ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2379/2022

Deliberând asupra recursului, din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:

- în temeiul determinării inginerului din data de 21 mai 2015, să se dispună ca pârâta să plătească reclamantei sumele în cuantum de 10.490.954,23 RON, reprezentând penalități datorate pentru nedepunerea Programelor de lucrări de către reclamantă potrivit sub-clauzei 8.3 din contract, 1.904.355,04 RON, reprezentând penalități datorate pentru nedepunerea Rapoartelor lunare de progres de către pârâtă, potrivit sub-clauzei 4.21 din contract și 9.912.848,11 RON, reprezentând penalități datorate ca urmare a nefurnizării de către pârâtă a dovezilor privind efectuarea plății primelor de asigurare, potrivit sub-clauzei 18.1 din contract;

- să se dispună obligarea pârâtei la plata dobânzii la nivelul ratei de referința a Băncii Naționale a României, aplicată pentru sumele menționate la punctul anterior, calculată de la data emiterii determinării inginerului din 21 mai 2015 și până la data plății efective;

- să se dispună obligarea pârâtei la plata costurilor suportate cu arbitrajul, inclusiv, dar fără a se limita la toate costurile legale suportate în legătură cu pregătirea și desfășurarea procedurii, cheltuielile administrative ale ICC, onorariile și cheltuielile arbitrului și avocaților, precum și cele ale oricăror experți și martori;

- să se dispună obligarea pârâtei la plata dobânzii legale pentru orice sume ce vor fi acordate de către arbitrul unic în hotărârea arbitrală, de la data acesteia și până la plata efectivă.

Totodată, tribunalul arbitral a respins pretenția reclamantei privind plata dobânzii aferente sumelor indicate la punctul I din cererea formulată, a obligat reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 90.479,48 euro, reprezentând costuri suportate în legătură cu arbitrajul, a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 18.200 USD, reprezentând costuri ale arbitrajului și a obligat pârâta la plata dobânzii legale pentru sumele acordate la rata de referință a Băncii Naționale a României de la data hotărârii arbitrale și până la plata efectivă. A respins în rest orice alte pretenții.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, sub. nr. x/2021.

Împotriva aceleiași sentințe, a formulat acțiune în anulare și reclamanta Compania Națională de Administrare de Infrastructurii Rutiere S.A., în temeiul art. 608 alin. (1) lit. h) și art. 613 alin. (3) lit. b) C. proc. civ., prin care a solicitat anularea hotărârii arbitrale și trimiterea cauzei spre rejudecare către un tribunal arbitral constituit în conformitate cu clauza compromisorie existentă în contractul încheiat între părți. De asemenea, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea prezentei cereri.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2021.

Prin rezoluție, în temeiul dispozițiilor art. 111 alin. (3) din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, s-a dispus trimiterea cauzei având ca obiect acțiunea în anulare, formulată de reclamantă, în vederea repartizării unei secții civile, dosarul fiind înregistrat pe rolul secției a VI-a Civilă, sub nr. x/2021.

Prin încheierea nr. 11F din 6 septembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2021, s-a admis excepția conexității și, în temeiul art. 139 alin. (1) C. proc. civ., s-a dispus conexarea dosarului nr. x/2021 la dosarul nr. x/2021, iar în temeiul art. 139 alin. (3) din același cod, s-a dispus trimiterea cauzei la Completul 17 Fond din cadrul secției a IX-a contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București.

Prin sentința civilă nr. 1216 din 10 septembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2021, s-a admis excepția necompetenței materiale procesuale și s-a dispus declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea secțiilor civile din cadrul Curții de Apel București.

La data de 4 octombrie 2021, cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VI-a civilă, sub nr. x/2021.

Recurenta susține că sentința recurată a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a prevederilor art. 969, art. 1066, art. 1087 și art. 1070 C. civ. de la 1864.

