ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2733/2021

Ședința publică din data de 9 decembrie 2021

Asupra recursului de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei:

Prin acțiunea civilă înregistrată inițial la Judecătoria Arad la 21.02.2020, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pârâtul Municipiul Arad, solicitând obligarea pârâtului: să le restituie prețul de vânzare actualizat cu rata inflației a apartamentelor nr. x, 1a, 2, 3, 4, 5a, 7, 8, 10, 11 și 13 din imobilul situat în Arad, str. x, jud. Arad, cu titlu de despăgubiri pentru înstrăinarea acestora fără drept, precum și la plata dobânzii legale penalizatoare, cu cheltuieli de judecată în caz de opunere.

Prin sentința civilă nr. 2010/02.06.2020, pronunțată în dosar nr. x/2020, s-a admis excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Arad și s-a declinat în favoarea Tribunalului Arad competența de soluționare a cererii formulate de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Arad.

Prin sentința civilă nr. 246/05.10.2020, Tribunalul Arad, secția I civilă a respins acțiunea civilă formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Arad prin Primar.

Împotriva sentinței civile au declarat apel reclamanții A. și B..

Prin decizia civilă nr. 20/27.02.2021 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanții A. și B. împotriva sentinței civile nr. 246/05.10.2020 pronunțate de Tribunalul Arad în dosarul nr. x/2020.

Împotriva deciziei civile nr. 20/27.02.2021 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă au declarat recurs reclamanții A. și B., întemeiat în drept pe ipotezele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 7 și 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs, reclamanții au susținut, în esență, că instanța de apel a încălcat autoritatea de lucru judecat.

Prin sentința civilă nr. 854/14.12.2010 pronunțată de Tribunalul Arad în dosar nr. x/2010, s-a constatat nulitatea actului de naționalizare de către Stalul Român a imobilului situat în Arad, str. x. nr. 3 (Statul Român a fost considerat un nondominus) și s-a dispus rectificarea cărților funciare și restituirea în natură a apartamentelor nr. 3a, 5, 12 și 14 din imobil, aflate în proprietatea Statului Român, ca efect firesc al pronunțării nulității absolute a titlului statului, acesta fiind considerat retroactiv ca neproprietar. Această hotărâre a rămas irevocabilă și a fost pusă în executare.

Efectul nulității pronunțate prin sentința civilă nr. 854/14.12.2010, constă în desființarea actului de naționalizare din momentul încheierii sale, ceea ce a condus la restabilirea ordinii de drept încălcate. Actul juridic nul nu mai poate produce efecte în viitor, iar efectele produse în trecut s-au desființat retroactiv, având în vedere faptul că nulitatea operează nu numai pentru viitor (ex nunc), ci și pentru trecut (ex tunc).

Acțiunea reclamanților a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1345 și următoarele C. civ. privind îmbogățirea fără justă cauză, întrucât încasarea de către intimat a contravalorii prețului de vânzare a apartamentelor nr. x, 1 a, 2, 3, 4, 5 a, 7, 8, 10, 11, 13 din imobilul situat în Arad, str. x, jud. Arad, în urma cumpărării apartamentelor de către chiriași, în situația în care reclamanților le-a fost recunoscut, cu titlu retroactiv și irevocabil, dreptul de proprietate asupra întregului bun imobil, deci inclusiv asupra apartamentelor înstrăinate, Statul Român fiind considerat că nu a deținut vreun titlu valabil asupra acestui imobil, la momentul recunoașterii acestui drept al nostru, reprezintă o veritabilă îmbogățire fără justă cauză.

Față de toate aceste considerente, rezultă că prin soluțiile pronunțate în cauza de față s-a încălcat autoritatea de lucru judecat a sentinței civile nr. 854/14.12.2010 pronunțată de Tribunalul Arad în dosar nr. x/2010, rămasă irevocabilă și intrată în puterea lucrului judecat, având în vedere faptul că aceasta este anterioară hotărârilor pronunțate în dosarele nr. x/2011 și nr. y/2016 ale Tribunalului Arad, iar considerentele și dispozitivul sentinței civile nr. 854/14.12.2010 nu puteau fi modificate decât prin formularea și admiterea unei cereri în revizuire, așa cum de altfel a recunoscut inclusiv instanța de apel, în finalul considerentelor deciziei recurate.

