ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 10/2021

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 10/2021 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2021)

Ședința publică din data de 19 ianuarie 2021

Asupra recursului de față, reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București la 18 septembrie 2017, sub nr. x/2017 și precizată la 17 octombrie 2017, reclamanta A. S.R.L. le-a chemat în judecată pe pârâtele B. S.A. și COMPANIA NAȚIONALĂ DE ADMINISTRARE A INFRASTRUCTURII RUTIERE S.A., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța:

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1271 C. civ.

Prin încheierea din 23 februarie 2018, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins excepția necompetenței generale a instanțelor judecătorești, excepția necompetenței materiale procesuale și excepția nulității clauzei compromisorii.

Prin încheierea din 23 aprilie 2018, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a apreciat ca nu este utilă cauzei proba cu expertiza contabilă, solicitată de reclamantă pentru determinarea procentului de lucrări executate.

Prin sentința civilă nr. 1376 din 7 mai 2018, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins excepțiile inadmisibilității acțiunii și lipsei calității procesuale pasive a pârâtei B. S.A.; a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanta A. S.R.L., prin administrator judiciar consorțiul format din C. -Filiala București și D.., în contradictoriu cu pârâtele B. S.A. și COMPANIA NAȚIONALĂ DE ADMINISTRARE A INFRASTRUCTURII RUTIERE S.A.

Împotriva încheierilor din 23 februarie 2018 și 23 aprilie 2018 și a sentinței primei instanțe, reclamanta a declarat apel, prin care a formulat critici de netemeinicie și nelegalitate.

Prin decizia civilă nr. 334 din 26 februarie 2019, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a respins ca lipsit de interes apelul declarat de apelanta-reclamantă A. S.R.L., prin administrator judiciar consorțiul format din C. - Filiala București și D.., împotriva încheierii din 23 februarie 2018 a primei instanțe; a respins ca nefondat apelul declarat de aceeași parte împotriva încheierii din 23 aprilie 2018 și a sentinței primei instanțe.

Împotriva deciziei instanței de apel, reclamanta a declarat recurs, prin care a solicitat admiterea căii de atac și casarea deciziei atacate.

În motivarea recursului, recurenta-reclamantă a prezentat ample considerente din decizia atacată, după care a învederat că sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., titulara recursului a susținut, în esență, că instanța de apel a reținut în mod greșit că a invocat direct în apel încălcarea unor dispoziții din legea insolvenței și că nu se mai impune analizarea lor.

În concret, autoarea recursului a menționat că prin acțiunea precizată, răspunsul la întâmpinare și concluziile scrise depuse în fața primei instanțe a invocat dispozițiile legii insolvenței în legătură cu prejudiciul pretins.

În acest context, recurenta-reclamantă a învederat că este străin de natura pricinii considerentul anterior evocat, instanța de apel aplicând în mod greșit dispozițiile art. 478 alin. (2) C. proc. civ.

Aceeași parte a criticat considerentul prin care s-a reținut că depășesc obiectul litigiului susținerile referitoare la prejudiciul suferit ca urmare a refuzului pârâtei C.N.A.I.R. S.A. de a evalua lucrările executate până la momentul rezilierii contractului, desocotirea între părțile contractului de bază fiind irelevantă în cauză.

În combaterea acestui considerent, recurenta-reclamantă a susținut că instanța de apel nu a expus motivele pentru care a apreciat că susținerile anterior evocate depășesc obiectul litigiului, hotărârea recurată fiind nemotivată sub acest aspect.

Aceeași parte a subliniat că instanța de apel nu a analizat dispozițiile legale incidente referitoare la abuzul de drept în legătură cu executarea întregii valori a scrisorii de garanție, în condițiile în care intimata-pârâtă C.N.A.I.R. S.A. nu a făcut dovada că a stabilit sumele pretinse cu titlu de despăgubiri.

După evocarea dispozițiilor art. 15 C. civ. și a unor considerații teoretice cu privire la abuzul de drept, autoarea recursului a subliniat că nu putea să prevadă că intimata-pârâtă C.N.A.I.R. S.A. va pretinde o garanție de o valoare mai mare decât cea aferentă lucrărilor executate, iar intimata-pârâtă B.. S.A. va fi de acord cu plata acestei garanții.

În aceste condiții, recurenta-reclamantă a învederat că exercitarea abuzivă a drepturilor de către intimatele-pârâte a produs un dezechilibru contractual ce trebuie sancționat, sub forma recalculării valorii scrisorii de garanție în funcție de valoarea realizată a contractului.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., autoarea recursului a susținut că instanța de apel a interpretat în mod greșit clauzele stipulate la art. 4.2 și 15.2 din scrisoarea de garanție.