Potrivit recurentei, instanța de fond a făcut o greșita aplicare a prevederilor art. 969 C. civ. de la 1864, validând ingerința arbitrului unic, realizată în mod discreționar în legea părților, care este reprezentantă de Contractul de lucrări.

Instanța de fond a încălcat și forța obligatorie a contractului valabil încheiat între părți, întrucât fiind în prezența unui contract ce reprezintă legea părților, în care limitările răspunderii au fost negociate și agreate deja, principiile de drept, astfel cum este și principiul răspunderii civile contractuale sau principiul reparării integrale a prejudiciului suferit, au caracter imperativ.

Prin Contractul de lucrări, care reprezintă un contract valabil încheiat în sensul prevederilor art. 1270 C. civ. de la 1864, a cărui valabilitate nu este contestată, reprezentând legea părților, nu s-a stabilit printr-o clauză contractuală un algoritm care să permită reducerea clauzei penale.

Recurenta susține că principiul ireductibilității clauzei penale este un principiu de drept substanțial, care se aplică imperativ raporturilor contractuale dintre părțile litigante. Curtea a făcut o aplicare și o interpretare greșită a prevederilor art. 969 C. civ. de la 1864, considerând în mod greșit că reclamanta a formulat critici ce vizează valorificarea probatoriului administrat și că normele încălcate de arbitrul unic în judecata efectuată ar fi în realitate norme cu caracter supletiv.

Mai mult, având în vedere că dispozițiile C. civ. nu cuprind limitări sau alte instrucțiuni în ceea ce privește aplicarea criteriilor de reducere a clauzei penale, instanța de fond a omis să observe că arbitrul unic a apreciat în mod discreționar.

Instanța a efectuat o încălcare a prevederilor art. 969 C. civ. de la 1864, apreciind ca validă întreaga metodă de calcul ce pornește de la acest raționament și de la aplicarea de către arbitrul unic a unui termen de 3 luni, considerat ca fiind un termen rezonabil pentru emiterea notificărilor, fără ca acest raționament să fie susținut de vreo prevedere contractuală sau legală, ci fiind chiar contrar prevederilor clauzei penale stabilite prin acordul de voință al părților.

Recurenta consideră că art. 1070 C. civ. de la 1864 se aplică numai când un creditor a acceptat necondiționat o plată parțială făcută de un debitor ori când asemenea plată era permisă prin contract. Din prevederile art. 1066 și art. 1087 C. civ. de la 1864 rezultă că judecătorul nu poate reduce clauza penală, însă această interdicție privește clauza penală stabilită în condițiile legii și cu respectarea principiilor C. civ.

Pe de altă parte, instanța de fond a soluționat acțiunea în anulare și cu încălcarea prevederilor art. 1087 C. civ. de la 1864, potrivit căreia clauza penală nu este reductibilă.

De asemenea, recurenta susține că instanța de fond a încălcat prevederile art. 22 alin. (7) C. proc. civ., întrucât instanța de fond nu a ținut cont în analiza sa de principiile generale ale dreptului, de cerințele echității și de buna-credință.

În continuare, recurenta arată că judecata în echitate nu este permisă decât cu acordul expres al părților, în caz contrar nefiind încălcate doar normele imperative de procedură care au consacrat această regulă, ci însuși principiul legalității în soluționarea cauzei, care presupune că, atât în privința organizării justiției, cât și în cea a înfăptuirii ei, să se respecte cu strictețe și de către toți cei interesați legea fundamentală și celelalte acte normative subordonate ei.

Recurenta susține că instanța de judecată a încălcat dispozițiile art. 601 alin. (1) și art. 1120 C. proc. civ.

În cauză, relevant este nu numai faptul că părțile nu au autorizat tribunalul arbitral să realizeze o judecată în echitate, ci mai ales că problema supusă judecății, respectiv îndreptățirea reclamantei la a i se plăti penalități de întârziere, precum si formula de calcul a acestor penalități au fost stabilite contractual de către părți, iar Contractul de lucrări reprezintă legea părților. Prin urmare, tribunalul arbitral avea la dispoziție prevederile legale în baza cărora trebuie să efectueze calculul penalităților, nefiind nevoie să recurgă la aprecierea subiectivă a cuantumului acestora.

