ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1145/2021

Ședința publică din data de 12 mai 2021

Asupra recursurilor de față, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 1 București la 17 martie 2015, sub nr. x/2015, astfel cum a fost precizată, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâta C. S.A., solicitând constatarea nulității absolute și a caracterului abuziv al clauzelor contractuale prevăzute la art. 1.2, art. 1.3. lit. a) și art. 5.1. din contractul de credit Nr. x din 17 septembrie 2007; obligarea pârâtei la restituirea sumelor încasate în baza clauzelor contractuale abuzive, cu titlu de comision de acordare la care să se adauge și dobânda legală până la momentul restituirii; obligarea pârâtei la calcularea și încasarea ratei dobânzii după primele 6 luni de la data încheierii contractului, raportat la valoare marjei băncii de 4.2 % p.p. pe an, care să se păstreze fixă și restituirea sumelor achitate în plus cu titlu de dobândă; stabilizarea (înghețarea) cursului de schimb CHF - LEU la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului; denominarea în monedă națională a plăților, în virtutea principiului din regulamentul valutar conform căruia prețul mărfurilor sau al serviciilor între rezidenți se plătește în moneda națională; cu cheltuieli de judecată.

Pârâta C. S.A. a depus întâmpinare prin care a invocat excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată, motivat de faptul că reclamantul B. nu are calitatea de consumator și de faptul că nu a fost corect stabilit cadrul procesual, nefiind chemate în cauză toate persoanele care au semnat contractul de credit.

Prin sentința civilă nr. 12555 din 23 iunie 2015, Judecătoria Sectorului 1 București a admis excepția necompetenței materiale a judecătoriei și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă sub nr. x/2015.

Prin încheierea de ședință din 2 noiembrie 2015, tribunalul a calificat excepția inadmisibilității invocată de către pârâtă prin întâmpinare ca fiind o apărare de fond care va fi avută în vedere cu ocazia soluționării pe fond a cauzei.

Prin sentința civilă nr. 1417 din 7 martie 2016, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis în parte cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată; a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor contractuale din contractul de credit nr. x din 17 septembrie 2007, prevăzute la art. 1.2 cu privire la sintagma "Dobânda începând cu a șaptea lună se stabilește în funcție de indicele de referință valabil în acel moment și marja băncii", la art. 1.3 lit. a) "comisionul de acordare 1810 CHF se achită la data tragerii creditului fiind reținut din limita creditului acordat;", la art. 5.1. cu privire la sintagmele "marjă variabilă" și "conform deciziei Băncii"; a obligat pârâta la plata către reclamanți a sumelor plătite nedatorat de către aceștia cu titlu de dobândă, în temeiul clauzelor referitoare la dobândă constatate ca abuzive și nule absolut, și comision de acordare, de la data încasării acestora și până la data încetării perceperii lor, precum și la plata dobânzii legale calculate de la data achitării fiecărei sume nedatorate la data plății efective a acestui debit; a respins în rest acțiunea, ca neîntemeiată; a obligat reclamanții la plata către pârâtă a sumei de 1.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel A. și B. și C. S.A.

Prin decizia civilă nr. 1302/A din 6 iunie 2018, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins apelul declarat de apelanții-reclamanți A. și B., ca nefondat. A admis apelul declarat de apelanta-pârâtă C. S.A. împotriva sentinței civile nr. 1417 din 7 martie 2016, pe care a schimbat-o în parte în sensul că a respins capătul de cerere având ca obiect constatarea caracterului abuziv și a nulității absolute a clauzei cuprinse la art. 1.3 lit. a) din contractul de credit nr. x din 17 septembrie 2007, precum și capetele de cerere accesorii acestuia, având ca obiect restituirea sumei plătite cu titlu de comision de acordare și plata dobânzii legale aferente, ca neîntemeiate. A păstrat celelalte dispoziții ale sentinței. A obligat apelanții-reclamanți la plata către apelanta-pârâtă a sumei de 2.244,40 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs A. și B. și C.

Prin memoriul de recurs, recurenții-reclamanți au solicitat admiterea căii de atac formulate, casarea hotărârii atacate și trimitea cauzei spre rejudecare.

Motivele invocate de recurenții-reclamanți sunt, în esență, următoarele:

Se arată că instanța de apel a aplicat greșit textele de lege incidente și a susținut că motivarea hotărârii judecătorești este de esența acesteia.

