ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1550/2021

Ședința publică din data de 17 iunie 2021

Asupra recursurilor de față;

Prin cererea înregistrată la data de 24 octombrie 2017 pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, sub nr. x/2017, reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A. au solicitat instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună:

I. Constatarea caracterului abuziv și a nulității absolute și, pe cale de consecință, neproducerea de efecte juridice asupra reclamanților, a următoarelor clauze contractuale cuprinse în contractul de credit nr. x/20.06.2007, modificat prin Actul adițional din 27.07.2011 încheiat de reclamanții cu pârâta, credit folosit exclusiv pentru achiziționarea imobilului cu destinația de locuință compus din casă și teren în suprafață de 1705 mp, situat în județ Argeș.

(i) clauzele prin care este consacrat dreptul pârâtei de a modifica unilateral rata dobânzii prin modificarea marjei băncii în contractul de credit, respectiv:

- Art. 4.1:

"Pentru creditul acordat, împrumutatul datorează băncii: a) dobândă curentă fixă pentru primul an de creditare și b) o dobândă curentă revizuibilă începând cu cel de-al doilea an de creditare.

Această dobândă se acumulează zilnic începând cu data acordării creditului până la data rambursării integrale a sumelor datorate în baza prezentului contract de credit și se calculează prin aplicarea ratei anuale a dobânzii curente la soldul creditului. În scopul calculării dobânzii se consideră anul de 360 de zile și luna de 30 de zile. Dobânda se calculează aplicând formula menționată în "Condițiile Generale de Derulare a Operațiunilor bancare";

- Art. 4.2.:

"Dobânda curentă - menționată la art. 4.1 litera (a) sau, după caz, cea menționată la art. 4.2 lit. (b) - se datorează și se plătește de împrumutat, lunar, în ziua corespunzătoare scadenței fiecărei rate a creditului, valoarea sa fiind inclusă în mod corespunzător în cuantumul ratelor lunare";

- Art. 4.3:

"În primul an de creditare, rata anuală a dobânzii curente este de 4,9% pe an. Începând cu cel de-al doilea an de creditare, rata dobânzii curente devine revizuibilă, banca putând modifica valoarea acesteia în funcție de evoluția pieței financiare sau de politica de credite a băncii, urmând să aducă la cunoștință împrumutatului noua rată a dobânzii în modalitățile menționate în "Condițiile Generale de Derulare a Operațiunilor Bancare";

(ii) clauzele referitoare la comisioanele percepute în mod abuziv în contractul de credit (comision de procesare, comision de administrare, comision de plată anticipată de 3%);

- art. 6.1:

"Pentru procesarea cererii de credit, împrumutatul datorează băncii un comision de procesare de 1,5%, calculat prin aplicarea procentului la valoarea creditului menționată la art. 1.1 lit. a) comisionul se va plăti integral, la data tragerii creditului;

- art. 6.2:

"În cazul rambursării integrale/parțiale în avans a creditului acordat, împrumutatul datorează băncii un comision de plată anticipată de 3%, calculat prin aplicarea procentului la valoarea sumei rambursată în avans și datorată integral, la data efectuării rambursării";

- art. 6.3:

"Pentru monitorizarea de către bancă a utilizării/rambursării creditului, precum și a îndeplinirii oricăror alte obligații asumate de aceasta în baza contractului de credit, împrumutatul datorează lunar băncii un comision de administrare de 0,12% ce se calculează prin aplicarea procentului la soldul creditului. Suma de plată rezultată urmează a fi achitată la data scadenței fiecărei rate lunare. Începând cu cel de-al doilea an de creditare, în funcție de politica de credite a băncii, de evoluția pieței de credit sau de serviciul datoriei împrumutatului, banca poate renunța la încasarea comisionului de administrare pentru anul de creditare în curs. Decizia băncii de renunțare la încasarea comisionului va fi comunicată în scris împrumutatului până la data scadenței primei rate aferente anului respectiv de creditare; Banca va analiza oportunitatea renunțării la încasarea comisionului".

(iii) clauzele referitoare la dobânda penalizatoare aplicată în mod abuziv de bancă în contractul de credit:

- Art. 4.4:

"Pentru sumele datorate și neplătite la scadență, denumite generic "sume restante", împrumutatul datorează o dobândă majorată ce se acumulează zilnic până în ziua în care se acoperă suma restantă (exclusiv acea zi), prin aplicarea ratei dobânzii majorate în valoarea sumei restante; rata dobânzii: conform deciziei interne a băncii, fără a putea depăși valoarea rezultată din cumularea ratei dobânzii curente în vigoare (+) 7.5 puncte procentuale";

II. Ca efect al admiterii primului capăt de cerere al prezentei acțiuni, constatarea nulității:

(i) actelor unilaterale de modificare a ratei dobânzii, în temeiul clauzei contractuale menționate supra;

(ii) graficelor de rambursare aferente acestor acte unilaterale;

III. Obligarea pârâtei la restituirea sumelor plătite nedatorat de către împrumutați, cu titlu de dobânzi (dobândă majorată, dobândă penalizatoare/"dobândă majorată" pentru "sume restante") și comisioane (comision de procesare, comision de administrare, comision de rambursare anticipată) în temeiul clauzelor contractuale abuzive, cu privire la care a fost solicitată constatarea nulității prin prezenta acțiune, de la data încasării acestora și până la data încetării perceperii lor;

IV. Constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar (contract în moneda toxică), regăsită la art. 5.1./din contractul de credit:

"Orice plată efectuată de împrumutat în baza prezentului contract se va face în moneda în care a fost acordat creditul (CHF)".

