ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2162/2021

Ședința publică din data de 21 octombrie 2021

După deliberare, asupra cauzei de față, constată următoarele:

1.1 Prin sentința civilă nr. 4935 din 2 iulie 2019, pronunțată în dosarul nr. x/2019, Tribunalul București, secția a II-a de contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței materiale invocată din oficiu și a declinat competența de soluționare a cauzei privindu-i pe reclamantul A. și pe pârâtele Instituția Prefectului Județul Vâlcea și Comisia Județeană pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate Privată asupra Terenurilor Vâlcea, în favoarea Judecătoriei Bălcești.

1.2 Cererea de îndreptare, lămurire și completare a sentinței nr. 4935 din 2 iulie 2019, pronunțate de Tribunalul București, secția a II-a de contencios administrativ și fiscal

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a II-a de contencios administrativ și fiscal la 2 octombrie 2019, în dosarul nr. x/2019, reclamantul A. a solicitat îndreptarea, lămurirea și completarea sentinței nr. 4935 din 2 iulie 2019, pronunțate în același dosar de aceeași instanță.

În drept, a invocat prevederile art. 442, art. 443 și art. 444 C. proc. civ.

1.3 Hotărârea Tribunalului București

Prin sentința nr. 247 din 19 ianuarie 2021, Tribunalul București, secția a II-a de contencios administrativ și fiscal a respins, ca neîntemeiate, cererile formulate de petentul A. privind completarea și îndreptarea sentinței nr. 4935 din 2 iulie 2019, pronunțate în dosarul nr. x/2019 de aceeași instanță, precum și cererea de lămurire a dispozitivului sentinței.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs recurentul A., la 25 ianuarie 2021.

În motivarea cererii de recurs, recurentul a susținut, în esență, că soluția pronunțată de Tribunalul București nu se referă la excepția de neconstituționalitate a HCJ nr. 190 din 25 septembrie 2018, pe care a atacat-o la 17 octombrie 2018.

Recurentul și-a exprimat nemulțumirea cu privire la modalitatea de emitere a dispoziției privind acordarea despăgubirilor în baza Legii nr. 165/2013, menționând că a invocat și excepția autorității de lucru judecat, care nu a fost analizată de instanță.

A expus pe larg aspecte cu privire la cererea prin care a solicitat restituirea imobilelor care au aparținut autorilor săi, susținând că este necesară reluarea procedurii de administrare a unui probatoriu adecvat, precum și înaintarea dosarului la Înalta Curte de Casație și Justiție și la Curtea Constituțională.

Cererea de recurs nu a fost întemeiată în drept.

Cererea de recurs a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la 30 august 2021, fiind repartizată aleatoriu, spre soluționare, Completului nr. 8.

Prin rezoluția completului din 13 septembrie 2021, s-a stabilit termen la 21 octombrie 2021, pentru discutarea competenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționare a recursului, întrucât s-a constatat că această cale de atac vizează o sentință pronunțată de tribunal.

La acest termen de judecată, Înalta Curte a invocat din oficiu excepția necompetenței materiale cu privire la soluționarea recursului, rămânând în pronunțare asupra acesteia, în condițiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ.

Analizând excepția de necompetență materială, invocată din oficiu, Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit art. 97 pct. 1 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție judecă "recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege", ceea ce înseamnă că are competență de drept comun în materia recursurilor doar în ceea ce privește deciziile curților de apel, iar pentru hotărârile altor instanțe fiind necesară o prevedere expresă a legii, de natură să atragă judecata în recurs de instanța supremă.

O concluzie similară se desprinde din art. 483 alin. (3) C. proc. civ., textul de lege atribuind în competența Înaltei Curți de Casație și Justiție judecata recursurilor declarate împotriva hotărârilor date în apel, a celor date, potrivit legii, fără drept de apel, precum și împotriva altor hotărâri care, în cazurile expres prevăzute de lege, sunt supuse recursului.

În raport de prevederile legale evocate, se constată că nu este prevăzută, în mod expres, competența Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale.

Astfel cum rezultă din dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., care prevăd că "recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", norma în cauză are în vedere reglementarea obiectului și scopului recursului.

Această verificare a legalității se realizează, însă, în cazurile în care instanța supremă este competentă să judece conform legii, adică potrivit art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Pe de altă parte, conform art. 483 alin. (4) C. proc. civ., "Recursul se soluționează de către instanța ierarhic superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată."

În baza acestei reglementări, verificarea conformității cu legea a hotărârii atacate cu recurs, respectiv a admisibilității căii de atac poate fi realizată și de celelalte instanțe (tribunale, curți de apel), atunci când aceste judecă în materia recursului, conform art. 95 pct. 3 și art. 96 pct. 3 C. proc. civ.

Înalta Curte constată că obiectul cererii de recurs pendinte este reprezentat de sentința nr. 247 din 19 ianuarie 2021, pronunțată de Tribunalul București, secția a II-a de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2019, prin care a fost respinsă cererea de lămurire, îndreptare și completare a sentinței civile nr. 4935 din 2 iulie 2019, pronunțate de aceeași instanță în același dosar.

Astfel, ceea ce recurentul a supus cenzurii în prezenta cale extraordinară de atac nu este o decizie a curții de apel, ci o sentință pronunțată de tribunal, pentru care legea nu prevede un caz de atragere a competenței de judecată în recurs a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

O altfel de interpretare, care să atribuie competența de drept comun a instanței supreme în materia recursului, indiferent de hotărârea care face obiectul acesteia, ar însemna crearea, pe cale jurisprudențială, a unei norme noi de competență, care să fie în contradicție cu dispozițiile constituționale (conform art. 126 alin. (2) din Constituție "competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai de lege") și cu cele ale art. 122 C. proc. civ. ("reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod").

În acest context, reținând că nu există o legală învestire a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în baza art. 132 alin. (3) C. proc. civ. judecata cauzei va fi declinată către Curtea de Apel București, căreia îi aparține competența, ca instanță ierarhic superioară celei care a pronunțat hotărârea în fond, respectiv Tribunalul București, secția a II-a de contencios administrativ și fiscal, în vederea soluționării prezentei căi de atac.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Declină competența de soluționare a recursului declarat de recurentul A. împotriva sentinței nr. 247 din 19 ianuarie 2021 pronunțate de Tribunalul București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal, în favoarea Curții de Apel București.

Fără cale de atac.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 21 octombrie 2021.