Recurenții-reclamanți susțin că prevederea contractuală de la art. 1.2 din contractul de credit, care dă posibilitatea băncii să modifice unilateral dobânda, fără a fi obligată în cazul în care indicele de referință scade, este abuzivă conform dispozițiilor art. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000. În opinia acelorași părți, și clauza care prevede comisionul de acordare are caracter abuziv deoarece perceperea acestui comision nu este justificată, nu se menționează serviciile prestate de bancă, iar cuantumul său este calculat raportat la valoarea creditului, și nu la volumul de muncă, clauza nefiind negociată.

Autorii căii de atac arată că instanța de apel a trecut peste interpretările obligatorii date de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în Cauza Andriciuc atunci când a reținut că nu poate fi analizat caracterul abuziv al clauzei de risc valutar. Mai arată că banca avea obligația de a îi informa pe consumatori cu privire la riscurile asociate contractării unui împrumut în franci elvețieni, dar aceasta, cu rea-credință, a creat acestora o impresie falsă despre produsul de creditare.

În memoriul de recurs se susține că este necesară stabilizarea cursului valutar deoarece creșterea accelerată a valorii francului elvețian în raport de moneda națională a condus la majorarea costurilor contractului și a produs un dezechilibru major între drepturile și obligațiile părților.

Prin nerespectarea obligației de informare, se arată în cererea de recurs, au fost încălcate dispozițiile art. 6 din Legea nr. 289/2004 și ale Regulamentului BNR nr. 3/2007.

Autorii căii de atac solicită și denominarea în monedă națională a plăților în virtutea principiului din regulamentul valutar conform căruia prețul mărfurilor sau al serviciilor între rezidenți se plătește în monedă națională.

Recurenții-reclamanți și-au întemeiat cererea de recurs pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Prin memoriul de recurs, autorii căii de atac au formulat cerere de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a Deciziei nr. 52 din 18 iunie 2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Prin recursul formulat, recurenta-pârâtă a solicitat admiterea căii de atac declarate și casarea în parte a hotărârii atacate, invocând, în esență, următoarele:

Conform prevederilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, clauzele referitoare la dobândă sunt excluse de la analiza caracterului abuziv deoarece dobânda este partea cea mai importantă a costului unui contract de credit. Se arată că instanța de apel confundă necesitatea indicării unui motiv expres cu noțiunea caracterului clar și inteligibil al clauzei în discuție și nu ține seama de faptul că recurenții-reclamanți și-au asumat variabilitatea dobânzii, iar marja a fost majorată o singură dată.

Recurenta-pârâtă susține că prevederile contractuale în discuție au fost negociate cu recurenții-reclamanți și critică statuările prin care curtea de apel a reținut că simpla semnare și acceptare a clauzelor contractuale nu echivalează cu negocierea contractului. Menționează că banca a furnizat potențialilor clienți un proiect al contractului, iar aceștia au avut posibilitatea de a opta între mai multe tipuri de credite. Susține că noțiunea de dezechilibru semnificativ nu este o chestiune de fapt apreciată la nivelul fiecărui consumator, ci o condiție impusă de lege relativ la raporturile dintre consumator și profesionist. Invocă dispozițiile pct. 1 lit. a) alin. (2) din Anexa la Legea nr. 193/2000 care prevăd, în esență, că un furnizor de servicii financiare poate modifica unilateral rata dobânzii dacă există o motivație întemeiată, cu obligația de a îl informa imediat pe consumator, acesta având posibilitatea rezilierii contractului. Precizează că motivația întemeiată trebuie să existe, nu să fie menționată în contract.

Autoarea căii de atac susține că a fost nesocotit principiul forței contractuale, reglementat de art. 969 C. civ. din 1864 deoarece prin semnarea contractului de credit, recurenții-reclamanți au fost de acord cu prevederile acestuia, inclusiv cu prețul contractului, iar curtea de apel a ignorat acest aspect și a intervenit în contract.

Recurenta-pârâtă și-a întemeiat cererea de recurs pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurenții-reclamanți au formulat întâmpinare față de recursul declarat de recurenta-pârâtă prin care au solicitat respingerea acestuia ca nefondat.

Prin întâmpinarea depusă, recurenta-pârâtă a solicitat respingerea cererii de sesizare a Curții Constituționale și respingerea recursului formulat de recurenții-reclamanți.

Pe baza cererilor de recurs și a întâmpinărilor depuse, în temeiul art. 493 C. proc. civ., s-a dispus întocmirea raportului de către magistratul-asistent desemnat prin care s-a reținut că recursurile sunt admisibile în principiu.

Prin încheierea din 1 aprilie 2020 s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursurilor declarate, în temeiul dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.. Părțile nu au depus puncte de vedere cu privire la raport.