V. Obligarea pârâtei la "înghețarea"/stabilizarea cursului valutar aplicat ratelor lunare încasate de către bancă pentru restituirea împrumutului, la valoarea cursului de 1,8857 RON/CHF, valabil la încheierea contractului de credit (20.06.2007), ca efect al constatării ca abuzivă a clauzei de risc valutar;

VI. Obligarea pârâtei la restituirea diferențelor încasate de către pârâtă peste cursul valutar de la momentul semnării contractului, ca efect al constatării nulității absolute a clauzei de risc valutar;

VII. Obligarea pârâtei la plata de dobânzi legale pentru sumele achitate în plus în mod nedatorat de către împrumutați, cu titlu de dobânzi, comisioane, diferență de curs de către pârâtă, cu începere de la data la care au fost făcute aceste plăți și până la restituirea lor efectivă;

VIII. Obligarea pârâtei la suportarea cheltuielilor de judecată, în temeiul prevederilor art. 453 din C. proc. civ.

În drept, reclamanții și-au întemeiat cererea pe dispozițiile O.U.G. nr. 50/2010 și ale Legii nr. 193/2000, precum și pe dispozițiile din C. civ. și cele menționate în cuprinsul cererii.

Tribunalul București, secția a VI-a civilă prin sentința civilă nr. 871 din 1 aprilie 2019, pronunțată de, în dosarul nr. x/2017, a admis în parte cererea formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A.; a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzei art. 6.1 referitoare la comisionul de procesare, art. 6.3 referitoare la comisionul de administrare și art. 4.3 cu privire la sintagma "în funcție de evoluția pieței financiare sau de politica de credite a băncii"; pârâta a fost obligată la restituirea sumei de 3.710,09 CHF și a sumei de 14.480,38 CHF (în RON la cursul BNR din ziua plății), cu titlu de comision de procesare, respectiv comision de administrare, precum și la plata dobânzii legale aferente, calculate de la data perceperii sumelor până la data restituirii efective; pârâta a fost obligată la plata sumei de 1.500 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe reclamanții A. și B., precum și pârâta C. S.A au declarat apel.

Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă prin decizia civilă nr. 298 din 19 mai 2020, pronunțată în dosarul nr. x/2017, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanții A. și B. împotriva sentinței civile nr. 871 din 1 aprilie 2019 a Tribunalului București, secția a VI-a civilă; a admis apelul declarat de pârâta C. S.A. împotriva sentinței civile nr. 871 din 1 aprilie 2019 a Tribunalului București, secția a VI-a civilă; a schimbat în parte sentința atacată, în sensul că:a respins și capetele de cerere având ca obiect constatarea caracterului abuziv și a nulității absolute a clauzelor de la art. 6.1 referitoare la comisionul de procesare și, respectiv art. 6.3 din contractul de credit referitoare la comisionul de administrare, precum și cererile accesorii acestor capete de cerere, ca neîntemeiate; a menținut restul dispozițiilor sentinței atacate și a obligat apelanții-reclamanți la plata sumei de 1.507,8 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către apelanta-pârâtă.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs atât recurenții - reclamanți A. și B., cât și pârâta C. S.A.

În argumentarea motivului de recurs invocat, recurenții-reclamanți au arătat, în esență, că hotărârea din apel a fost pronunțată cu încălcarea normelor de drept material aplicabil în materia protecției consumatorilor, respectiv Legea nr. 193/2000 și Directiva nr. 93/13/CEE.

Consideră că instanța de judecată a reținut, în mod greșit, aplicarea principiului nominalismului monetar.

Astfel, s-a reținut că împrumutaților li s-ar aplica principiul nominalismului, fără să se țină seama că, în esență, împrumutatul nu a încasat franci, ci a încasat RON.

Principiul nominalismului monetar nu interzice înghețarea cursului valutar sau conversia în RON a creditelor în valută.

Recurenții-reclamanți consideră că instanța de apel a interpretat greșit dispozițiile legale care reglementează principiul nominalismului monetar, întrucât acesta nu are caracter absolut.

S-a făcut trimitere la statuările Curții de Justiție a Uniunii Europene din Cauza C-186/16 (Andriciuc vs. Banca Românească), potrivit cărora banca trebuie să prezinte împrumutatului posibilele variații ale cursului de schimb valutar și riscurile inerente contractării unui împrumut în monedă străină. Curtea a precizat că instituțiile financiare trebuie să furnizeze împrumutaților informații suficiente pentru a le permite să adopte decizii prudente și în cunoștință de cauză. Astfel, aceste informații trebuie să privească nu numai posibilitatea aprecierii sau a deprecierii valutei în care a fost contractat împrumutul, ci și impactul pe care fluctuațiile cursului de schimb valutar la împrumuturile în monedă străină, îl au asupra ratelor împrumutului. Pe de o parte, împrumutatul trebuie să fie clar informat cu privire la faptul că, prin încheierea unui contract de împrumut într-o monedă străină, se expune unui risc de schimb valutar care îi va fi, eventual, dificil din punct de vedere economic să și-l asume în cazul devalorizării monedei în care își primește veniturile.

În această cauză C.J.U.E. a subliniat că, în ipoteza în care instituția bancară nu și-a îndeplinit aceste obligații, se poate examina caracterul abuziv al clauzei în litigiu și că îi va reveni instanței naționale sarcina să evalueze, pe de o parte, posibila nerespectare de către bancă a cerinței de bună-credință și, pe de altă parte, existența unui eventual dezechilibru semnificativ între părțile contractului.

Prin urmare, recurenții-reclamanți consideră că în ceea ce privește posibilitatea ca instanțele să analizeze caracterul abuziv al clauzelor ce țin de caracterul adecvat al prețului există o practică constantă, atât a Înaltei Curți de Casație și Justiție, cât și a C.J.U.E., în sensul că o instanță poate analiza o clauză ce se referă la obiectul principal al contractului sau la caracterul adecvat al prețului sau al renumerației, cât timp acestea nu au fost redactate în mod clar și inteligibil.

