ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2332/2020

Ședința publică din data de 11 noiembrie 2020

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Arad la data de 11.12.2018, reclamantul A. l-a chemat în judecată pe pârâtul A., solicitând obligarea acestuia la plata în echivalent RON, a sumei de 153.387 euro, reprezentând contravaloarea contribuției sale la ridicarea construcției - casă de locuit - înscrisă în CF Altdorf - Germania, volumul 133 pagina 4900, situată în loc. Altdorf, str. x.

În motivarea cererii, s-a arătat că este tatăl pârâtului A., iar în urma unei înțelegeri cu fiul său, înțelegere conform căreia dacă reclamantul era de acord să emigreze în Germania, cei doi vor construi acolo o casă, părțile s-au mutat în Germania în anii 90. Aceștia au locuit împreună în Germania, localitatea Altdorf, iar în anul 1998, pârâtul a achiziționat parcela de teren neconstruit în suprafață de 4 ari și 31 mp (431 mp) înscris în GF Altdorf volumul 132 pagina 1848, înscriindu-și dreptul de proprietate în aceeași carte funciară în volumul 133 la pagina 4900. A mai arătat că în perioada imediat următoare, începând cu 1999, în condițiile în care doi ani de zile pârâtul a fost șomer, reclamantul a avansat atât costurile proiectului casei - 5000 DM - și a autorizațiilor de construire, cât și 300.000 mărci germane, necesare ridicării acesteia chiar dacă înțelegerea dintre părți - conform celor stabilite din România - a fost că odată ridicată clădirea, dreptul de proprietate asupra cotei de 1/2 din aceasta să fie transferat pe numele reclamantului. Chiar dacă datorită relațiilor de rudenie apropiata părțile nu au încheiat un înscris, în absența înțelegerii antemenționate, reclamantul nu ar fi părăsit tara.

Reclamantul a locuit în casa din litigiu până în anul 2013, așa cum rezultă din "Notificarea de plecare din 21.03.2013", eliberată de Autoritatea de înregistrare a orașului Altdorf iar în tot acest timp i-a solicitat personal fiului său să-i transcrie dreptul de proprietate asupra imobilului, iar după plecarea sa l-a notificat prin avocații mandatați în acest sens - B. și C. - să-i restituie suma investită însă, urmare a refuzului fiului său de a-i transfera dreptul de proprietate asupra cotei de 1/2 din locuința din Bieberstrasse nr. 11 Altdorf sau de a-i restitui contravaloarea ridicării acesteia, reclamantul a promovat o acțiune cu același obiect ca cel din cauza pendinte, în dosar 71 O 2885/2015 al Tribunalului din Landshut. A învederat că prin hotărârea definitivă din 14.02.2017, instanța din Germania a dispus respingerea acțiunii ca fiind înregistrată în fața unui instanțe ce nu are competență internațională să judece cauza. A mai precizat că, așa cum rezultă din motivarea hotărârii, obiectul acțiunii este un drept de creanță - chiar dacă este născut în legătura cu un imobil - astfel că această creanță trebuie executată la domiciliul pârâtului care nu mai locuiește în Germania.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 969 C. civ.

Prin sentința civilă nr. 91 din 9.04.2019, pronunțată de Tribunalul Arad în dosarul nr. x/2018, a fost admisă excepția prescrierii dreptului la acțiune invocată de pârât, fiind respinsă acțiunea civilă exercitată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul A..

Curtea de Apel Timișoara, prin decizia civilă nr. 212 din 23 octombrie 2019, a respins apelul formulat de apelantul reclamant A., în contradictoriu cu intimatul pârât A., împotriva sentinței civile nr. 91 din 9.04.2019, pronunțată de Tribunalul Arad în dosarul nr. x/2018.

Împotriva deciziei curții de apel a declarat recurs reclamantul A..

Cererea de recurs a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la 23 ianuarie 2020, fiind repartizată aleatoriu, spre competentă soluționare, Completului de filtru nr. 10.

În cuprinsul cererii de recurs, recurentul-reclamant, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului și, în temeiul prevederilor art. 497 din C. proc. civ., casarea deciziei curții de apel și a sentinței tribunalului cu trimiterea cauzei, pentru o nouă judecată, la prima instanță.