Prin încheierea din 1 iulie 2020 au fost admise în principiu recursurile declarate de recurenții-reclamanți A. și B. și de recurenta-pârâtă C. împotriva deciziei civile nr. 1302/A din 6 iunie și s-a stabilit termen pentru soluționarea acestora și pentru discutarea cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a Deciziei nr. 52 din 18 iunie 2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept la 30 septembrie 2020.

Cu privire la cererea de sesizare a Curții Constituționale s-a format dosarul asociat cu nr. x/2015 cu termen la 30 septembrie 2020. Prin încheierea de ședință din 30 septembrie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale a României cu excepția de neconstituționalitate privind Decizia nr. 52 din 18 iunie 2018 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.

La termenul de la 30 septembrie 2020, stabilit în dosarul nr. x/2015, judecata recursurilor a fost suspendată până la soluționarea Cauzei C-269/19, aflate pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene, iar ulterior, prin rezoluție, s-a fixat termen la 12 mai 2021, în vederea repunerii cauzei pe rol și judecării recursurilor.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele:

Cu privire la recursul declarat de recurenții-reclamanți, instanța supremă reține că aceștia nu formulează critici din perspectiva pct. 6 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., invocarea acestui text de lege fiind formală.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. vizează încălcarea normelor de drept material, ce poate consta în aplicarea unui text de lege străin situației de fapt, în extinderea normelor dincolo de ipotezele la care se aplică ori în restrângerea nejustificată a aplicării acestora.

Cu privire la criticile referitoare la modul în care curtea de apel a analizat caracterul abuziv al art. 1.2 din contractul de credit, Înalta Curte reține că acestea sunt invocate omisso medio deoarece în memoriul de apel s-a susținut că, în urma anulării parțiale a prevederilor contractuale de la art. 1.2 și art. 5.1, marja la care s-ar raporta noul procent de dobândă este în cuantum de 4,2%/an și este fixă, pe când în recurs se arată că aceleași prevederi contractuale au caracter abuziv deoarece dau dreptul băncii de a modifica unilateral dobânda, fără a fi obligată la o atare modificare în cazul în care indicele de referință scade. Recurenții-reclamanți nu au prezentat argumentele referitoare la modificarea dobânzii în cazul variației indicelui de referință în memoriul de apel, astfel că ele nu au fost supuse dezbaterii și unei dezlegări proprii a instanței de apel și nu pot fi aduse în discuție direct în calea de atac a recursului.

Criticile prin care autorii căii de atac invocă greșita soluționare a apelului pe aspectul constatării caracterului abuziv al dispozițiilor art. 1.3 lit. a) (comisionul de acordare), susținând în esență că acest comision are o valoare prea mare, că nu a fost negociat și că în contractele de credit nu sunt menționate contraprestațiile la care se obligă banca, vor fi înlăturate. Analizând clauza contractuală în discuție, curtea de apel a constatat în mod corect că serviciile prestate de recurenta-pârâtă rezultă din chiar denumirea acestui comision, iar cuantumul acestuia este clar exprimat. Recurenții-reclamanți au luat cunoștință de aceste aspecte la încheierea contractului, nefiind obligatorie descrierea amănunțită în contractul de credit a tuturor serviciilor prestate de recurenta-pârâtă în schimbul acestei sume, astfel cum se reține și în Cauza C-621/17 Kiss.

Astfel, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a decis că art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că "cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar și inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare și al unui comision de acordare care urmează să fie suportat de consumator, metoda de calcul și data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză."

Prin aceeași decizie, instanța europeană a reținut că simpla împrejurare că respectiva clauză contractuală referitoare la comisionul de acordare nu permite identificarea fără ambiguitate a serviciilor concrete furnizate în schimbul acestuia "nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contractul de credit în detrimentul consumatorilor recurenți, în contradicție cu cerința de bună-credință."

Nu vor fi reținute nici criticile relative la caracterul abuziv al clauzei de risc valutar care stipulează obligația recurenților-reclamanți de a returna împrumutul în moneda în care acesta le-a fost acordat, respectiv CHF, deoarece această clauză reflectă o normă legală, respectiv principiul nominalismului monetar, consfințit de art. 1578 C. civ. din 1864.

Conform acestui text de lege, "obligația ce rezultă din împrumut de bani este totdeauna pentru aceeași sumă numerică arătată în contract", iar la alin. (2) se prevede "întâmplându-se o sporire sau o scădere a prețului monedelor, înainte de a sosi epoca plății, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată și nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs la momentul plății." Altfel spus, debitorul obligației de restituire a unui împrumut de consumație (categorie care include și creditele bancare) va fi liberat prin plata sumei numerice arătate în contract, indiferent de fluctuațiile monedei în care a fost acordat împrumutul.