Toate aceste prevederi legale evocate, ce au fost încălcate de tribunalul arbitral în soluționarea disputei, sunt norme de procedură cu caracter imperativ, încălcarea acestora atrăgând nulitatea actului de procedură, în speță a hotărârii arbitrale finale.

De asemenea, recurenta consideră că instanța de judecată a încălcat prevederile art. 14, art. 22 alin. (2) și alin. (6) C. proc. civ.

Instanța de fond nu s-a pronunțat asupra motivului privind încălcarea principiului contradictorialității de către arbitrul unic, întrucât acesta a aplicat o formulă elaborată potrivit propriei aprecieri și propriilor criterii, fără a o pune în discuția părților. Instanța de fond a încălcat prevederile art. 22 alin. (2) C. proc. civ., întrucât nu a solicitat clarificări părților pentru a evita orice eroare în analiza motivelor acțiunii în anulare.

În consecință, prin acest raționament se realizează o aplicare greșită a prevederilor art. 14 alin. (5) și (6) C. proc. civ.

Metoda de calcul a fost elaborată de arbitrul unic pentru reducerea penalităților, fără a fi supusă dezbaterii părților nici în faza scrisă a procedurii arbitrale și nici în faza orală a acesteia. În consecință, reclamanta s-a aflat în imposibilitate de a-și formula apărarea față de o metodă de calcul aplicată de tribunalul arbitral în baza aprecierilor proprii.

Potrivit recurentei hotărârea recurată este parțial nemotivată, mai exact, în ceea ce privește motivul de anulare privind încălcarea de către tribunal a principiului disponibilității. De asemenea, nu cuprinde motivele pentru care au fost respinse criticile încălcării principiului contradictorialității de către tribunal, care a judecat în baza unui raționament propriu, ce nu a fost propus de părți și pe care nu l-a adus la cunoștința acestora.

Instanța de fond, în mod greșit, s-a raportat la motivele invocate în memoriile antreprenorului, iar nu la formula de calcul pe care arbitrul unic însuși a stabilit-o potrivit propriei sale voințe, fără a o pune în discuția părților.

Totodată, s-a arătat că instanța de fond nu s-a pronunțat asupra motivului ce a fost invocat de fapt de către reclamantă, sentința nr. 130/2021 fiind astfel pronunțată cu încălcarea prevederilor art. 22 alin. (6) C. proc. civ.

Intimata-pârâtă nu a formulat întâmpinare.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 14 iunie 2022, constatându-se îndeplinite condițiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea raportului, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă a depus la dosar punct de vedere asupra raportului.

Prin încheierea din 4 octombrie 2022, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis în principiu recursul și a stabilit termen de judecată la data de 15 noiembrie 2022.

Înalta Curte, analizând sentința atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, reține următoarele considerente:

Cererea de recurs a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

Subsumat motivului de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut că instanța arbitrală a încălcat prevederile art. 14, art. 22 alin. (2) și (6) C. proc. civ., precum și art. 1120 și art. 601 alin. (2) C. proc. civ.

Cu privire la dispozițiile art. 22 alin. (2) și (6) C. proc. civ., recurenta susține că a invocat încălcarea principiului contradictorialității de către arbitrul unic, întrucât acesta a aplicat o formulă elaborată potrivit propriei aprecieri și propriilor criterii, fără a o pune în discuția părților. Sub acest aspect, s-a mai arătat că, în cauză, nu au fost solicitate părților clarificări pentru a se evita orice eroare în analiza motivelor acțiunii în anulare. În acest context, s-a susținut că raționamentul instanței conduce la concluzia că au fost încălcate și prevederile art. 14 alin. (5) și (6) C. proc. civ.