În raport de prevederile art. 501 din C. proc. civ., a solicitat obligarea tribunalului să se conformeze problemelor de drept dezlegate de Înalta Curte de Casație și Justiție și să administreze probele privind audierea martorilor D., domiciliat în Germania, și E., domiciliată în Germania.

În argumentarea incidenței motivului de casare invocat, reprezentat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul-reclamant a arătat că, atât Tribunalul Arad cât și Curtea de Apel Timișoara, au analizat în mod diferit aspectele privitoare la incidența sancțiunii prescripției extinctive.

Astfel, a apreciat că împrejurarea bunelor relații dintre părți a fost interpretată în mod greșit de primele două instanțe, în sensul că nu constituie dovezi ale recunoașterii datoriei de către pârât, iar această împrejurare ar avea efect întreruptiv de prescripție numai dacă ar constitui o recunoaștere a datoriei.

Or, contrar reținerilor instanțelor de fond, existența bunelor relații dintre părți nu a fost invocată de către reclamant cu titlul de recunoaștere a datoriei, ci cu scopul de a evidenția că prescripția nu a început să curgă întrucât dreptul la acțiune nu se născuse, dreptul la acțiune nu se naște dacă dreptul subiectiv nu este încălcat, negat ori contestat.

Interpretarea dată de Curtea de Apel Timișoara, în sensul că lipsa interesului reclamantului de a promova acțiunea s-ar subsuma, de fapt, cazului prevăzut de art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958 referitor la întreruperea prescripției prin recunoașterea dreptului, este, în opinia recurentului una forțată și contrară intenției reclamantului.

A opinat, în continuare, că interpretarea corectă a efectului bunelor relații dintre părți este acela că dreptul la acțiune nu se poate naște întrucât dreptul subiectiv al reclamantului nu a fost nesocotit.

A mai susținut că argumentele instanțelor de fond, deși sunt întemeiate pe prevederi legale, acestea nu sunt aplicabile în speță.

În ceea ce privește efectul posesiei imobilului de către reclamant, în mod greșit curtea de apel a reținut că prescripția dreptului la acțiune a început să curgă la 21.03.2003, dată când reclamantul-recurent s-a mutat din imobil. Această interpretare greșită, în opinia recurentului-reclamant, se datorează unei erori de traducere a înscrisului eliberat de autoritatea de înregistrare a orașului Altdorf, Germania. În acest act, traducătorul a menționat în mod eronat anul 2013, în loc de anul 2003.

Eroarea de traducere a fost corectată însă prin depunerea de către reclamant, la dosarul cauzei, a unei traduceri corecte iar mutarea reclamantului din imobilul din litigiu este irelevantă în condițiile în care prescripția nu începuse să curgă din cauza bunelor relații dintre părți, dreptul reclamantului nefiind contestat în niciun fel.

S-a mai arătat că invocarea dispozițiilor art. 201 din Legea nr. 71/2011 de punere în aplicare a noului C. civ., conform cărora "prescripțiile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a C. civ. sunt și rămân supuse dispozițiilor legale care le-au instituit", deși este corectă, nu are incidență în speță.

Recurentul reclamant a susținut că, în mod greșit, s-a reținut că proba cu martori este irelevantă, în contextul în care singura împrejurare avută în vedere de curtea de apel la pronunțarea soluției a avut în vedere părăsirea imobilului în litigiu de către reclamant în anul 2003. Or, esențială în cauză nu este posesia imobilului din litigiu (caz întrerupător de prescripție recunoscut de jurisprudență), ci sunt bunele relații dintre părți care au avut drept efect neînceperea curgerii termenului de prescripție.

De asemenea, a mai arătat că acțiunea introdusă pe rolul Tribunalului Landshut din Germania a avut efect întreruptiv al termenului de prescripție extinctivă, având în vedere că instanța străină nu a declinat competența, ci a respins acțiunea, apreciind că față de obiectul acțiunii, competența aparține instanțelor de la domiciliul pârâtului, respectiv instanțelor române.

Raportul privind admisibilitatea în principiu a recursului a fost comunicat părților la data de 19 mai 2020, nefiind depuse puncte de vedere la raport.