În concret, a arătat că, potrivit clauzei de la art. 4.2 din scrisoare de garanție, în ipoteza în care valabilitatea scrisorii de garanție nu este prelungită, iar recepția finală a lucrărilor nu a avut loc, beneficiarul este îndreptățit să revendice întreaga valoare a garanției de bună execuție.

Recurenta-reclamantă a subliniat că această clauză vizează numai valoarea garanției aferente perioadei contractuale, până la momentul la care intervin circumstanțe care-l îndreptățesc pe beneficiar să rezilieze contractul, potrivit clauzei de la art. 15.2 din scrisoarea de garanție.

Astfel, clauzele de la art. 4.2 și 15.2 din scrisoarea de garanție nu pot fi aplicate după rezilierea contractului și împlinirea perioadei de 2 ani pentru notificarea defecțiunilor, prevăzută la art. 11.3 alin. (2) din aceeași scrisoare.

După evocarea unor aspecte factuale ale cauzei, recurenta-reclamantă a învederat că, de vreme ce clauza de la art. 4.2 prevede posibilitatea majorării scrisorii de garanție bancară, există și posibilitatea diminuării acestei valori, conform regulilor de interpretare a contractelor.

Aceeași parte a mai arătat ca intimata-pârâtă C.N.A.I.R. S.A. a executat scrisoarea de garanție cu încălcarea dispozițiilor imperative privind caracterul colectiv și concursual al procedurii insolvenței.

În final, recurenta-reclamantă a conchis că poate fi dispusă recalcularea ori diminuarea valorii scrisorii de garanție cât timp obligația de garanție subzistă după rezilierea contractului.

În drept, recursul a fost întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Cererea de recurs a fost comunicată intimatelor-pârâte la 2 și 3 iulie 2019 .

Intimata-pârâtă B. S.A. a depus întâmpinare la 25 iulie 2019, cu respectarea termenului legal, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Intimata-pârâtă C.N.A.I.R. S.A. a depus întâmpinare la 2 august 2019, cu respectarea termenului legal, prin care a solicitat anularea recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare limitativ prevăzute de lege, iar, în subsidiar, respingerea acestuia ca nefondat.

Intimata-pârâtă C.N.A.I.R. S.A. a menționat că nu este de acord cu soluționarea recursului în completul de filtru prevăzut de art. 493 alin. (6) C. proc. civ. .

Întâmpinările au fost comunicate recurentei-reclamante la 2 și 13 august 2019 .

Recurenta-reclamantă nu a depus răspuns la întâmpinare.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, iar prin încheierea din 19 mai 2020, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părți.

Intimatele au înțeles să formuleze un punct de vedere cu privire la concluziile acestuia.

Prin încheierea din 22 septembrie 2020, Înalta Curte, constituită în completul de filtru, a respins excepția nulității recursului, invocată de intimata-pârâtă C.N.A.I.R. S.A. prin întâmpinare, a admis în principiu recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L., prin administrator judiciar consorțiul format din C. - Filiala București și D.., împotriva deciziei civile nr. 334 din 26 februarie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă și a fixat termen în ședință publică, pentru soluționarea acestuia.

Analizând recursul declarat în cauză, prin prisma motivelor de nelegalitate invocate și a dispozițiilor legale în materie, Înalta Curte constată că nu este fondat, pentru considerentele ce urmează:

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., titulara recursului a susținut, sub un prim aspect, că instanța de apel a reținut în mod greșit că a invocat direct în apel încălcarea unor dispoziții din legea insolvenței și că nu se mai impune analizarea lor.

În concret, autoarea recursului a menționat că prin acțiunea precizată, răspunsul la întâmpinare și concluziile scrise depuse în fața primei instanțe a invocat dispozițiile legii insolvenței în legătură cu prejudiciul pretins de pârâta CNAIR.

În acest context, recurenta-reclamantă a învederat că este străin de natura pricinii considerentul anterior evocat, instanța de apel aplicând în mod greșit dispozițiile art. 478 alin. (2) C. proc. civ.

Instanța supremă reține că, prin cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost completată la 13.10.2017, recurenta-reclamantă a solicitat obligarea pârâtelor să diminueze valoarea scrisorii de garanție bancară de bună execuție nr. 1401 din 4 septembrie 2012 de la suma de 18.898.808,73 RON la suma de 1.173.298,17 RON, corespunzătoare valorii realizate a contractului de 6,21%; să se dispună recalcularea valorii scrisorii de garanție în funcție de valoarea realizată a contractului de 6,21% și nu în funcție de valoarea contractului fără TVA, luată în considerare inițial la emiterea scrisorii de garanție.

Prin urmare, în baza principiului disponibilității, recurenta-reclamantă a învestit instanța cu o cerere având ca obiect obligația de a face, solicitând diminuarea valorii scrisorii de garanție.