Astfel, s-a învederat că metoda de calcul a fost elaborată de arbitrul unic, pentru reducerea penalităților, fără a fi supusă dezbaterii părților nici în faza scrisă a procedurii arbitrale și nici în faza orală a acesteia, motiv pentru care reclamanta s-a aflat în imposibilitate de a-și formula apărarea față de o metodă de calcul aplicată de arbitrul unic, în baza aprecierilor proprii.

Motivul de recurs reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. nu poate fi reținut, având în vedere că acesta vizează situația când prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Analizând hotărârea recurată, se constată că aceste critici au fost formulate și prin acțiunea în anularea hotărârii arbitrale prin care acțiunea a fost admisă în parte, instanța argumentând soluția sa de respingere a acțiunii în anulare și de menținere a sentinței arbitrale.

Astfel, s-a reținut că pârâta A. a invocat în apărările sale discrepanța dintre valoarea pretențiilor reclamantei, gravitatea presupusei încălcări a convenției și valoarea contractului, sub aspectul disproporționalității în raport cu neexecutarea, susținându-se că reclamanta nu a suferit niciun prejudiciu și că nu se pot solicita penalități la mai mult de patru ani de la reziliere. În consecință, pârâta a solicitat o reducere a penalităților la 15% din valoarea contractului, în mod analog cu limita stabilită în sub-clauza 8.7 din contract. În acest sens, se face referire la calcularea penalităților pentru întârzierea la depunerea documentelor prin raportare la cea mai lungă întârziere înregistrată la această obligație executată.

Aceste apărări ale pârâtei au fost comunicate reclamantei, astfel cum a reținut și curtea, așa încât a avut posibilitatea de a-și preciza poziția procesuală, drept pe care l-a și valorificat, însă fără a fi oferit un răspuns punctual la criteriile propuse de partea adversă cu privire la reducerea penalităților. Prin urmare, această critică a recurentei nu poate fi reținută, întrucât în procedura arbitrală nu a avut loc o încălcare a principiilor contradictorialității și a dreptului la apărare.

Curtea a constatat că nu sunt motive pentru admiterea acțiunii în anulare, întrucât au fost examinate argumentele ambelor părți înainte de a se dispune asupra reducerii penalităților pretinse de reclamantă, în baza cererii formulate de pârâtă.

Contrar susținerilor recurentei-reclamante, în mod corect instanța a verificat existența unui raționament al tribunalului arbitral cu privire la metoda aplicată pentru calculul penalităților, reținându-se că a avut în vedere datele obiective, necontestate de părți, de asemenea termenul prevăzut de lege de prescripție de 3 ani, cu acordarea unei perioade de 3 luni ca reprezentând o perioadă rezonabilă pentru înștiințarea părții privind neexecutarea, măsura aplicată nefiind arbitrară.

Prin urmare, criticile invocate de reclamantă referitoare la încălcarea principiilor contradictorialității și a dreptului la apărare nu sunt fondate, fiind corect înlăturate de curtea de apel, în soluționarea acțiunii în anulare a reclamantei.

În cadrul motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a mai invocat și încălcarea prevederilor art. 1120 și art. 601 alin. (2) C. proc. civ.

Sub acest aspect, s-a susținut că instanța a validat o metodă de calcul aplicată în reducerea penalităților, prin care s-a urmărit obținerea unui rezultat "rezonabil", omițând faptul că părțile nu au autorizat ca arbitrul să acționeze exclusiv din punct de vedere subiectiv. În opinia recurentei, sentința atacată face abstracție de convenția părților, care stipula o anumită formulă de calcul a penalităților și care reprezintă legea părților, ignorând astfel prevederile legale și efectuând o judecată exclusiv în echitate. Procedând astfel, tribunalul arbitral a încălcat normele imperative aplicabile procedurii arbitrale și, implicit, principiul legalității procesului civil, aplicabil în egală măsură și procedurii arbitrale.

Înalta Curte va înlătura și această critică a recurentei-reclamante.