Prin încheierea din 23 septembrie 2020, a fost admis în principiu recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 212 din 23 octombrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă și a fost stabilit termen de judecată în ședință publică, la data de 11 noiembrie 2020 pentru soluționarea pe fond a acestuia.

La data de 05 martie 2020 intimatul-pârât A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Examinând hotărârea instanței de apel în raport de criticile formulate de recurentul reclamant și de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Criticile de nelegalitate întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. dezvoltate de recurentul reclamant vizează neincidența prescripției extinctive susținând că a fost stabilită greșit data de la care a început să curgă termenul de prescripție.

Referitor la motivul prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. ("hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material"), indicat de reclamant ca temei de drept al recursului, Înalta Curte reține că ipotezele circumscrise acestui motiv se referă la situațiile în care instanța aplică un act normativ care nu este incident în pricina dedusă judecății, dă eficiență unei norme generale în condițiile existenței unei norme speciale aplicabile, dă o interpretare greșită textului de lege aplicabil în cauză.

Față de obiectul litigiului pendinte și de criticile reclamantului, în sensul că instanța de apel a stabilit greșit data de la care a început să curgă termenul de prescripție, Înalta Curte reține că, întrucât premisa aplicării efectului sancționator al prescripției constă tocmai în existența posibilității de a acționa pentru ocrotirea unui drept sau pentru realizarea unui interes legitim, regula generală privind începutul prescripției extinctive având ca obiect dreptul material la acțiune este aceea că prescripția începe să curgă la data nașterii dreptului la acțiune.

Această regulă este reglementată prin art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958:

"Prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune". Prin urmare, data nașterii dreptului la acțiune este data la care dreptul la acțiune trebuie exercitat.

Regula prescriptibilității drepturilor patrimoniale rezultă din art. 1 din Decretul nr. 167/1958, care prevede că "dreptul la acțiune având un obiect patrimonial se stinge prin prescripție dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege". Termenul de prescripție extinctivă, aplicabil raporturilor civile obligaționale este instituit de art. 3 alin. (1) din același act normativ:

"termenul prescripției este de 3 ani".

Dispozițiile art. 7 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 prevăd că în obligațiile care urmează să se execute la cererea creditorului precum și în acelea al căror termen de executare nu este stabilit, prescripția începe să curgă de la data nașterii raportului de drept.

De asemenea, dispozițiile art. 8 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 prevăd că termenul de prescripție în cazul unei acțiuni întemeiate pe îmbogățirea fără justă cauză începe să curgă de la momentul la care cel al cărui patrimoniu s-a micșorat a cunoscut sau trebuia să cunoască atât faptul măririi altui patrimoniu, cât și pe cel care a beneficiat de această mărire.

Raportând cele expuse la litigiul pendinte, Înalta Curte constată că reclamantul a solicitat obligarea pârâtului la plata unei sume de bani date de reclamant pârâtului pentru finanțarea construirii unei case în Germania, începând cu anul 1999, construcția finalizându-se în intervalul 2000 - 2001, fapt necontestat de reclamant.

Cum părțile nu au stabilit un termen de scadență în ceea ce privește obligația de restituire a sumei pentru finalizarea construcției, Înalta Curte reține că, în mod legal, instanța de apel a constatat ca dată a începerii curgerii termenului de prescripție de 3 ani, data de 21.03.2003, ce reprezintă data mutării reclamantului din imobilul construit de pârât.

Dat fiind faptul că reclamantul și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 969 C. civ. (1864), ce reglementează îmbogățirea fără justă cauză, Înalta Curte reține că și în acest caz, în raport de dispozițiile art. 8 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, data începerii curgerii termenului de prescripție de 3 ani este aceeași dată, de 21.03.2003 (data mutării reclamantului din imobilul construit de pârât).

Din perspectiva celor expuse, cum la data înaintării acțiunii 11 decembrie 2018 termenul de prescripție extinctivă de 3 ani era deja împlinit, Înalta Curte reține că susținerile legate de incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. sunt nefondate, motiv pentru care, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 212 din 23 octombrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, urmează a fi respins, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 212 din 23 octombrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 11 noiembrie 2020.