ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2409/2021

HOTĂRÂRE

11.11.2021

CAMERĂ

civil_1

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2021
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2409/2021 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2021)

Ședința publică din data de 11 noiembrie 2021

Asupra conflictului negativ dedus judecății, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX a contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2020, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Finanțelor Publice-reprezentant legal al Statului Român și Statul Român - Parlamentul României - Senat, a solicitat despăgubiri, în cuantum de 150.000 euro în legătură cu pedeapsa aplicată, precum și modificarea, în acord cu deciziile Curții Constituționale, a textelor neconstituționale din C. pen. și C. proc. pen.

Prin sentința civilă nr. 770 din 4 septembrie 2020, Curtea de Apel București, secția a IX a contencios administrativ și fiscal a declinat competența de soluționare a cererii, în favoarea Curții de Apel Galați, secția contencios administrativ și fiscal.

În motivarea soluției pronunțate, instanța a reținut că reclamantul și-a întemeiat, în mod expres, cererea pe dispozițiile Legii nr. 554/2004, care prevede la art. 10 alin. (3) că reclamantul persoană fizică sau juridică de drept privat se adresează exclusiv instanței de la domiciliul sau sediul acestuia.

Ca situație de fapt, instanța a reținut că reclamantul este deținut în Penitenciarul de Maximă Siguranță Galați. Aplicând dispozițiile art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 la situația de fapt astfel reținută, a declinat competența de soluținare a cauzei în favoarea Curții de Apel Galați, secția contencios administrativ și fiscal.

Învestită prin declinare, Curtea de Apel Galați, secția contencios administrativ și fiscal a pronunțat sentința civilă nr. 9 din 14 ianuarie 2021, prin care a admis excepția de necompetență teritorială, invocată din oficiu, a declinat competența de soluționare a cererii în favoarea Curții de Apel Suceava, secția contencios administrativ și fiscal.

În motivarea hotărârii pronunțate, s-a reținut incidența dispozițiilor art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, conform cărora competența teritorială se stabilește în funcție de domiciliul reclamantului.

Ca situație de fapt, s-a reținut că, la data întregistrării cererii, 15 septembrie 2020, reclamantul își executa pedeapsa pentru care a fost condamant în Penitenciarul Botoșani, aspect învederat și de reclamant la termenul din 12 ianuarie 2021.

Având în vedere dispozițiile legale invocate, aplicate la situația de fapt reținută, s-a apreciat că instanța competentă să soluționeze cauza este Curtea de Apel Suceava, secția de contencios administrativ și fiscal.

Învestită prin declinare, Curtea de Apel Suceava, secția de contencios administrativ și fiscal a pronunțat sentința civilă nr. 389 din 18 mai 2021, prin care a admis excepția de necompetență materială, invocată din oficiu, a declinat competența de soluționare a cererii, în favoarea Tribunalului Suceava, secția I civilă.

Instanța a reținut că, prin acțiune, reclamantul a solicitat obligarea pârâtului Ministerul Finanțelor Publice - reprezentant legal al Statului Român la plata de despăgubiri în valoare de 150.000 euro pentru prejudiciul produs acestuia prin nemodificarea legislației penale după publicarea deciziei nr. 368 din 30 mai 2017 a Curții Constituționale, prin care a fost declarată neconstituționalitatea sintagmei "și împotriva aceluiași subiect pasiv" din cuprinsul dispozițiilor art. 35 alin. (1) din C. pen..".

S-a apreciat că, în considerarea specificului cererilor în materia contenciosului administrativ, o acțiune vizând despăgubiri nu poate fi avută în vedere decât ca cerere accesorie unei acțiuni ce vizează legalitatea unui act administrativ, fie el tipic sau asimilat, în acest sens fiind relevante dispozițiile art. 8 alin. (1), coroborat cu art. 18 alin. (1) și (3) din Legea nr. 554/2004.

Întrucât reclamantul a solicitat obligarea pârâtului la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului ce i-a fost cauzat prin neadoptarea unui act normativ, iar nu pentru neemiterea unui act administrativ, instanța a constatat caracterul civil al prezentei acțiuni în răspundere delictuală a Statului Român și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Suceva, secția I civilă.

Învestit prin declinare, Tribunalul Suceva, secția I civilă, a pronunțat sentința civilă nr. 1553 din 17 septembrie 2021, prin care a admis excepția de necompetență teritorială, invocată din oficiu, a declinat competența de soluționare a cererii, în favoarea Curții de Apel Suceava, secția de contencios administrativ și fiscal, a constatat ivit conflictul negativ de competență și a dispus înaintarea dosarului Înaltei Curți de Casație și Justiție, în vederea soluționării conflictului de competență.

În motivarea soluției pronunțate, instanța a reținut că excepția necompetenței materiale a fost invocată de Curtea de Apel Suceva, secția de contencios administrativ și fiscal cu depășirea termenului impus de art. 130 alin. (2) C. proc. civ., sens în care arată că, ulterior reținerii cauzei în pronunțare la al doilea termen de judecată, dosarul a fost repus pe rol pentru a fi solicitate lămuriri suplimentare reclamantului cu privire la obiectul litigiului. Se reține că temeiul de drept al cererii de chemare în judecată a rămas neschimbat, respectiv Legea nr. 554/2004, având în vedere că reclamantul nu a făcut nicio precizare cu privire la obiectul litigiului, astfel încât, și sub aspectul fondului cauzei, competența aparține curții de apel, nu tribunalului.