Examinând hotărârea recurată, se constată că recurenta-reclamantă reiterează, sub acest aspect, criticile formulate în acțiunea privind anularea hotărârii arbitrale.

Instanța a răspuns în sensul art. 5 C. proc. civ. acestor critici reținând că, în cauză, nu a avut loc o judecată în echitate, astfel cum s-a afirmat în temeiul art. 601 alin. (2) C. proc. civ. și care ar fi necesitat un acord expres al părților, ci a fost analizată incidența prevederilor art. 1070 C. civ. de la 1864, urmare a constatării unei obligații contractuale executate parțial. În consecință, în cauză, s-a dispus reducerea clauzei penale, fiind analizată și excepția de neexecutare a contractului, prin raportare la criteriile furnizate de dispozițiile legale incidente, potrivit art. 1120 alin. (1) C. proc. civ., instanța arbitrală soluționând litigiul în temeiul convenției părților și a normelor de drept aplicabile, potrivit art. 601 alin. (1) C. proc. civ.

În legătură cu aplicarea dispozițiilor art. 1070 din vechiul C. civ., instanța a constatat că nu era prevăzută nicio limitare legală cu privire la modul în care poate fi redusă penalitatea, motiv pentru care arbitrul a aplicat propriile criterii subsumate principiilor legale privind convenția, inclusiv principiul bunei-credințe, fiind avute în vedere îndeplinirea parțială a obligației asumate, precum și transmiterea înștiințării și detaliilor probate în mod obiectiv, natura obligațiilor pentru care s-au instituit penalități, respectiv caracterul accesoriu al penalităților deduse judecății.

Înalta Curte constată că instanța învestită cu acțiunea în anularea hotărârii arbitrale a răspuns criticilor reclamantei sub aspectul încălcării prevederilor art. 1120 alin. (2) și art. 601 alin. (2) C. proc. civ., raționamentul fiind unul corect, motiv pentru care vor fi respinse și aceste critici.

Cu privire la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut că, în cauză, au fost încălcate dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., deoarece hotărârea atacată nu cuprinde motivele pentru care au fost respinse criticile privind încălcarea principiului contradictorialității de către arbitrul unic care a judecat litigiul în baza unui raționament propriu, ce nu a fost propus de părți și pe care nu l-a adus la cunoștința acestora.

Totodată, s-a arătat că sentința este parțial nemotivată în ceea ce privește motivul de anulare privind încălcarea de către arbitrul unic a principiilor contradictorialității și disponibilității potrivit art. 14 alin. (5) și (6) din C. proc. civ.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri poate fi cerută atunci când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Analizând sentința atacată, se constată că au fost prezentate de către instanță argumentele pentru care nu s-a reținut în cauză încălcarea principiului contradictorialității, pentru nepunerea în discuția părților a metodei de calcul și a criteriilor aplicabile în reducerea penalităților ori a principiului disponibilității.

Așa cum s-a arătat și cu ocazia analizării criticilor întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., instanța a reținut că pârâta A. a invocat în apărările sale disproporționalitatea pretențiilor în raport cu neexecutarea, solicitându-se reducerea lor, acestea fiind comunicate reclamantei și, deci, puse în dezbatere.

În consecință, instanța a constatat că, în cauză, nu au fost încălcate principiile contradictorialității și dreptului la apărare, întrucât reclamanta a avut posibilitatea efectivă de a-și exprima poziția procesuală cu privire la cererea de reducere a penalităților.

În jurisprudența constantă a CEDO, s-a apreciat că obligația instanțelor de a-și motiva hotărârile judecătorești nu presupune existența unui răspuns detaliat la fiecare argument, în măsura în care rezultă din ansamblul cauzei că problema de fond supusă judecății a fost examinată în mod efectiv.