În cauza C-484/08 Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat că:

"dispozițiile art. 4 alin. (2) și art. 8 din Directiva nr. 93/13/CEE trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei reglementări ... care autorizează un control jurisdicțional al caracterului abuziv al clauzelor contractuale privind definirea obiectului principal al contractului sau caracterul adecvat al prețului sau al remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, iar pe de altă parte, chiar dacă aceste clauze sunt redactate în mod clar și inteligibil".

Ca atare, recurenții apreciază că instanțele au dreptul să examineze caracterul abuziv al clauzelor privind prețul chiar dacă acestea sunt redactate în mod clar și inteligibil.

Cu atât mai mult, instanțele au acest drept atunci când clauzele nu sunt redactate într-un limbaj clar și inteligibil, astfel încât se poate afirma că nu este vorba doar de un drept, ci au chiar o obligație în acest sens.

În speță, instanța de apel a ajuns la concluzia greșită că este clară și inteligibilă acea clauză contractuală pentru a cărei înțelegere nu sunt necesare cunoștințe de specialitate, deoarece în domeniul protecției consumatorilor lucrurile stau altfel.

În acest context, recurenții-reclamanți susțin că trebuie să se analizeze ce înseamnă sintagma "redactarea clauzelor într-un limbaj clar și inteligibil", însă această analiză trebuie să fie făcută din perspectiva legislației speciale privind protecția consumatorului.

Or, instanța nu a procedat în acest fel, nefăcând o analiză asupra caracterului clar și inteligibil al clauzei de risc valutar în ceea ce privește consecințele economice ale acesteia, din punctul de vedere al producerii unui dezechilibru, vădit și semnificativ, între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorilor, situație în care se pune în discuție buna-credință a băncii la încheierea contractului.

Cu privire la dobânda penalizatoare, s-a arătat că art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 prevede că o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Alin. (2) al aceluiași articol prevede că o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard formulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.

În contractul de împrumut din speță, încheiat sub incidența Legii nr. 193/2000, clauzele sunt stabilite în mod unilateral de către instituția financiar-bancară, iar posibilitățile de negociere lipsesc, singurele opțiuni pe care le are consumatorul fiind de a semna sau nu contractul.

Prin stabilirea acestei clauze care prevede un cuantum vădit excesiv în raport de prejudiciul suferit prin neexecutarea la timp a obligațiilor contractuale, se instituie o clauză abuzivă, stabilită cu încălcarea exigențelor echității, bunei-credințe și a echilibrului între prestații, ajungându-se astfel la îmbogățirea fără justă cauză a unei părți, în dauna celeilalte.

În speță, există un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, fiind prevăzută într-un contract preformulat, fără posibilitatea de a fi negociat și cu încălcarea principiului bunei-credințe, o dobândă penalizatoare într-un procent foarte mare, care nu se justifică.

Recurenții-reclamanți au menționat că doar prevederile contractuale privind restituirea împrumutului și dobânda contractuală se referă la elemente componente ale costului creditului, nu și cele privind dobânda penalizatoare.

Clauza care prevede perceperea unei dobânzi penalizatoare pentru neexecutarea la timp a obligațiilor se încadrează în ipoteza celor vizate de pct. 1 lit. i) din lista anexă.

Recurenții-reclamanți au mai criticat decizia instanței de apel din perspectiva faptului că s-a reținut că acele clauze care prevăd perceperea unor comisioane de acordare și de administrare fac parte din obiectul principal al contractului.

Potrivit jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene se circumscriu noțiunii "obiectul principal al contractului" clauzele care stabilesc prestațiile esențiale ale contractului și care îl caracterizează, iar clauzele care au un caracter accesoriu nu pot fi încadrate la "obiectul principal al contractului".

În prezenta cauză, instanța de apel nu a făcut o aplicare corectă a Legii nr. 193/2000, întrucât nu se poate presupune că aceste clauze fac parte din obiectul principal al contractului, atâta timp cât nu sunt esențiale existenței contractului de împrumut.

În concret, recurenții-reclamanți au susținut faptul că instanța de apel a interpretat greșit prevederile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, reținând că dispozițiile contractuale ce prevăd perceperea unor comisioane fac parte din obiectul principal al contractului.

Legea nr. 193/2000 prevede necesitatea îndeplinirii cumulative a trei condiții, printre care nu se numără aceea ca respectiva clauză să fie ilegală.

Instanța de apel a reținut că "denumirea comisioanelor relevă, fără echivoc, rațiunea perceperii lor, respectiv întocmirea dosarului necesar pentru acordarea creditului (procesarea cererii de credit) și monitorizarea creditului".

În opinia recurenților-reclamanți, acest comision, calculat și perceput lunar, disimulează un procent consistent de dobândă, mărind artificial costul efectiv al creditului și, în plus, creând băncii un avantaj concurențial contrar uzanțelor cinstite față de celelalte bănci.

În contract nu se prevede ce servicii bancare suplimentare sunt prestate în schimbul acestui comision de administrare.

Perceperea unor sume de bani în condițiile în care nu există o contraprestație efectivă din partea instituției financiar-bancare, mai ales în situația în care părțile se află pe poziții de inegalitate, ca urmare a faptului că este vorba despre un contract preformulat, de adeziune, echivalează cu existența unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile acestora.

Comisionul de administrare este perceput în lipsa unor contraprestații din partea băncii, întrucât aceste activități de "administrare" sunt inerente contractului de credit, nefiind necesar să se perceapă sume în plus pe lângă dobândă.

Acest comision nu reprezintă altceva decât o dobândă mascată care, pe lângă faptul că lezează interesele economice ale împrumutaților, aduce atingere și mediului concurențial al băncii, dezavantajând băncile concurente prin prezentarea unor dobânzi doar aparent reduse, dar care, în realitate, disimulează un spor de dobândă sub denumirea de comision.