Prin memoriul de apel, reclamanta-apelantă a invocat faptul că beneficiarul-pârât CNAIR nu a respectat dispozițiile legii insolvenței care îi impuneau ca orice sumă reprezentând creanțe asupra averii recurentei să fie solicitate, fie sub forma unei cereri de creanță, fie sub forma unei cereri de plată. A susținut că, nefiind formulate astfel de cereri, indiferent de valoarea executată a contractului și indiferent de cuantumul prejudiciului care a determinat rezilierea contractului, CNAIR nu mai putea solicita prelungirea SGB nr. 1402, astfel că executarea acesteia pe motivul neprelungirii îmbracă forma abuzului de drept, este nelegală și afectează caracterul concursual și colectiv al procedurii insolvenței.

Cu privire la aceste critici, instanța de apel a reținut, pe de o parte, faptul că acest motiv a fost invocat pentru prima dată prin cererea de apel, astfel încât, față de dispozițiile art. 478 alin. (2) C. proc. civ., nu se impune analiza lui, iar pe de altă parte, că procedura insolvenței apelantei-reclamante interesează doar raportul juridic obligațional de bază, distinct de cel născut din scrisoarea de garanție bancară.

Astfel, deși este fondată critica privind aplicarea greșită a dispozițiilor art. 478 alin. (2) C. proc. civ., motiv de casare ce poate fi încadrat în dispozițiile punctului 5 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., aceasta nu are valența de a duce la casarea hotărârii atacate întrucât, în realitate, în paragraful următor, instanța de apel a motivat înlăturarea criticilor recurentei privind încălcarea dispozițiilor legale privind insolvența, care ar rezulta din neformularea de către intimata CNAIR a unei cereri de creanță privind prejudiciul suferit din neexecutarea contractului.

Instanța supremă reține, în primul rând, că, potrivit art. 478 alin. (2) din C. proc. civ., în situația corect reținută în decizia atacată, a invocării unor motive noi direct prin cererea de apel, instanța de apel ar fi avut îndreptățirea de a reanaliza motivele, mijloacele de apărare și dovezile invocate la prima instanță sau arătate în cadrul apelului sau prin întâmpinare, aprecierea asupra legalității și temeiniciei hotărârii apelate permițând instanței de control suplimentarea și complinirea motivării hotărârii primei instanțe, caz în care aceasta putea fi menținută, în totalitate, fără a se putea reține încălcarea de către instanța devolutivă de apel a formelor procedurale prevăzute de lege sub sancțiunea nulității.

În al doilea rând, reține că judecătorul nu trebuie să răspundă fiecărei nuanțe date de părți textelor pe care și-au întemeiat cererile, iar întinderea obligației de motivare trebuie apreciată prin raportare la natura și circumstanțele specifice fiecărei cauze. Prin urmare, motivarea unei hotărâri judecătorești este înțeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele deduse de parte, dar nici ignorarea lor, ci un răspuns la cele fundamentale, care sunt susceptibile, prin conținutul lor, să influențeze soluția.

Se reține, totodată, că, potrivit unei jurisprudențe constante, Curtea Europeană acordă o atenție deosebită respectării de către instanțe a obligației de a examina problemele ridicate de către părți, ca o garanție a respectării dreptului la un proces echitabil. În acest sens, instanța europeană a arătat totuși, în mod constant, faptul că "Art. 6 paragraful 1 din Convenție, obligă tribunalele să-și motiveze deciziile, dar nu se poate cere să dea un răspuns detaliat la fiecare argument (Hotărârea Ruiza Torija c. Spaniei)".

Prin raportare la aceste considerații, instanța supremă constată că hotărârea recurată întrunește condițiile de legalitate prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., întrucât instanța de apel a evocat și aplicat în cauza dedusă judecății textele de lege și actele normative care au stat la baza adoptării soluției sale, prezentând în mod logic raționamentul juridic pe care și-a fundamentat soluția.

Criticile recurentei privind nerespectarea legii insolvenței de către CNAIR vizează raportul obligațional de bază, întrucât, pe de o parte, recurenta face referire la creanțe care pot fi executate de pârâta CNAIR direct asupra averii sale și pe de altă parte, invocă o ineficacitate a scrisorii de garanție bancară rezultată din lipsa parcurgerii procedurii contractuale și legale, or, în cauză, instanța nu a fost învestită cu un capăt distinct privind stabilirea prejudiciului efectiv suferit de CNAIR și a modalității lui de executare și nici privind constatarea încetării dreptului de a executa scrisoarea de garanție bancară.

Prin urmare, în limitele efectului devolutiv determinate de principiul tantum devolutum quantum judicatum, în mod corect instanța de apel a înlăturat apărările recurentei motivat de faptul că nu se refereau la raportul juridic obligațional născut din scrisoarea de garanție bancară, criticile formulate prin memoriul de recurs fiind nefondate, sub acest aspect.