Motivarea este, așadar, un element esențial al hotărârii judecătorești, o garanție a imparțialității judecătorului și a calității actului de justiție, precum și o premisă a exercitării corespunzătoare de către instanța superioară a atribuțiilor de control judiciar de legalitate și temeinicie. Obligativitatea motivării hotărârilor judecătorești constituie o condiție a procesului echitabil, garantat de art. 21 alin. (3) din Constituția României și art. 6 alin. (1) din C.E.D.O.

În susținerea acestui motiv de casare, recurenta a precizat, în esență, că instanța de apel nu a motivat sau a răspuns parțial criticilor referitoare la principiile contradictorialității și disponibilității, acțiunea arbitrală fiind soluționată în baza unui raționament propriu al arbitrului ce nu a fost propus de părți și pe care nu l-a adus la cunoștință acestora în prealabil.

Dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu pot fi reținute, întrucât instanța și-a expus într-un mod clar și convingător argumentația de fapt și de drept, raționamentele logico-juridice care au stat la baza adoptării soluției de respingere a acțiunii în anularea hotărârii arbitrale, fiind analizate toate motivele invocate prin acțiunea în anulare.

Se constată, așadar, că în cauză, instanța a respectat exigențele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., motivarea hotărârii cuprinzând în considerentele sale, analiza tuturor aspectelor de nelegalitate invocate, motivele de fapt și de drept care au condus la soluția pronunțată, care au legătură directă cu aceasta și care o susțin, astfel că nu se poate considera că în cauză este vorba de o nemotivare a hotărârii, cum susține recurenta-reclamantă.

Subsumat motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut că sentința recurată a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv a art. 969, art. 1066, art. 1087 și art. 1070 C. civ.

Criticile formulate sub acest aspect au ca situație-premisă faptul că instanța arbitrală a constatat că pretențiile reclamantei CNAIR S.A. sunt întemeiate, însă a redus cuantumul acestora, încălcând astfel voința părților contractante, care au stipulat în mod ferm, în Contractul de lucrări, cuantumul penalităților aplicabile, fără a reglementa contractual și posibilitatea reducerii acestor penalități. Motivul reducerii cuantumului pretențiilor constă în faptul că reclamanta nu a emis notificările, potrivit sub-clauzei 2.5 din Contract, cât mai curând posibil, după momentul în care beneficiarul a luat la cunoștința de evenimentul sau circumstanțele care au dat naștere pretențiilor sale.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs, s-a învederat că instanța a pronunțat o hotărâre cu nesocotirea voinței părților și a prevederilor art. 969 din vechiul C. civ., apreciindu-se ca nevalidă întreaga metodă de calcul detaliată în cuprinsul hotărârii arbitrale, ce pornește de la acest raționament și de la aplicarea de către tribunal a unui termen de 3 luni, considerat ca fiind rezonabil pentru emiterea notificărilor.

S-a invocat încălcarea principiului ireductibilității clauzei penale, care este de ordine publică, precum și faptul că, potrivit art. 1066 și 1087 C. civ. de la 1864, tribunalul arbitral nu poate reduce clauza penală, dacă aceasta a fost stabilită în condițiile legii.

Recurenta-reclamantă a subliniat că art. 1070 C. civ. de la 1864 se aplică numai atunci când un creditor a acceptat necondiționat o plată parțială făcută de un debitor ori când asemenea plată era permisă prin contract. În cauză, cuantumul penalităților a fost agreat în mod liber de către părți, astfel încât nu poate fi considerat abuziv sau imoral.

Totodată, s-a mai susținut că instanța a soluționat acțiunea în anulare cu încălcarea dispozițiilor art. 1087 din vechiul C. civ., potrivit cărora clauza penală nu este reductibilă. Astfel, ca orice despăgubire, clauza penală se limitează, în principiu, astfel cum prevede art. 1084 vechiul C. civ., la paguba efectivă și beneficiul nerealizat.

Sub acest aspect, s-a învederat că instanța a făcut o greșită aplicare a normelor de drept substanțial, omițând faptul că, în cauză, nu era incidentă ipoteza aplicării unei excepții de la principiul ireductibilității clauzei penale.