În al doilea rând, reclamanții au susținut că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material și procedural, fiind rezultatul aplicării greșite a prevederilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ., art. 46 din Legea nr. 10/2001, republicată, art. 480 și urm. C. civ. de la 1864, art. 555 și art. 1345 și următoarele din noul C. civ., art. 330 C. proc. civ. de la 1865, art. 16, 20 alin. (2) și 44 din Constituția României, art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la CEDO și art. 6 din Convenție.

În ceea ce privește încălcarea si aplicarea greșită a dispozițiilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ., referitor la autoritatea de lucru judecat, recurenții au arătat că, prin decizia nr. 2435/22.04.2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în dosar nr. x, s-a reținut cu putere de lucru judecat faptul că reclamanții nu sunt îndreptățiți să solicite despăgubiri pentru apartamentele preluate în mod abuziv de statul român doar în ceea ce privește acordarea de despăgubiri bănești, în baza unor cereri de chemare în judecată întemeiate pe dreptul comun, având caracterul unor acțiuni în revendicare imobiliară.

Așadar, hotărârile pronunțate în dosarele nr. x/2011 și nr. y/2016 ale Tribunalului Arad aveau un alt obiect și un alt temei de drept și de fapt, față de cererea de chemare în judecată din prezenta cauză. Prin urmare, prin motivarea primei instanțe, potrivit căreia, deși prezenta acțiune este întemeiată pe alte dispoziții legale față de temeiurile de drept indicate în dosarele mai sus-amintite, scopul urmărit de reclamanți prin acest demers judiciar este același - de a obține despăgubiri pentru imobilele care nu s-au restituit în natură, practic se adaugă la considerentele deciziilor Înaltei Curți.

De asemenea, prin hotărârea pronunțată în dosarul amintit mai sus, cu puterea de lucru judecat, s-a reținut de prima instanță că Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia nr. 33/2008, a statuat că legea specială nu exclude posibilitatea apelării la dreptul comun, cu condiția să nu se încalce un alt drept de proprietate sau securitatea juridică.

Prin urmare, atât prima instanță, cât și instanța de apel trebuiau să analizeze dacă prin prezenta acțiune, aceea de obligare a intimatului Municipiul Arad la restituirea prețului de vânzare, actualizat cu rata inflației, a apartamentelor în litigiu, cu titlu de despăgubiri pentru înstrăinarea acestora fără drept, precum și obligarea acestuia la plata dobânzii legale penalizatoare, întemeiată pe dispozițiile art. 1345 și următoarele C. civ., privind îmbogățirea fără justă cauză, se încalcă sau nu un alt drept de proprietate sau securitatea juridică.

În ceea ce privește încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 330 alin. (4) din C. proc. civ. de la 1865, recurenții au susținut că dispozițiile Deciziei nr. 27/14.11.2011 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție nu sunt incidente în cauza de față, întrucât așa cum se prevede la art. 330 alin. (2) C. proc. civ. de la 1865, aceasta nu are efect asupra hotărârilor judecătorești examinate și nici cu privire la situația părților din acele procese. Având în vedere faptul că toate hotărârile judecătorești irevocabile pe care le-au invocat în prezentul litigiu, prin care s-a statuat cu putere de lucru judecat că acțiunea reclamanților, fundamentată pe dreptul comun, este admisibilă, au fost pronunțate anterior Deciziei nr. 27/14.11.2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, rezultă în mod neechivoc faptul că dispozițiile acesteia nu au nici un efect cu privire la situația reclamanților.

În continuare, referitor la încălcarea si aplicarea greșită a dispozițiilor art. 46 din Legea 10/2001, republicată, art. 480 și urm. C. civ. de la 1864, art. 555 și art. 1345 si următoarele Noul C. civ., art. 330 C. proc. civ., art. 16, 20 alin. (2) și 44 din Constituția României, art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la CEDO și art. 6 din Convenție, recurenții-reclamanți au reluat motivele de apel și au arătat, în esență, că în cauză, își găsesc aplicarea dispozițiile art. 20 alin. (2) din Constituția României, în sensul că, instanțele sunt obligate să aplice cu prioritate - reglementările internaționale, reținând că dreptul proprietarilor de a-și revendica bunurile și accesul lor la justiție în acest scop, nu pot fi limitate, (astfel cum statuează Convenția Europeană a Drepturilor Omului).