Disimularea unei părți a dobânzii sub denumirea de comision este o dovadă de netăgăduit a relei-credințe a băncii, întrucât, pe de o parte, reprezintă o modalitate de inducere în eroare a clienților, prin prezentarea de dobânzi avantajoase, în raport cu ofertele altor băncii care acționau pe aceeași piață relevantă cu banca pârâtă, dar care în realitate, datorită adăugării la DAE a comisionului de administrare, nu mai erau chiar atât de avantajoase, iar, pe de altă parte, reprezintă o modalitate de procurare a unui avantaj concurențial contrar uzanțelor cinstite ale comercianților.

În ceea ce privește clauza care prevede perceperea unui comision de acordare, recurenții au arătat că instanța de apel a făcut abstracție de faptul că acest comision nu este esențial pentru contract, astfel încât trebuie să fie analizat prin prisma Legii nr. 193/2000.

Astfel, au susținut că instanța de apel a făcut o interpretare greșită a art. 4 din Legea nr. 193/2000, iar ca o consecință, a omis să analizeze îndeplinirea condițiilor prevăzute de această lege.

Activitățile constând în informarea clientului, întocmirea dosarului, analiza și decizia se efectuează indiferent de decizia băncii în sensul de a acorda sau nu creditul.

Prin urmare, dacă într-adevar acest comision ar fi încasat pentru efectuarea activităților menționate anterior, acesta ar fi trebuit să fie perceput indiferent de decizia de a acorda sau nu creditul. În fapt, activitățile respective se efectuează oricum, iar banca susține că sunt finanțate din comisionul de acordare.

Dezechilibrul contractual indus de această clauză și lipsa bunei-credințe a băncii invocate de către reclamanți trebuie să fie analizate în funcție de justețea comisionului, față de costurile suportate de bancă în legătură cu activitatea sa de acordare a creditului.

În situația în care plata comisionului de acordare constituie o obligație, aceasta este vădit disproporționată și în defavoarea împrumutaților, în raport cu obligațiile asumate de ambele părți. Doar pentru punerea la dispoziție a creditului și fără alte precizări și operațiuni, comisionul de acordare care se plătește la momentul acordării este exagerat de mare.

Clauza nu a fost negociată (în conformitate cu prevederile art. 4 din Legea nr. 193/2000), iar în raport cu drepturile și obligațiile asumate de reclamanți față de bancă, se constată un dezechilibru evident și contrar bunei-credințe, în defavoarea împrumutaților, prin plata acestui comision.

Prin prisma dispozițiilor legale din materia clauzelor abuzive, clauza referitoare la comisionul de acordare este o clauză abuzivă, întrucât reclamanții, în calitate de consumatori nu au avut posibilitatea reală de a negocia conținutul acesteia, fiind constrânși, prin natura redactării contractului de credit, la acceptarea acestuia astfel cum a fost prestabilit.

În aprecierea echilibrului/dezechilibrului contractual trebuie să se aibă în vedere criteriul echivalenței prestațiilor, fapt ce presupune existența unei proporționalități între drepturile și obligațiile asumate de către părți.

Or, clauza referitoare la comisionul de acordare, ce cade în sarcina exclusivă a consumatorului, denaturează raportul juridic obligațional, prin îngreunarea excesivă a situației consumatorului, conferind băncii un avantaj economic vădit disproporționat.

Clauza care prevede perceperea unui comision de acordare a creditului conduce la deteriorarea echilibrului contractual prin abuzul de putere, fiind o clauză abuzivă, conform art. 4 din Legea nr. 193/2000, art. 78 din Legea nr. 296/2004 și art. 2 pct. 16 din O.G. nr. 21/1992.

Cu atât mai puțin poate fi justificată perceperea sumei stabilite cu acest titlu, în condițiile în care banca nu a fost în măsură să ofere nici măcar un singur criteriu pentru a se verifica modul de calcul al comisionului, aceasta rezumându-se la a indica anumite operațiuni pe care le-ar efectua, fără a indica, în concret, care au fost aceste operațiuni în cazul reclamanților și cum se justifică suma, în raport de fiecare dintre aceste operațiuni.

Pentru aceste motive recurenții-reclamanți au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel în vederea reanalizării capetelor de cerere, cu consecința admiterii apelului reclamanților, în sensul constatării caracterului abuziv al clauzelor privind la riscul valutar și înghețării cursului valutar. Reclamanții au solicitat ca, în rejudecare, instanța să dispună respingerea apelului băncii cu privire la comisionul de administrare și comisionul de acordare. Totodată, au cerut obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea litigiului.

În susținerea motivului de recurs invocat, recurenta-pârâtă a arătat, în esență, că instanța de apel a făcut o aplicare greșită a dispozițiilor Legii nr. 193/2000 prin analizarea, în mod eronat, a condițiilor prevăzute de art. 4 alin. (1) și neanalizarea cerințelor prevăzute la art. 4 alin. (6) pentru constatarea caracterului abuziv al unor clauze contractuale.

Astfel, recurenta a susținut că în măsura în care au fost exprimate într-un limbaj ușor inteligibil clauzele contractuale privitoare la dobânzi și comisioane sunt exceptate de la controlul caracterului abuziv, întrucât reprezintă clauze ce se referă la obiectul și prețul contractului.

Relevante în acest sens sunt prevederile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 și art. 3 lit. g) din Directiva 48/2008, precum și decizia nr. 4685 din 27 noiembrie 2012, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în dosarul nr. x/2011.

Recurenta consideră că excluderea nu trebuie interpretată în sensul că C. S.A., în lumina acestor prevederi, se prevalează de drepturi ce nu ar putea fi cenzurate de instanță, ci în sensul că a informat împrumutații cu privire la existența și întinderea costurilor de creditare, fără să impună acestora achiziționarea unui anumit produs.

