ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2016/2021

Ședința publică din data de 7 octombrie 2021

După deliberare, asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă la 4 octombrie 2018, modificată la 5 decembrie 2018, reclamanta Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului Sector 6 București, în contradictoriu cu pârâții A., Șeful Centrului de Primire și Evaluare în Regim de Urgență "Arlechino", Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului Ilfov, B. și C., a solicitat înlocuirea plasamentului în regim de urgență la Centrul de Primire și Evaluare în Regim de Urgență "Arlechino", cu măsura plasamentului copilului D., la bunicii materni B. și C., stabilirea domiciliului copilului la bunicii materni și delegarea exercițiului drepturilor și îndeplinirii obligațiilor părintești cu privire la persoana și bunurile copilului către Directorul General al D.G.A.S.P.C. Sector 6 București.

În drept, cererea a fost întemeiată pe prevederile Legii nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului.

Prin sentința civilă nr. 698 din 9 aprilie 2019, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a admis cererea de chemare în judecată și a dispus înlocuirea măsurii de protecție specială a plasamentului în regim de urgență la Centrul de Primire și Evaluare în Regim de Urgență "Arlechino' cu plasamentul copilului D. la bunicii materni B. și C.. A stabilit domiciliul copilului la aceștia pe durata plasamentului și, pe cale de consecință, a dispus ca drepturile și obligațiile părintești cu privire la copil să fie exercitate, respectiv îndeplinite, de către Directorul Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului Ilfov.

Prin decizia nr. 312A din 23 februarie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a fost respins ca nefondat apelul formulat de pârâta A. împotriva sentinței civile nr. 698 din 9 aprilie 2019 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă.

Împotriva deciziei pronunțate de curtea de apel, pârâta A. a declarat recurs.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la 15 aprilie 2021 și repartizat completului de filtru CF x.

În aplicarea dispozițiilor art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, analizat în complet de filtru la 20 mai 2021, dispunându-se comunicarea acestuia.

În cuprinsul raportului s-a reținut că decizia nr. 312A din 23 februarie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București este o hotărâre definitivă, ce nu este supusă căii de atac a recursului.

Raportul a fost comunicat părților la 8-9 iunie 2021.

Părțile nu au depus puncte de vedere la raport.

Constatându-se încheiată procedura prealabilă, în condițiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ., s-a fixat termen pentru soluționarea căii de atac la 7 octombrie 2021, în complet de filtru, fără citarea părților.

Analizând excepția inadmisibilității recursului, invocată din oficiu, Înalta Curte reține următoarele:

Cererea de chemare în judecată ce a învestit în primă instanță Tribunalul București are ca obiect înlocuirea măsurii plasamentului pentru minorul D., temeiul de drept fiind Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului.

Conform dispozițiilor art. 136 din Legea nr. 272/2004:

"Hotărârea instanței de fond este executorie și definitivă", iar art. 137 din același act normativ dispune că:

"Termenul de recurs este de 10 zile de la data comunicării hotărârii".

Art. 138 din același act normativ prevede că dispozițiile acestei legi referitoare la procedura de soluționare a cauzelor privind stabilirea măsurilor de protecție specială se completează corespunzător cu prevederile C. proc. civ.

După intrarea în vigoare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., dispozițiile Legii nr. 272/2004 anterior menționate trebuie coroborate cu alin. (1) și (2) art. 7 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., ce prevăd următoarele:

"(1) Dacă prin prezenta lege nu se prevede altfel, ori de câte ori printr-o lege specială se prevede că hotărârea judecătorească de primă instanță este "definitivă", de la data intrării în vigoare a C. proc. civ., aceasta va fi supusă numai apelului la instanța ierarhic superioară.

(2) Dispozițiile alin. (1) se aplică și în cazul în care printr-o lege specială se prevede că hotărârea judecătorească de primă instanță este "supusă recursului" sau că "poate fi atacată cu recurs" ori, după caz, legea specială folosește o altă expresie similară".

Potrivit art. 634 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., sunt hotărâri definitive, hotărârile date în apel, fără drept de recurs, precum și cele neatacate cu recurs.

Dispozițiile art. 483 alin. (2) teza finală C. proc. civ. statuează că nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanțele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului.

Prin decizia civilă nr. 312A din 23 februarie 2021 pronunțată în dosarul nr. x/2018 al Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a fost respins ca nefondat apelul formulat de pârâta A. împotriva sentinței civile nr. 698 din 9 aprilie 2019 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în cauza având ca obiect plasament.

Prin urmare, din coroborarea dispozițiilor art. 483 alin. (2) teza finală, ale art. 634 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. cu cele ale art. 136-138 din Legea nr. 272/2004, precum și cu prevederile art. 7 alin. (1) și (2) din Legea nr. 76/2012, reiese că sentința nr. 698 din 9 aprilie 2019 a Tribunalului București este supusă numai apelului, astfel că decizia nr. 312A din 23 februarie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie este o hotărâre definitivă, ce nu este supusă căii de atac a recursului.

Drept urmare, cum în speță, recursul este exercitat împotriva unei decizii definitive, prezenta cale de atac apare ca fiind inadmisibilă.

Legalitatea căilor de atac prevăzută expres de dispozițiile art. 457 alin. (1) C. proc. civ. presupune faptul că o hotărâre judecătorească poate fi supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de acesta.

Revine, așadar, persoanei interesate obligația de a sesiza jurisdicția competentă și de a formula căile de atac pe care le consideră necesare în apărarea drepturilor sale, însă în condițiile legii, cu respectarea normelor procesuale civile de ordine publică care reglementează regulile de sesizare a instanțelor judecătorești și de soluționare a cererilor deduse judecății, implicit și a căilor de atac.

Recunoașterea unei căi de atac în alte situații decât cele prevăzute de legea procesuală constituie atât o încălcare a principiului legalității, cât și a principiului constituțional al egalității în fața legii, motiv pentru care apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept.

Pentru considerentele expuse, constatând că decizia atacată cu recurs nu este supusă, prin lege, cenzurii acestei căi de atac, Înalta Curte urmează a respinge, ca inadmisibil, recursul declarat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de pârâta A. împotriva deciziei nr. 312A din 23 februarie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie.

Fără cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 7 octombrie 2021.