O altă critică a recurentei subsumată motivului de casare prevăzut de pct. 6 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ. vizează nemotivarea hotărârii în ceea ce privește reținerea instanței de apel că prejudiciul invocat de recurentă, suferit din cauza refuzului intimatei CNAIR de a evalua lucrările executate până la momentul rezilierii contractului, excede obiectului litigiului.

Așa cum s-a arătat mai sus, obiectul acțiunii, așa cum a fost precizat de recurentă, este reprezentat de cererea privind diminuarea valorii scrisorii de garanție, recurenta-reclamantă neformulând pretenții distincte prin care să solicite răspunderea contractuală a intimatei-pârâte CNAIR pentru un eventual prejudiciu cauzat urmare a neexecutării propriilor obligații contractuale ale intimatei.

Astfel, în mod corect a reținut instanța de apel faptul că analiza unor asemenea susțineri exced obiectului litigiului, neinfluențând soluția în cauză.

Cum scrisoarea de garanție are caracter autonom față de contractul de bază în mod corect a reținut instanța de apel și că desocotirea care urmează a fi făcută între părțile contractului de bază este irelevantă, din punct de vedere juridic pentru prezenta cauză.

Faptul că recurentul este nemulțumit de caracterul concis al motivării instanței de apel nu reprezintă un motiv de casare a hotărârii, atât timp cât raționamentului logic al instanței expus în cadrul considerentelor permite efectuarea controlului de legalitate.

Critica recurentei privind faptul că instanța de apel nu a analizat dispozițiile legale incidente referitoare la abuzul de drept în legătură cu executarea întregii valori a scrisorii de garanție, în condițiile în care intimata-pârâtă C.N.A.I.R. S.A. nu a făcut dovada că a stabilit sumele pretinse cu titlu de despăgubiri nu se constituie într-o critică de nelegalitate deoarece, în mod efectiv, recurenta pune în discuție elemente de netemeinicie a deciziei atacate. Stabilirea situației de fapt, aprecierea bunei sau relei-credințe a intimatei, stabilirea prejudiciului și a voinței reale a părților sunt atribuții ale instanțelor devolutive, fiind incompatibile cu cercetarea care se realizează în această etapă procesuală.

Deși recurenta-reclamantă a invocat ca și temei al cererii de recurs și cazul de casare prevăzut de pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., în dezvoltarea motivului de recurs, susținerile acesteia nu conțin critici de nelegalitate împotriva deciziei recurate ci urmăresc redezbaterea fondului cauzei, criticile vizând, în realitate, interpretarea clauzelor și sub clauzelor contractuale prevăzute la art. 4.2, 15.2, 11.1, 11.3 și 3.5 din contractul de antrepriză în sensul dorit de recurentă, administrarea și interpretarea probatoriului de către instanța de apel, în vederea reținerii unei alte situații de fapt decât cea reținută de cele două instanțe anterioare cu privire la stabilirea voinței reale a intimaților, la existența intenției de fraudă în dauna reclamantei și la reținerea culpei intimatei CNAIR în desfășurarea contractului.

Or, stabilirea situației de fapt intră în atribuția exclusivă a instanțelor devolutive, în urma evaluării probelor administrate în cauză, respectiv contractul de antrepriză și anexele sale și restul înscrisurilor depuse în probațiune și la care recurenta-reclamantă a făcut referire.

Controlul judiciar realizat în calea extraordinară de atac a recursului este limitat la verificarea legalității hotărârii recurate, neputând fi repusă în discuție evaluarea probelor administrate în cauză. Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. sancționează hotărârea dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, or recurenta nu arată, în concret, care sunt aceste norme aplicate greșit, referirile la dispozițiile art. 1266 și urm. din C. civ. privind interpretarea contractelor fiind făcute în mod formal.

Este de amintit că instanța de apel, ca instanță devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea ce privește probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunității administrării probelor în proces din perspectiva utilității, concludenței și pertinenței acestora, iar instanța de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor administrare, prin reevaluarea situației de fapt.

Motivarea recursului înseamnă nu doar exprimarea unor nemulțumiri față de soluția pronunțată ci expunerea tuturor motivelor pentru care, din punctul de vedere al părții, instanța a pronunțat o hotărâre nelegală, motive care trebuie structurate juridic astfel încât să poată fi încadrate în cazurile limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Pentru aceste motive, Înalta Curte va respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L., prin administrator judiciar consorțiul format din C. - Filiala București și D.., împotriva deciziei civile nr. 334 din 26 februarie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L., prin administrator judiciar consorțiul format din C. - Filiala București și D.., împotriva deciziei civile nr. 334 din 26 februarie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 19 ianuarie 2021.