S-a criticat decizia instanței de apel din perspectiva faptului că s-a respins, în mod greșit, apelul pârâtei și s-a menținut dispoziția de constatare a caracterului abuziv și nulitatea absolută a clauzei cuprinse la art. 4.3 doar în partea privitoare la criteriul de modificare a ratei anuale a dobânzii aniversare revizuibile, respectiv "în funcție de evoluția pieței financiare sau de politica de credite a băncii".

Prevederile contractuale prin care s-a stabilit o dobândă variabilă în funcție de evoluția pieței financiare au respectat întru totul dispozițiile legale în vigoare la data de 20.06.2007, când nu exista obligația legală ca nivelul dobânzii variabile să fie precizat în contract în funcție de un anumit indice de referință, cu menționarea formulei de calcul în funcție de acest indice de referință, banca fiind obligată să prezinte doar motivul care ar conduce la modificarea dobânzii.

Potrivit alin. (1) lit. a) din Anexa Legii nr. 193/2000, "Sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care dau dreptul profesionistului de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract", ceea ce, în speță, banca a respectat prin utilizarea sintagmei de la art. 3.3 teza a II-a.

Instanța de apel nu a efectuat o analiză a clauzei în discuție din perspectiva dispozițiilor legale în vigoare la momentul semnării contractului, ci s-a limitat la a face aprecieri care nu au susținere în legislația aplicabilă în anul 2007.

Cu privire la criteriile de determinare, s-a arătat că sintagma "evoluția pieței financiare" sintetizează o modalitate de calcul foarte complexă și, în plus, se situează la un nivel accesibil consumatorului mediu, atâta timp cât în presă erau publicate, periodic, informații în legătură cu "creșterea" sau "scăderea" dobânzilor la bănci.

La data încheierii contractului, dobânda era calculată în funcție de mai mulți indicatori financiari și anume: CDS - riscul de țară, Libor la care se adăugă marja, cheltuielile de logistică + costurile privind rezerva minimă obligatorie către BNR.

Pentru a cuprinde toți acești indicatori într-o formulă care să fie înțeleasă și de un consumator fără cunoștințe de specialitate în domeniu, banca a decis folosirea sintagmei "evoluția pieței financiare", întrucât a apreciat că aceasta înglobează toți indicatorii respectivi și semnifică un proces dinamic, sintagmă care este folosită doar în ceea ce privește dobânda curentă revizuibilă/variabilă.

Clauza contractuală nu este de natură a crea un dezechilibru semnificativ în detrimentul împrumutaților, în condițiile în care modificarea ratei dobânzii a fost justificată de rațiuni economice (în anul 2008 a avut loc o creștere a costului total de finanțare al băncilor din România pentru împrumuturile contractate de acestea în CHF).

Recurenta-pârâtă a mai arătat că această clauză contractuală nu este de natură a crea un dezechilibru semnificativ în detrimentul împrumutaților, atâta timp cât dezechilibrul - condiție a caracterului abuziv - trebuie să fie de natură juridică, și nu de natură economică, iar prin prevederea criteriului de variație a dobânzii nu s-a creat împrumutaților o situație mai puțin favorabilă decât cea prevăzută de dreptul intern.

Totodată, a susținut că împrumutații nu au fost obligați să se supună unor condiții contractuale despre care nu au avut posibilitatea reală dea lua cunoștință la data semnării contractului.

Prevederea contractuală privind dobânda variabilă și motivul variației au un caracter cât se poate de inteligibil din punct de vedere juridic, fără utilizarea unor termeni ambivalenți sau echivoci, care să reflecte o eventuală rea-credință din partea băncii.

Determinarea ratei dobânzii în funcție de evoluția pieței financiare nu este contrară nici cerințelor bunei-credințe.

Sub acest aspect, recurenta a relevat faptul că orice instituție de credit care acordă un împrumut pe termen lung nu are o sursă de finanțare pe aceeași perioadă, de aceeași mărime și cu o structură similară respectivului credit, astfel încât trebuie să cumpere valută de pe piața externă.

Prin urmare, este justificată inserarea unei clauze contractuale prin care părțile convin în sensul că dobânda se va modifica în funcție de evoluțiile viitoare ale pieței financiare.

Cu privire la cel de-al doilea motiv "politica de credite a băncii" recurenta-pârâtă a precizat că se referă la libertatea sa de a-și urmări scopul pentru care funcționează ca bancă comercială, respectiv acela de a-și stabili singură nivelul costurilor pentru creditele acordate clienților pe considerente de oportunitate, ce țin de conducerea propriei afaceri.

În concret, a susținut că este vorba despre politica de business a unei entități care are calitatea de societate reglementată de Legea nr. 31/1990 și care acționează în scopul obținerii de profit cu respectarea legislației generale, dar și a normelor financiar-bancare.

Astfel, s-a arătat că ulterior încheierii contractului, prin O.U.G. nr. 174/2008 (în vigoare din 27 decembrie 2008), la O.G. nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor s-a introdus art. 9

3

, care la lit. e) prevede că "fără a afecta dreptul băncii de a modifica rata dobânzii, se interzice majorarea comisioanelor, taxelor, tarifelor, spezelor bancare sau a oricăror altor costuri menționate în contract".

Pe cale de consecință, recurenta-pârâtă apreciază că dobânda, și nu clauza privind dobânda, poate fi modificată unilateral de bancă, în condițiile prevăzute de lege și de contract, respectiv în funcție de evoluția pieței financiare sau de politica de credite a băncii.

A mai precizat că acest criteriu de modificare a dobânzii a fost eliminat din contract începând cu luna iunie 2010, moment de la care dobânda a variat exclusiv în funcție de indicele Libor 6M, aspect reținut de către instanța de apel în decizia recurată.