Cât privește cea de a treia normă conținută de Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta conferă statelor membre dreptul "de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții sau a amenzilor". Este vorba, așadar, numai de posibilitatea fiecărui stat de a-și reglementa folosința bunurilor și sistemul de plată a impozitelor sau a altor contribuții, dar nicidecum de a li se permite să nesocotească dispozițiile art. 6 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, restricționând dreptul persoanelor de a-și revendica în justiție dreptul de proprietate.

În fine, au susținut și incidența art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției, în sensul "existenței unui bun", unei "valori patrimoniale", pentru ca efectul imediat și inerent al declarării nulității titlului Statului Român este tocmai recunoașterea retroactivă a calității reclamanților neîntrerupte de proprietari asupra imobilului în litigiu, recunoaștere operantă în puterea hotărârilor anterioare. În acest context, lipsirea acestora de posibilitatea concretizării și valorificării unui drept deja câștigat, ar genera o încălcare a Protocolului antemenționat, preferat față de orice dispoziție a dreptului intern, prin prisma art. 20 din Constituția României.

În concluzie, au solicitat admiterea recursului și casarea în tot a hotărârii recurate, precum și a hotărârii primei instanțe și trimiterea cauzei spre o nouă judecare primei instanțe.

Intimatul-pârât Municipiul Arad a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului reclamantului, ca nefondat.

Recurenții-reclamanți au depus răspuns la întâmpinare prin care au solicitat înlăturarea apărărilor din întâmpinare și admiterea recursului.

La termenul din 9 decembrie 2021, instanța a rămas în pronunțare asupra recursului.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului:

Înalta Curte constată că recursul este nefondat, urmând a fi respins, pentru considerentele ce succedă::

Contrar celor susținute de recurenții-reclamanți, instanța de apel nu a încălcat dezlegările statuate, cu autoritate de lucru judecat, prin sentința civilă nr. 854/14.12.2010 pronunțate de Tribunalul Arad, în dosarul nr. x/2010, nefiind incident, prin urmare, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.

Prin sentința sus-arătată, s-a constatat preluarea fără titlu valabil a imobilului situat în Arad, str. x, jud. Arad, că reclamanții sunt moștenitorii, în cote egale, a fostei coproprietare tabulare a imobilului menționat; s-a dispus restituirea în natură către reclamanți a apartamentelor 3a, 5, 12 și 14 din imobil.

Strict cu privire la apartamentele nr. x, 1a, 2, 3, 4, 5a, 7, 8, 10, 11 și 13, din imobilul situat în Arad, str. x, jud. Arad, s-a reținut că acestea au fost înstrăinate de către Stat, astfel încât nu pot fi restituite în natură.

Cum prezentul litigiu are ca obiect obligarea pârâtului la plata sumei de 228.099 euro, reprezentând prețul de vânzare, actualizat cu rata inflației, a apartamentelor nr. x, 1a, 2, 3, 4, 5a, 7, 8, 10, 11 și 13 din imobilul situat în Arad, str. x, jud. Arad, cu titlu de despăgubiri, pentru înstrăinarea imobilelor fără drept, precum și la plata dobânzii legale penalizatoare, fiind întemeiată pe dispozițiile art. 1345 și următ. din C. civ., care reglementează îmbogățirea fără justă cauză, este evident că nu există identitate de obiect și cauză și, ca atare, nu operează efectul negativ al lucrului judecat, în sensul dispozițiilor art. 431 alin. (1) C. proc. civ.

În schimb, instanța de apel a reținut efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, în sensul prevăzut de art. 431 alin. (2) C. proc. civ., întrucât, chiar dacă prezentul demers judiciar este întemeiat pe alte dispoziții legale față de temeiurile de drept indicate în dosarele nr. x/2011 și nr. y/2016, scopul urmărit de reclamanți, prin respectivele acțiuni civile, este același, adică obținerea de despăgubiri pentru imobilele care nu s-au restituit în natură, împrejurare față de care a considerat că se impun cele statuate cu putere de lucru judecat în dosarele nr. x/2011 și nr. y/2016

Prin urmare, ceea ce se critică, în realitate de către recurenți, este aplicarea efectului pozitiv al autorității de lucru judecat, consacrat de art. 431 alin. (2) C. proc. civ., respectiv că o constatare judecătorească, în sensul de soluție dată raporturilor deduse judecății, nu poate fi contrazisă printr-o altă hotărâre, întrucât ea este prezumată ca fiind expresia adevărului judiciar (res indicata pro veritate accipitur).