În fine, recurenta-reclamantă a mai susținut că instanța a pronunțat sentința atacată cu încălcarea prevederilor art. 22 alin. (7) din C. proc. civ., întrucât nu a ținut cont, în analiza sa, de principiile generale ale dreptului, de cerințele echității și de buna-credință.

Înalta Curte constată că și aceste argumente nu reprezintă altceva decât o reiterare a criticilor formulate prin acțiunea în anularea hotărârii arbitrale, care au primit un răspuns în considerentele sentinței recurate.

Analizând hotărârea atacată cu recurs, se constată că instanța a reținut că prevederile art. 969, ale art. 1066, respectiv art. 1087 din vechiul C. civ. sunt norme de ordine privată, întrucât apără un interes individual, acela al creditorului care se prevalează de clauza penală, iar nu un interes general, public.

Curtea a subliniat că, pentru a aprecia dacă sunt sau nu corecte criticile aplicate în temeiul art. 1070 C. civ., astfel cum a reținut tribunalul arbitral, ar trebui să procedeze la o examinare a situației de fapt, precum și la calificarea obligațiilor contractuale asumate de părți, respectiv să le analizeze conținutul și executarea parțială a acestora, aspecte care excedează controlului permis de lege în cadrul unei acțiuni în anularea hotărârii arbitrale, ce nu vizează temeinicia soluției.

Prin urmare, s-a constatat că motivul invocat în acțiunea în anulare nu vizează încălcarea unor norme de ordine publică, astfel că nu se încadrează în motivul reglementat de prevederile art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ.

Încadrate în drept în motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susținerile recurentei-reclamante, relevă, de fapt, nemulțumirea privind întinderea prejudiciului, care nu a fost stabilit de instanța arbitrală în concordanță cu criteriile aplicabile în materie, fără, însă, a arăta, în concret, în ce constă nelegalitatea hotărârii atacate, prin raportare la soluția pronunțată de către Curtea de Apel București de respingere a acțiunii în anulare și la argumentele folosite de instanță în fundamentarea acesteia.

În cazul unei clauze penale stipulate înainte de intrarea în vigoare a C. civ. la 1 octombrie 2011, Înalta Curte constată că poate fi redusă clauza penală în condițiile prevăzute de art. 1070 C. civ. de la 1864, care instituie o excepție față de dispozițiile generale ale art. 1087 C. civ., reglementare care are în vedere atât caracterul accesoriu al clauzei penale (art. 1067 C. civ.), cât și principiul bunei-credințe care trebuie să se manifeste atât la încheierea, cât și în executarea contractului.

Curtea de apel a reținut corect că reclamanta nu a demonstrat faptul că hotărârea arbitrală atacată nu ar fi corespuns exigențelor legale, prin analiza motivelor care, fiind expres și limitativ prevăzute de art. 608 C. proc. civ. sunt de strictă interpretare și nu pot fi extinse prin analogie.

Concluzia instanței că motivele deduse judecății, nu se încadrau în cazurile de nelegalitate care ar fi justificat reformarea sentinței arbitrale s-a întemeiat în mod legal pe observația că noțiunea de ordine publică, la care se face referire în cuprinsul normei de la art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ., nu este identică cu cea de normă imperativă, iar încălcarea normelor dispozitive privind reglementarea clauzei penale, de care se prevalează reclamanta, nu poate constitui motiv de acțiune în anulare.

Față de cele reținute anterior, se constată că sentința atacată nu a fost dată cu încălcarea regulilor de procedură sau aplicarea greșită a normelor de drept material incidente în speță, motivarea curții de apel fiind una clară, precisă și atașată circumstanțelor cauzei, conducând în mod logic la soluția din dispozitiv.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. împotriva sentinței civile nr. 130F din 25 noiembrie 2021, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. împotriva sentinței civile nr. 130F din 25 noiembrie 2021, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 15 noiembrie 2022.