Referitor la restituirea sumelor plătite cu titlu de cheltuieli de judecată recurenta-pârâtă a menționat faptul că nu a încălcat obligațiile impuse de legislația în vigoare la momentul semnării contractului și, prin urmare, nu există posibilitatea de a cădea în pretenții.

Pentru aceste motive recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei instanței de apel spre rejudecarea apelului declarat în ceea ce privește capătul de cerere referitor la constatarea caracterului abuziv al clauzei care prevede variația dobânzii, cu consecința respingerii în totalitate a cererii de chemare în judecată. De asemenea, s-a solicitat obligarea intimaților-reclamanți la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea litigiului.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, întocmit în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ. 462;.

Prin încheierea din camera de consiliu din data de 28 ianuarie 2021 potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ. s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea din data 13 mai 2021 a fost admis în principiu recursul și s-a acordat termen la 17 iunie 2021 pentru judecarea pe fond în ședință publică.

Înalta Curte, analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, reține următoarele:

Criticile referitoare la comisionul de acordare și cel de administrare sunt fondate, în cauză fiind întrunite cerințele art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Potrivit dispozițiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, lege care asigură transpunerea în dreptul intern a dispozițiilor Directivei 93/13/CEE:

"O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților".

În ce privește caracterul nenegociat al clauzelor privind comisionul de procesare credit și comisionul de administrare, Înalta Curte reține că acestea nu au fost negociate de părțile în litigiu, ci au avut un caracter preformulat.

Referitor la condiția lipsei negocierii directe ale clauzelor, instanța reține și că opțiunea consumatorului de a încheia sau nu contractul nu înlătură caracterul lor abuziv, întrucât art. 4 din Legea nr. 193/2000 nu impune condiția inexistenței unei opțiuni pentru alt comerciant care vinde produse sau prestează servicii similare. Ceea ce sancționează legea este că, în măsura în care consumatorul dorește să beneficieze de produsele sau serviciile unui comerciant, trebuie să accepte condițiile generale practicate de acesta, materializate într-un contract cu clauzele prestabilite, unele dintre acestea fiind abuzive, sau să renunțe cu totul la a beneficia de respectivele produse sau servicii.

Legea presupune că o clauză standard preformulată nu a fost negociată direct cu consumatorul, impunând profesionistului sarcina de a prezenta probe în sensul unei negocieri pretinse de acesta. Împrejurarea că recurenților-reclamanți le-au fost prezentate în etapa precontractuală datele esențiale ale ofertei băncii nu poate fi interpretată în sensul existenței unei negocieri, ci doar în sensul că acestora le-au fost aduse la cunoștință condițiile contractuale practicate de bancă.

Dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria acestuia să prezinte probe în acest sens. Ceea ce impune legea este ca profesionistul să probeze că a existat o negociere reală și efectivă a clauzei supusă discuției, împrejurarea că anumite clauze ar fi fost negociate neimplicând în mod necesar ca și celelalte clauze au fost tratate în același mod.

Art. 4 alin. (6) din lege nu se referă doar la exprimarea clară și ușor inteligibilă din punct de vedere gramatical sau literal, pentru că altfel ar fi fost de prisos a se face această mențiune în cuprinsul unui act normativ, ci la situația în care această clauză să fie clar definită, astfel încât consumatorul să aibă reprezentarea clară a rațiunilor și fundamentelor relative la conținutul clauzelor și efectelor acestora asupra contractului în ansamblu.

Nu instanța trebuie să stabilească considerentele pentru care banca a perceput comisioanele, ci aceste considerente trebuie să rezulte clar din clauzele contractuale și nu din deducțiile părților sau ale judecătorului.

Comisioanele de acordare și de administrare nu au fost definite. În realitate, s-a omis a fi specificate elementele care ar fi justificat rațiunea stabilirii lor, deși caracterul transparent al clauzelor contractuale impunea o definire riguroasă a oricăror comisioane și cheltuieli stabilite în sarcina consumatorului, particularizată în raport de contextul în care părțile au încheiat contractul și de toate elementele care erau de natură a influența existența și conținutul unor clauze contractuale.

Potrivit jurisprudenței C.J.U.E., lipsa din contractul de credit a oricărei prevederi privind contraprestațiile exacte ale băncii nu poate echivala de plano cu inexistența unor astfel de contraprestații, deoarece enumerarea serviciilor pe care banca le prestează în schimbul unor comisioane nu este obligatorie în orice condiții și lipsa acestei enumerări nu lovește de nulitate respectiva clauză cu privire la perceperea comisionului, însă în mod evident, indiferent de menționarea lor expresă, toate comisioanele percepute de bancă trebuie să aibă corespondent în realitate.

Curtea de Justiție a Uniunii Europene a apreciat că existența unui eventual dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților în detrimentul consumatorului poate să rezulte din simplul fapt al unei atingeri suficient de grave aduse situației juridice în care este plasat consumatorul, în calitate de parte la contractul în cauză, în temeiul dispozițiilor naționale aplicabile, fie sub forma unei restrângeri a conținutului drepturilor de care, potrivit acestor dispoziții, consumatorul beneficiază în temeiul acestui contract, fie sub forma unei piedici în exercitarea acestora sau a punerii în sarcina sa a unei obligații suplimentare, neprevăzută de normele naționale.

Potrivit hotărârii Curții pronunțate în cauzele conexate C-224/19 și C-259/19, CY împotriva Caixa Bank S.A. și, respectiv LG, PK împotriva Banca Bilbao Vizcaya Argentaria S.A., la 16 iulie 2020:

"Articolul 3 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză a unui contract de împrumut încheiat între un consumator și o instituție financiară, care impune consumatorului plata unui comision de acordare, poate crea în detrimentul consumatorului un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract, în pofida cerinței de bună-credință, atunci când instituția financiară nu demonstrează că acest comision corespunde unor servicii furnizate și unor cheltuieli pe care le-a efectuat, aspect a cărui verificare revine instanței de trimitere".