Sub un ultim aspect, se reține că prin hotărârea de declinare a cauzei în favoarea Tribunalului Botoșani, nu s-a arătat motivul pentru care această ultimă instanță este competentă teritorial și material, în condițiile în care reclamantul este încarcerat la Penitenciarul Botoșani.

Cu privire la conflictul negativ de competență, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în baza dispozițiilor art. 133 pct. 2, raportat la art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit dispozițiilor art. 130 alin. (2) C. proc. civ., necompetența materială a instanței și cea teritorială de ordine publică trebuie invocate de părți ori de către judecător la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe.

Art. 131 alin. (1) și (2) C. proc. civ. prevede că, la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe, judecătorul este obligat, din oficiu, să verifice și să stabilească dacă instanța sesizată este competentă general, material și teritorial să judece pricina, consemnând în cuprinsul încheierii de ședință temeiurile de drept pentru care constată competența instanței sesizate, încheierea având caracter interlocutoriu. În mod excepțional, în cazul în care pentru stabilirea competenței sunt necesare lămuriri ori probe suplimentare, judecătorul va pune această chestiune în discuția părților și va acorda un singur termen în acest scop.

Rațiunea acestor dispoziții legale este aceea de a asigura clarificarea și tranșarea încă de la debutul judecății a chestiunilor privitoare la stabilirea competenței instanței, astfel încât ele să fie invocate, puse în discuție și soluționate, ca regulă, încă de la primul termen de judecată.

Cu caracter de excepție, legea îngăduie judecătorului să amâne judecata o singură dată pentru a obține lămuriri sau, după caz, probe suplimentare utile determinării competenței, însă o asemenea posibilitate trebuie să rămână una de care se uzează cu prudență, anume doar atunci când, în mod necesar, acordarea unui termen apare ca indispensabilă clarificării ori dovedirii unor împrejurări direct legate de stabilirea competenței.

Rezultă, așadar, că atunci când excepția de necompetență materială sau teritorială exclusivă este invocată din oficiu de judecătorul cauzei, trebuie respectat termenul prevăzut de art. 130 alin. (2) C. proc. civ., iar eventuala amânare a judecății pentru a se obține lămuriri sau probe suplimentare în scopul verificării competenței, trebuie dispusă încă de la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate și numai o singură dată.

Prin urmare, atunci când aceste dispoziții legale imperative nu sunt respectate, întrucât instanța invocă peste termenul legal excepția de necompetență materială sau teritorială exclusivă, verificându-și competența cu întârziere, prin încălcarea dispozițiilor art. 131 C. proc. civ., consecința este aceea că instanța învestită cu judecarea procesului rămâne competentă să îl judece întrucât nu se mai poate dezînvesti în mod legal.

În acest caz, eventuala neregularitate constând în necompetența materială sau teritorială exclusivă a instanței se acoperă.

Fiind vorba despre o competență câștigată prin voința legiuitorului, în cazul în care instanța ar proceda totuși la declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea unei alte instanțe, cu nesocotirea dispozițiilor legale menționate, aceasta din urmă este îndreptățită să invoce propria sa necompetență constatând că, ope legis, instanța inițial sesizată trebuia să păstreze judecata procesului, întrucât această instanță a dobândit nu doar prerogativa de a soluționa cauza, ci însăși obligația de a proceda la judecată.

În acest sens, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 131 C. proc. civ., prin decizia nr. 31/2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în recurs în interesul legii, s-a stabilit că "Instanța învestită prin hotărârea de declinare a competenței poate invoca necompetența materială procesuală dacă instanța care și-a declinat competența în favoarea sa nu a invocat excepția de necompetență în termenul legal, indiferent dacă această din urmă instanță se declarase sau nu competentă prin încheiere interlocutorie pronunțată potrivit prevederilor art. 131 alin. (1) din C. proc. civ..".

Se reține că instanțele care și-au declinat reciproc competența materială de soluționare a cauzei sunt Curtea de Apel Suceva, secția de contencios administrativ și fiscal și Tribunalul Suceava.

În cauză, primul termen de judecată la Curtea de Apel Suceva, secția de contencios administrativ și fiscal a fost la 16 martie 2021, când părțile erau legal citate, termen la care instanța a dispus amânarea judecății la 13 aprilie 2021 pentru a se comunica întâmpinarea către reclamant, căruia i s-a pus în vedere să formuleze răspuns la întâmpinare prin care să răspundă la excepțiile invocate.

La termenul de judecată următor, din 13 aprilie 2021, Curtea de Apel Suceva, secția de contencios administrativ și fiscal a reținut cauza în pronunțare, a amânat pronunțarea pentru data de 27 aprilie 2021, când a repus cauza pe rol în vederea punerii în discuția părților a calificării juridice a acțiunii ca fiind acțiune de drept comun sau de contencios administrativ.

Față de succesiunea actelor de procedură efectuate de Curtea de Apel Suceava, secția de contencios administrativ și fiscal, Înalta Curte constată că această instanță a nesocotit obligațiile care îi reveneau potrivit dispozițiilor art. 130 alin. (2) și art. 131 C. proc. civ., încălcând limitele temporale impuse de aceste dispoziții legale pentru invocarea excepției necompetenței sale materiale și pentru soluționarea acesteia, astfel încât competența materială de soluționare cererii a rămas dobândită de Curtea de Apel Suceava, secția de contencios administrativ și fiscal, fără a mai interesa dacă, pe fondul excepției, aceasta era sau nu întemeiată.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte constată că instanța competentă să soluționeze cererea dedusă judecății este Curtea de Apel Suceava, secția de contencios administrativ și fiscal, urmând a dispune în acest sens, pe calea regulatorului de competență, conform art. 135 din C. proc. civ.