Însă, și sub aspectul valorificării efectului pozitiv al autorității de lucru judecat, nu se poate reține că, decizia recurată, instanța de apel ar fi încălcat dezlegările date de instanța anterior învestită cu acțiunea soluționată prin sentința civilă nr. 854/14.12.2010 pronunțată de Tribunalul Arad,

Concret, după cum s-a evocat, prin hotărârea anterioară, anume sentința nr. 854/14.12.2010 a Tribunalului Arad, instanța a statuat asupra preluării fără titlu valabil a imobilului și s-a reținut că apartamentele din litigiu au fost înstrăinate de către Stat, astfel încât nu se pot restitui în natură.

Solicitarea reclamanților de a primi vreo formă de reparație (indiferent dacă este vorba despre bani, acțiuni sau bunuri în compensare) pentru apartamentele pentru care nu s-a dispus restituirea în natură nu a reprezentat obiectul analizei instanței investite cu acțiunea în revendicare.

Astfel, potrivit sentinței nr. 854/14.12.2010 a Tribunalului Arad pronunțată în dosar nr. x/2010, rămasă definitivă și irevocabilă prin neexercitarea căilor de atac, s-a constatat că prin decizia nr. 292/11.12.2008 a Curții de Apel Timișoara s-a luat act de renunțarea reclamanților A. și B. la judecarea capătului de cerere vizând obligarea pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice la plata de despăgubiri pentru apartamentele înstrăinate chiriașilor.

Înalta Curte observă că litigiul de care se prevalează recurenții și care vizează și cererea de obligare a Statului Român la plata despăgubirilor, a fost pornit la Judecătoria Arad, ulterior fiind declinat în favoarea Tribunalului Arad. Această din urmă instanță, prin sentința nr. 580/25.06.2008 a respins acțiunea reclamanților, inclusiv sub aspectul despăgubirilor, cu motivarea că părțile trebuiau să uzeze de procedura stabilită de Legea nr. 10/2001. Însă, urmare a soluționării apelului exercitat de reclamanți, prin decizia nr. 292/11.12.2008, s-a luat act de renunțarea acestora la judecata cererii în despăgubiri împotriva Statului pentru apartamentele vândute chiriașilor și s-a desființat, în rest, hotărârea primei instanțe, cu trimiterea cauzei spre rejudecare, la tribunal, statuându-se în sensul admisibilității acțiunii.

Rezultă, așadar, că prin decizia evocată de recurent nu s-a antamat problema admisibilității acțiunii decât cu privire la cererile la care nu s-a renunțat, nefiind în discuție cererea de despăgubiri.

În rejudecare, la prima instanță, în cel de-al doilea ciclu procesual, a fost pronunțată sentința nr. 255/13.05.2009, prin care s-a admis, în parte, acțiunea precizată, în sensul constatării calității reclamanților de moștenitori ai foștilor proprietari și respingerii capetelor de cerere privind constatarea preluării fără titlu a imobilului, restituirea unora dintre apartamente și rectificarea de carte funciară. În motivare, s-a reținut că reclamanții nu au deschisă acțiunea în revendicare de drept comun, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001. Sentința nr. 255/2009 a fost desființată prin decizia civilă nr. 221/21.10.2009 a Curții de Apel Timișoara, prin admiterea căii de atac a apelului formulată de reclamanți, cauza fiind trimisă spre rejudecare la Tribunalul Arad, având în vedere încălcarea dispozițiilor instanței de control judiciar, care a reținut admisibilitatea acțiunii.

Chestiunea admisibilității acțiunii, în al doilea ciclu procesual, a privit cererile cu care prima instanță a rămas învestită, în urma renunțării la judecata cererii de despăgubire, iar, după trimiterea spre rejudecare, dosarul a mai avut două cicluri procesuale, însă nu s-a mai pus în discuție aspecte legale de inadmisibilitatea acțiunii.