Așadar, instanța de apel trebuia să verifice care sunt serviciile furnizate de bancă în schimbul comisionului de acordare și comisionului de administrare.

Faptul că orice bancă desfășoară activități de acordare de credite și monitorizare a situației creditului reprezintă firescul activității bancare, iar pârâta nu a arătat de ce pentru creditul acordat, alături de dobândă, care reprezintă tocmai prețul pentru acordarea creditului, a perceput și comisioane: comisionul de administrare și comisionul de procesare, acesta din urmă calculat la soldul total al creditului, deși pe parcursul derulării contractului, parte din credit este achitat.

Totodată, faptul că aceste comisioane trebuie suportate de consumator nu face decât să conducă la concluzia că aceste clauze creează, contrar bunei-credințe, un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților în defavoarea consumatorilor care nu au avut posibilitatea de a cunoaște ce servicii presta banca lunar în schimbul acestor comisioane.

Astfel, în cauza Banca Espaniol, C.J.U.E. reține că "sistemul de protecție pus în aplicare prin Directiva 93/13 se bazează pe ideea că un consumator se găsește într-o situație de inferioritate față de un vânzător sau un furnizor în ceea ce privește atât puterea de negociere, cât și nivelul de informare, situație care îl conduce la adeziunea la condițiile redactate în prealabil de vânzător sau furnizor, fără a putea exercita o influență asupra conținutului acestora".

Așa fiind, în ceea ce privește clauzele referitoare la comisionul de administrare și comisionul de acordare, instanța de apel a interpretat și aplicat greșit dispozițiile Legii nr. 193/2000 și nu a ținut seama de jurisprudența C.J.U.E.

Întreaga argumentare a recurenților-reclamanți privind aplicarea principiului nominalismului, a riscului valutar, al analizei dobânzii penalizatoare și a dezechilibrului contractual, va fi înlăturată.

Contractul de credit a avut ca obiect o sumă exprimată în franci elvețieni.

Așa cum corect a constatat și instanța de apel creditul în litigiu a fost acordat și tras efectiv în CHF, astfel încât și rambursarea acestuia se va face în moneda în care s-a acordat, pe care împrumutatul o procură la libera sa alegere, fie de pe piață (de la casele de schimb, de la alte bănci etc.), fie prin cumpărarea de CHF de la banca împrumutătoare. Astfel, sunt întru totul valabile clauzele contractuale deduse judecății care stabilesc că împrumutatul restituie exact ce și cât a luat cu împrumut, în moneda în care s-a acordat creditul (CHF), aceasta constituind doar o aplicație a principiului nominalismului monetar, iar banca pârâtă nu a impus propriul curs de schimb valutar, procurarea monedei străine fiind la libera apreciere a consumatorilor, astfel încât nu se poate reține o diferența dintre cursul de schimb la vânzare și cursul de schimb la cumpărare ale monedei străine.

Contractul a fost încheiat în CHF la solicitarea expresă a reclamanților, fiind semnat prin acordul părților, devenind incidente prevederile art. 969 C. civ., cu atât mai mult cu cât împrumutatul nu a solicitat modificarea sau negocierea clauzelor contractuale propuse de pârâtă cu privire la moneda creditului.

Chiar dacă recurenții-reclamanți susțin că nu aveau cum să prevadă, ca și consumatori medii, o evoluție atât de semnificativă a cursului de schimb a francului elvețian, spre deosebire de Bancă, care, prin natura serviciilor oferite, este mult mai informată cu privire la piața interbancară, acest fapt nu constituie un argument pentru înghețarea cursului de schimb al CHF la valoarea pe care a avut-o la momentul semnării contractului de împrumut.

Faptul că pârâta este un profesionist în domeniul financiar-bancar nu implică în mod necesar cunoașterea de către aceasta a modului cum va evolua cursul valutar. Aceasta cu atât mai mult cu cât perioada contractuală este una îndelungată.

În cauză nu s-a făcut nicio dovadă în sensul că, la momentul încheierii contractului de credit, pârâta-intimată avea cunoștință că în viitor moneda CHF se va aprecia considerabil față de moneda națională și a acționat în consecință pentru a-și procura câștiguri necuvenite.

În ce privește dobânda penalizatoare, instanța supremă în acord cu reținerile instanței de apel constată că raportul juridic obligațional dedus judecății s-a născut în condițiile art. 942 C. civ. din anul 1864. Ca atare, obligația împrumutatului de a restitui la scadență suma împrumutată sub sancțiunea plății unei dobânzi penalizatoare într-un procent majorat produce consecințe juridice în temeiul art. 969 C. civ. din anul 1864.

Totodată se constată că deși recurenții-reclamanți au invocat și incidența legislației relative la protecția consumatorilor, susținând existența unei dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, contrar cerințelor bunei-credințe, se constată că aceștia nu au arătat în ce constă acest dezechilibru semnificativ.

Așa cum corect a reținut și instanța de apel dobânda majorată are un cuantum neechivoc precizat în contract, aceasta fiind datorată, numai în caz de întârziere a plății. De asemenea, nu trebuie ignorat dreptul pârâtei de a prevedea, din postura sa de creditor, o clauză penală, prin care să fie evaluat anticipat prejudiciul generat de neîndeplinirea obligației principale de către împrumutat. Neplata ratelor la scadență (așadar, conduita culpabilă a consumatorului) este împrejurarea care activează clauza penală, astfel că nu există niciun dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților și nu sunt încălcate prin aceste clauze exigențele bunei-credințe.