Întrucât norma edictată de art. 1578 C. civ. din 1864 are caracter supletiv, părțile ar fi putut deroga de la această prevedere legală, dar nu au făcut-o, astfel că norma menționată se aplică în lipsa unei alte înțelegeri a părților.

Argumentele recurenților-reclamanți referitoare la existența dezechilibrului contractual determinat de aprecierea francului elvețian și a unei informări necorespunzătoare din partea băncii nu vor fi avute în vedere deoarece se circumscriu analizei caracterului abuziv al clauzei contractuale care reflectă principiul nominalismului. O astfel de analiză nu este permisă de prevederile legislației europene și naționale, astfel cum au fost interpretate în jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Astfel cum prevede Directiva 93/13 în considerentul al treisprezecelea din preambul și în art. 1 alin. (2), "Dispozițiile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii.", iar formularea "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" din articolul 1 alin. (2) al Directivei se referă și la normele care, în conformitate cu legea, se aplică între părțile contractante, cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri. Din interpretarea coroborată a acestor dispoziții legale, rezultă că sunt excluse de la analiza controlulului caracterului abuziv clauzele contractuale care reflectă atât norme imperative, cât și norme supletive.

Această interpretare a prevederilor Directivei 93/13 a fost reținută de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în mai multe decizii, cum ar fi cele pronunțate în cauzele C-92/11 RWE Vertrieb AG, C-280/13 Barclays Bank S.A., C-34/13 Monika Kusionova și C-186/16 Andriciuc, dar și în Cauza C-81/19 N.G. și OH împotriva D.. Prin Hotărârea din 9 iulie 2020 pronunțată în Cauza C-81/19, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat că "Articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naționale, se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință, nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive." În sprijinul acestei soluții, instanța europeană a reamintit că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 acoperă, ținând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia, și norme supletive, întrucât această dispoziție nu face distincție între dispozițiile care se aplică independent de alegerea părților contractante (dispoziții imperative) și dispozițiile supletive.

Art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 a fost preluat în legislația națională, prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, text potrivit căruia clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispozițiilor acestui act normativ.

Astfel, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că, față de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13 și de cele statuate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, clauza contractuală care prevede obligația pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat (CHF) nu poate forma obiectul cenzurii instanței de judecată, neintrând în domeniul de aplicare al directivei transpuse în dreptul intern prin Legea nr. 193/2000.

Cu privire la criticile prin care se invocă nerespectarea prevederile art. 6 din Legea nr. 289/2004 și ale Regulamentului BNR nr. 3/2007, instanța supremă reține că acestea sunt invocate omisso medio deoarece recurenții-reclamanți nu au prezentat aceste argumente în memoriul de apel, astfel că ele nu au fost supuse dezbaterii și unei dezlegări proprii a instanței de apel și nu pot fi aduse în discuție direct în calea de atac a recursului.

Instanța supremă va înlătura și susținerile prin care se solicită revizuirea efectelor contractului de credit în sensul stabilizării (înghețării) cursului de schimb CHF-leu la cursul de la data semnării acestuia și denominarea în monedă națională a plăților întrucât se reiterează cele aduse în discuție în fața instanței de apel, fără a se dezvolta veritabile critici de nelegalitate. Aceste solicitări ale recurenților tind la modificarea prevederilor contractuale, cerând judecătorului să intervină în acordul de voință al părților, demers care nu este permis nici de prevederile legale și nici de jurisprudența europeană (Cauza C-618/10 Banco Espanol de Credito).

În ceea ce privește recursul declarat de recurenta-pârâtă, criticile prin care se susține încălcarea dispozițiilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 și se arată că în mod nelegal a constatat curtea de apel caracterul abuziv al clauzelor care permit băncii să modifice în mod unilateral dobânda contractuală vor fi înlăturate.

Cu titlu prealabil, instanța supremă constată că este corectă statuarea curții de apel referitoare la inaplicabilitatea în cauză a prevederilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, în temeiul cărora evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază cu definirea obiectului principal al contractului, întrucât aceste prevederi au fost introduse în urma modificării Legii nr. 193/2000 prin Legea nr. 363/2007, care a intrat în vigoare la 31 decembrie 2007. Contractul de credit în discuție a fost încheiat la 17 septembrie 2007, ca urmare nu se poate reține incidența acestui text de lege, în forma sa modificată.