Față de cele expuse, nu rezultă că prin hotărârile pronunțate în litigiul evocat de recurenți ar fi fost antamată problema despăgubirilor pentru apartamentele înstrăinate, ce a vizat acel proces, cu privire la care reclamanții au renunțat, formând, ulterior, obiect al dosarului nr. x/2011

Așadar, susținerile privind nelegalitatea hotărârii recurate sub aspectul încălcării dispozițiilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ., din perspectiva chestiunilor litigioase dezlegate, cu autoritate de lucru judecat, prin sentința civilă nr. 854/14.12.2010, sunt nefondate. Cum elementele supuse analizei și tranșate prin hotărârea evocată sunt diferite de cele ce fac obiectul cauzei de față, instanțele fondului au valorificat corect, în soluționarea dosarului de față, efectul pozitiv al autorității de lucru judecat a chestiunilor dezlegate prin sentința civilă nr. 854/14.12.2010 pronunțată de Tribunalul Arad, în condițiile în care, prin acțiunea ce a format obiectul dosarului civil nr. x/2010, reclamanții nu au investit instanța cu o cerere de acordare de despăgubiri.

Contrar celor susținute de recurenți, pricina a fost legal soluționată din perspectiva aplicării dispozițiilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ. și prin prisma celor tranșate jurisdicțional în dosarele nr. x/2011 și nr. y/2016, sens în care instanța de apel a analizat situația din cele două pricini prin raportare la obiectul acțiunii și a apreciat că, în prezentul litigiu, reclamanții nu pot beneficia de despăgubirile solicitate în condițiile dreptului comun - pe calea îmbogățirii fără justă cauză, câtă vreme ei nu au urmat procedura reglementată de legea specială, Legea nr. 10/2001 în termenele și condițiile impuse de aceasta, fiind reținut corect efectul pozitiv al lucrului judecat ce se impune în cel de-al doilea proces, care are legătură cu chestiunea litigioasă dezlegată anterior.

Așa fiind, modalitatea în care instanța, prin hotărâre definitivă/irevocabilă, dă dezlegare unui aspect litigios se impune, fără posibilitatea de a fi contrazisă într-un litigiu ulterior, fiind vorba de maniera în care se repercutează efectul pozitiv al lucrului judecat, în sensul că statuările irevocabile ale unei hotărâri judecătorești se impun deopotrivă, părților și instanțelor ulterioare, care nu pot ignora efectele unei judecăți anterioare, care a tranșat, irevocabil, un aspect al litigiului.

Cum, în relația dintre părți, prezumția lucrului judecat are caracter absolut, ceea ce semnifică faptul că nu se poate introduce o nouă acțiune în cadrul căreia să se pretindă stabilirea contrariului a ceea ce s-a statuat judecătorește anterior, reiese că, reclamanții-recurenți, care au fost părți și în litigiile care au format obiectul dosarului nr. x/2011(soluționat prin decizia nr. 2435/2013) și a dosarului nr. x/2016 (soluționat prin decizia nr. 135/2017) nu pot pretinde - în actualul litigiu - acordarea de despăgubiri pentru imobilele preluate abuziv, în lipsa parcurgerii procedurilor legale prevăzute de Legea nr. 10/2001, iar instanța nu ar putea reaprecia asupra acestui aspect într-o altă manieră decât a făcut-o în litigiile anterioare, pentru că ar nesocoti funcția normativă și efectul pozitiv al lucrului deja judecat.

Din acestă perspectivă, este lipsit de relevanță juridică faptul că prezentul demers judiciar este întemeiat pe alte dispoziții legale față de temeiurile de drept indicate în dosarele nr. x/2011 și nr. y/2016, întrucât nu există nicio diferență între faptul generator al acțiunilor precedente și cel al acțiunii de față, deoarece pretențiile reclamanților deduse judecății în cauza de față se întemeiază pe aceleași fapte și urmăresc același scop, respectiv acela de a obține despăgubiri pentru imobilele care au fost preluate abuziv și nu s-au restituit în natură. Cum acțiunea de față se bazează pe aceleași fapte generatoare și are ca finalitate aceeași pretenție, rezultă că cele statuate cu putere de lucru judecat în dosarele nr. x/2011 și nr. y/2016, raportat la împrejurarea că reclamanții nu sunt îndreptățiți la despăgubiri întrucât nu au uzat de legea specială de reparație, respectiv Legea nr. 10/2001, se impun în dosarul de față, în conformitate cu art. 431 alin. (2) C. proc. civ., cum corect s-a reținut prin decizia recurată.