Totodată, se constată că s-a reținut în mod corect de către instanța de apel că nu sunt aplicabile cererile de stabilizare a cursului de schimb valutar al monedei de restituire a creditului la momentul încheierii contractului de credit, nefiind aplicabilă contractului de credit nici teoria impreviziunii și posibilitatea de a adapta contractul de credit la împrejurarea privind creșterea cursului de schimb CHF-LEU în defavoarea leului, având în vedere că variația cursului de schimb nu poate constitui o împrejurare absolut imprevizibilă care nu putea să fie avută în vedere la încheierea contractului, câtă vreme este de notorietate variația cursului de schimb valutar al monedei naționale față de alte monede străine, în speță a CHF.

Fiind întrunite cerințele art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recursul declarat de reclamanți urmează a fi admis în parte, va fi casată în parte decizia recurată și va fi trimisă cauza spre rejudecarea apelului declarat de pârâta C. S.A. în ceea ce privește comisionul de administrare și comisionul de procesare. Se vor menține celelalte dispoziții ale deciziei.

Critica privind încălcarea, de către instanța de apel, a prevederilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, subsumată motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu poate fi primită.

Dispozițiile legale suscitate transpun în dreptul național prevederile art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, potrivit cărora aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau al remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil.

Instanța reține însă că textul de lege pretins greșit aplicat (art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000) nu este incident raportului juridic dedus judecății. Astfel, contractul de credit în litigiu a fost încheiat la data de 20 iunie 2007, dată la care prevederile art. 4 alin. (2) din Directiva CEE-93/13 nu fuseseră transpuse în legislația națională și, prin urmare, nu exista această cauză de excludere de la verificarea caracterului abuziv a acestui tip de clauze. Alineatul 6 al articolului 4 a fost introdus abia prin art. VI pct. 2 din Legea nr. 363/2007, publicată în Monitorul Oficial nr. 899 din 28 decembrie 2007.

Mai mult decât atât, CJUE a statuat, în Hotărârea Caja di Ahorros y Monte Piedad de Madrid, C-487/08, că art. 4 alin. (2) și art. 8 din Directiva CEE 93/13 a Consiliului din 5 aprilie 1993 nu se opun unei reglementări naționale, cum era cea în vigoare la data perfectării contractului de credit în litigiu, care autorizează un control jurisdicțional al caracterului abuziv al clauzelor contractuale privind definirea obiectului principal al contractului sau raportul calitate/preț, chiar dacă aceste clauze sunt redactate în mod clar și inteligibil.

Așadar, critica formulată prin cererea de recurs, privind greșita aplicare a prevederilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, text de lege inaplicabil contractului de credit în litigiu, subscrisă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu poate fi primită.

Contrar susținerilor recurentei-pârâte, instanța de apel a aplicat în mod corect dispozițiile Legii nr. 193/2000 la analizarea, condițiilor prevăzute de art. 4 alin. (1) pentru constatarea caracterului abuziv a clauzei de la art. 4.3 teza a II-a din contractul de credit.

În acord cu reținerile instanței de apel se constată că o asemenea clauză poate fi considerată ca fiind abuzivă, inclusiv prin raportare la alin. (1) lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, întrucât, în contractul calificat în mod corect ca fiind unul de adeziune, ale cărui clauze nu au fost negociate, nu a fost specificat un motiv determinat și obiectiv, în funcție de care să varieze dobânda.

Totodată, se reține că în mod judicios instanța de apel a constatat că, în contract, nu s-a prevăzut în mod expres dreptul băncii de a modifica în mod unilateral dobânda, dar, prin stabilirea drept criteriu de variație a dobânzii, a unui criteriu atât de general și de imprecis precum "evoluția pieței financiare" sau "politica de credite a băncii", pârâta nu a făcut altceva decât să-și rezerve posibilitatea de a modifica arbitrar dobânda, putând invoca în susținerea acestei așa zise evoluții a pieței financiare sau a politicii sale diferite criterii, apelând la unul sau la altul în funcție de propriul interes, fără ca reclamanții sau instanța să poată verifica dacă această opțiune a băncii este una corectă.

De asemenea, în mod corect s-a considerat că această clauză de la art. 4.3 din contractul de credit referitoare la posibilitatea de modificare a dobânzii în funcție de "evoluția pieței financiare" sau "politica de credite a băncii" este abuzivă, și prin raportare la alin. (1) lit. b) din Anexa la Legea nr. 193/2000.

Astfel fiind, se apreciază că instanța de apel în mod corect a constatat că clauza de la art. 4.3 din contract cu privire la posibilitatea băncii de modificare a dobânzii în funcție de evoluția pieței financiare sau de politica de credite a băncii este abuzivă, prin raportare la condițiile prevăzute la art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Înalta Curte confirmă raționamentul instanței de apel în sensul că asumarea caracterului variabil al dobânzii nu echivalează cu asumarea fluctuației acesteia în orice parametrii și indiferent de criterii și deși legislația în vigoare la momentul încheierii contractului nu impunea o formulă de calcul pentru dobândă, aceasta nu înseamnă că nu exista obligația ca formula de calcul adoptată de părțile contractante trebuia să respecte prevederile Legii nr. 193/2000, care impuneau ca clauzele contractuale să fie redactate intr-un limbaj clar, precis si concis. Chiar dacă în formula de calcul nu se impunea să existe o marjă fixă a băncii, era imperios necesar să se determine, fără dubii, criteriile care puteau determina creșterea sau scăderea dobânzii și în ce măsură.

În considerarea argumentelor expuse, Înalta Curte constată că motivul de recurs invocat prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., este neîntemeiat, urmând ca în temeiul art. 496 C. proc. civ. să respingă recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanții A. și B. împotriva deciziei civile nr. 298 din 19 mai 2020, pronunțate de Curtea de Apel București, sec