Conform prevederilor contractuale de la art. 1.2 și art. 5.1, dobânda este variabilă, calculată în funcție de indicele de referință, LIBOR la 3 luni, și de marja băncii 4,2% puncte procentuale, pe an, variabilă, iar începând cu a șaptea lună, dobânda se stabilește în funcție de indicele de referință valabil în acel moment și marja băncii". Dobânda se poate modifica în funcție de variația indicelui de referință și a marjei, conform deciziei băncii.

Instanța supremă va înlătura susținerile referitoare la caracterul negociat al contractului de credit deoarece pentru a stabili dacă un contract a fost sau nu negociat la momentul încheierii sale, judecătorul ar trebui să reanalizeze contextul factual în care s-a realizat acordul de voință al părților, demers care este incompatibil cu rolul instanței de recurs care examinează numai aspectele de nelegalitate, nu și pe cele de netemeinicie.

Ca urmare a stabilirii contextului în care a fost încheiat contractul de credit, curtea de apel a reținut că aceste clauze nu au fost negociate cu recurenții-reclamanți, iar din redactarea acestora nu se deduce care este criteriul obiectiv în funcție de care se stabilește dobânda variabilă și nici care este motivul întemeiat, impus de prevederile Anexei la Legea nr. 193/2000, care dă dreptul băncii să modifice în mod unilateral prevederile contractului.

Înalta Curte va înlătura și criticile prin care se susține greșita aplicare a prevederilor pct. 1 lit. a) alin. (2) din Anexa la Legea nr. 193/2000 deoarece Anexa la Legea nr. 193/2000 are ca scop enunțarea unor clauze considerate abuzive, cu scopul de a ajuta consumatorii să identifice mai ușor prevederile contractuale care i-ar plasa într-o situație de inferioritate față de profesionist. Profesionistul poate modifica unilateral clauzele contractului în cazuri strict determinate, iar instanța trebuie să aibă posibilitatea să verifice în concret dacă au fost respectate toate condițiile cerute de lege. Astfel cum s-a reținut în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG, este esențial dacă în contract se indică în mod transparent metoda în conformitate cu care variază costurile aferente serviciului care trebuie furnizat și motivele acestei variații, astfel încât consumatorul să poată să prevadă, pe baza unor criterii clare și inteligibile, eventualele modificări ale acestor costuri, și, pe de altă parte, dacă acești consumatori dispun de dreptul de a pune capăt contractului în cazul în care aceste costuri ar fi efectiv modificate. Curtea de apel nu a constatat, atunci când a stabilit situația de fapt, că recurenta-pârâtă (banca) a dovedit existența unei situații clare care să justifice modificarea unilaterală a dobânzii și să constituie o motivație întemeiată, în sensul textului de lege mai sus arătat, care să o scutească pe recurenta-pârâtă (bancă) de a prevedea în contract situațiile în care intervine această modificare. Așa fiind, instanța supremă apreciază că nu se impune reformarea hotărârii atacate pentru acest motiv.

Nu pot fi reținute nici argumentele prin care recurenta-pârâtă (banca) arată că noțiunea de dezechilibru semnificativ nu este o chestiune de fapt apreciată la nivelul fiecărui consumator, ci o condiție impusă de lege relativ la raporturile dintre consumator și profesionist. În Cauza C-226/12 Constructora Principado, instanța europeană a reținut că existența unui "dezechilibru semnificativ" "poate să rezulte din simplul fapt al unei atingeri suficient de grave aduse situației juridice în care este plasat consumatorul, în calitate de parte la contract". Prin memoriul de recurs nu se formulează critici concrete care să contrazică cele reținute de curtea de apel referitor la îndeplinirea condiției existenței unui dezechilibru între pozițiile contractuale ale împrumutaților și băncii determinat de prevederile contractuale referitoare la dobândă, astfel cum această noțiune este definită în jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Cu privire la criticile prin care se invocă nerespectarea prevederile art. 969 C. civ. din 1864, instanța supremă constată că aceste argumente sunt invocate omisso medio, motiv pentru care nu le va analiza deoarece nu au fost supuse dezbaterii și unei dezlegări proprii a instanței de apel și nu pot fi aduse în discuție direct în calea de atac a recursului.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de recurenții-reclamanți A. și B. și de recurenta-pârâtă C. împotriva deciziei civile nr. 1302/A din 6 iunie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de recurenții-reclamanți A. și B. și de recurenta-pârâtă C. împotriva deciziei civile nr. 1302/A din 6 iunie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 12 mai 2021.