Eventualele susțineri ale recurenților, în sensul că hotărârile pronunțate în cadrul dosarelor nr. x/2011 și nr. y/2016 ar cuprinde dispoziții contradictorii celor reținute prin sentința civilă nr. 854/14.12.2010 nu pot fi avute în vedere în prezenta cauză, în raport de obiectul învestirii instanței, cum corect a reținut instanța de apel, ci eventual în cadrul unui alt demers juridic intern.

În contextul analizei expuse, se vădesc a fi neîntemeiate și susținerile recurenților referitoare la necesitatea examinării, în conformitate cu decizia în interesul legii nr. 33/2008, dacă dreptul lor de proprietate a fost încălcat în sensul Conveției Europene a Drepturilor Omului.

Verificarea circumstanțele concrete ale cauzei și măsura în care legea internă intră în conflict cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului s-ar fi impus nu în cadrul demersului de față, ci în cadrul unei acțiuni în revendicare, ocazie cu care ar fi putut exista posibilitatea evaluării, în anumite circumstanțe particulare, a împrejurării dacă, în ipoteza admiterii unei atare acțiuni, s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit de lege ori securității raporturilor juridice. O atare ipoteză, însă, reclamă, ca atât reclamantul, cât și pârâtul să exhibe un "bun" în sensul Convenției. Or, o atare ipoteză nu se identifică în cauză întrucât, pentru imobilele litigioase, ce nu s-au restituit în natură, reclamanții nu au un "bun actual" în sensul Convenției europene, cum corect s-a reținut prin decizia recurată.

Potrivit hotărârii - pilot în cauza Maria Atanasiu ș.a. contra României (hotărârea din 12 octombrie 2010), instanța de contencios european arată că acel concept de " bun actual" există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de către stat doar dacă s-a pronunțat, în prealabil, o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului (paragrafele 140 și 143). Este de observat și faptul că instanța de contencios european a subliniat și aspectul că simpla constatare a nelegalității naționalizării, printr-o hotărâre judecătorească, nu constituie un titlu executoriu pentru restituirea efectivă a bunului sau plata de despăgubiri (paragraful 143).

Așadar, potrivit jurisprudenței Curții europene, fostul proprietar nu mai are un drept absolut la restituirea efectivă a bunului preluat abuziv, ci are un drept la indemnizație, dacă restituirea în natură nu mai este posibilă și dacă partea a urmat calea procedurală prevăzută de legislația internă, respectiv Legea nr. 10/2001. Actul normativ special, adoptat de legiuitorul român, reglemetează posibilitatea persoanelor, care se consideră îndreptățite, să solicite acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv de către stat, măsuri ce constau atât în restituirea în natură a imobilelor, cât și despăgubiri pentru acestea. Așadar procedura instituită de legea specială, derogatorie de la dreptul comun, nu încalcă articolul 6 din Convenție, întrucât calea oferită de Lege pentru valorificarea dreptului pretins este una efectivă, cu condiția de a parcurge procedura obligatorie pe care o reglemetează.

Așadar, nu se poate susține nelegalitatea deciziei atacate din perspectiva încălcării articolul 1 din primul Protocol adițional la CEDO și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în condițiile în care reclamanții nu au un "bun" în înțelesul Convenției și prin raportare la cauza Atanasiu ș.a. contra România, aspect reținu deja printr-un litigiu anterior, soluționat prin decizia civilă nr. 2435/22.04.2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în sensul că reclamanții nu au formulat o cerere de despăgubire în temeiul și sub termenele prevăzute de legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001.

Abordarea instanțelor nu aduce atingere dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, deoarece dreptul de acces la justiție nu este unul absolut, întrucât acesta poate cunoaște limitări, decurgând din aplicarea altor principii, inclusiv principiul res judicata.

Nu pot fi validate nici susținerile recurenților potrivit cărora dispozițiile Deciziei nr. 27/14.11.2011 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii nu ar fi incidente în cauza de față și că s-ar fi încălcat, în opinia acestora, prevederile art. 330 alin. (4) din C. proc. civ. de la 1865, întrucât hotărârile invocate, cele din primul litigiu - acțiunea în revendicare - ar fi fost pronunțate anterior.

Astfel, problema incidenței Deciziei nr. 27/2011 în acțiunea în revendicare nu are relevanța acordată de recurenți, acest litigiu fiind soluționat, oricum, anterior pronunțării Deciziei nr. 27/2011 și nu a analizat, astfel cum s-a arătat anterior, problema admisibilității acțiunii în despăgubiri, or instanța de apel a avut în vedere aplicarea acestei decizii în prezentul litigiu, în raport de cadrul procesual al învestirii sale.

Astfel, constatarea preluării, fără titlu valabil, a imobilului, în procesul de revendicare, deci, a nulității titlului statului, nu conduce, în mod automat, la acordarea formei de reparație solicitate de recurenți în litigiul de față.

Pentru ca reclamanții să beneficieze de reparația pretinsă, aceasta trebuie să fie permisă de lege în forma solicitată de părțile menționate. Or, astfel cum a constatat, în mod corect, și Curtea de Apel, se impun cele statuate cu putere de lucru judecat în dosarele nr. x/2011 și nr. y/2016, soluționate după publicarea Deciziei nr. 27/2011, respectiv împrejurarea că reclamanții nu sunt îndreptățiți la despăgubiri întrucât nu au uzat de legea specială de reparație, respectiv Legea nr. 10/2001, concluzie conformă celor reținute în Decizia în interesul legii nr. 27/2011, obligatorie pentru instanțe, în temeiul art. 330

7

vechiul C. proc. civ.

Prin urmare, relativ la exigențele art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană privind Drepturile Omului, ale normelor constituționale invocate în recurs, inclusiv la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului și a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în mod legal instanța de apel a reținut, după cum deța s-a evocat, că reclamanții nu au un "bun", în sensul normei europene în condițiile în care, pe de o parte, aceștia nu dețin o hotărâre judecătorească definitivă, care să le recunoască acest drept, iar pe de altă parte, dreptul la măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv de stat în regimul politic trecut este reglementat de o legislație specială adoptată în materie, Legea nr. 10/2011 și Legea nr. 247/2005, neputând fi pretinse despăgubiri bănești în condițiile dreptului comun, raportat și la cele stabilite prin Decizia în interesul legii nr. 27/2011.

Cum s-a expus în precedent, constatarea nevalabilității titlului statului pentru imobilul din care fac parte și apartamentele înstrăinate, pentru care se solicită despăgubiri, nu atrage dreptul la această formă de reparație, atât timp cât nu este prevăzută și permisă de lege. Reclamanții puteau beneficia doar de forma de reparație prevăzută de legea specială, în mod evident, cu condiția de a fi urmat calea acestei legi și de a fi întrunit cerințele actului normativ în discuție. Împrejurarea că, pe cale separată, s-a stabilit, definitiv și irevocabil, că imobilul care a aparținut autorului recurenților a fost preluat abuziv de către Statul român nu absolvă recurenții de a urma procedurile instituite de legea specială, pentru obținerea reparațiilor prevăzute de lege.

Și motivul de recurs referitor la încălcarea de către instanța de apel a prevederilor art. 46 din Legea nr. 10/2001 se vădește a fi nefondat, cât timp dispozițiile articolului de lege evocat nu înlătură obligativitatea parcurgerii procedurii speciale pentru obținerea reparațiilor pentru imobilele preluate abuziv, ci doar instituie posibilitatea suspendării litigiilor începute înainte de intrarea în vigoare a legii speciale pe motivul inițierii procedurii speciale și, respectiv, posibilitatea inițierii procedurii administrative, în cazul respingerii, prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, a acțiunilor pe dreptul comun, începute anterior Legii nr. 10/2001.

În consecință, constatând că nu sunt întrunite motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 7 și 8 C. proc. civ., invocate de recurenți, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul acestora, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții A. și B. împotriva deciziei nr. 20 din 09 februarie 2021 pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 9 decembrie 2021.