ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1992/2021

Obiectul cauzei: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 9 septembrie 2019 pe rolul Tribunalului București, fiind ulterior competența de soluționare a cauzei în favoare Tribunalului Arad, reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâții Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, au solicitat anularea deciziei de invalidare nr. x/16.07.2019, decizie ce invalidează dispoziția nr. x/28.02.2006 a primarului orașului Nădlac, pentru imobilul situat în Nădlac, județul Arad.

Sentința pronunțată de Tribunalul Arad: Prin sentința civilă nr. 131 din 22 iulie 2020 pronunțată de Tribunalul Arad, a fost admisă excepția lipsei calității de reprezentant a doamnei avocat C. și a fost anulată cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâții Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, având ca obiect Legea nr. 10/2001, Legea nr. 165/2013.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Timișoara: Prin decizia civilă nr. 17 din 28 ianuarie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, a fost respinsă cererea de sesizare a Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate invocată de către intimata-pârâtă Comisia Națională pentru Compensare a Imobilelor. A fost respins apelul formulat de către apelanții-reclamanții A. și B. împotriva sentinței civile nr. 131 din 22 iulie 2020 pronunțată de Tribunalul Arad, în cauza având ca obiect Legea 10/2001.

Calea de atac exercitată în cauză: Împotriva deciziei civile nr. 17 din 28 ianuarie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, reclamanții A. și B. au declarat recurs. În motivare, recurenții-reclamanți au arătat că prin sentința Tribunalului Arad a fost anulată acțiunea pentru lipsa calității de reprezentant a avocatului reclamanților, cu încălcarea dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 21 alin. (3) din Constituția României. În fața instanței de apel reclamanții au depus delegațiile semnate de părți și de avocat, iar pârâta nu a contestat și nici nu a depus întâmpinare. Mai mult, a invocat o excepție de neconstituționalitate care i-a fost respinsă. Apreciază că nu s-a respectat caracterul devolutiv al apelului întrucât instanța nu a luat în considerare motivele de apel și nici actele depuse în apel, deși delegațiile au fost semnate. Conform art. 466 C. proc. civ., instanța trebuia să verifice toate problemele de fapt și de drept dezbătute în fața primei instanțe în temeiul efectului devolutiv. De asemenea, avea obligația de a supune discuției părților toate cererile, excepțiile și împrejurările de fapt și de drept invocate, potrivit art. 153 C. proc. civ. și art. 13 alin. (2) și (4) C. proc. civ. În drept, au fost indicate dispozițiile art. 488 pct. 4 C. proc. civ.

Procedura în fața instanței de recurs: Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la 5 aprilie 2021 și repartizat aleatoriu completului nr. 5. Având în vedere data înregistrării cererii introductive (9 septembrie 2019), procedura aplicabilă cauzei este cea reglementată de dispozițiile Legii nr. 310/2018 pentru modificarea și completarea Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., precum și pentru modificarea și completarea altor acte normative. În vederea efectuării procedurilor de comunicare, astfel cum acestea sunt reglementate de dispozițiile art. 490 alin. (2) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea recursului către intimate, cu mențiunea că au obligația de a depune întâmpinare, în termen de 30 de zile de la comunicare.

Apărările formulate în cauză: La 17 mai 2021 intimata-pârâtă Comisia Națională pentru Restituirea Proprietăților a depus întâmpinare, comunicată, solicitând respingerea recursului, ca inadmisibil, iar în subsidiar, ca nefondat. După efectuarea procedurilor de comunicare, în aplicarea art. 490 coroborat cu art. 494 C. proc. civ., s-a stabilit termen în vederea soluționării recursului la 7 octombrie 2021. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție: Analizând excepția inadmisibilității recursului, invocată de intimata-pârâtă Comisia Națională pentru Restituirea Proprietăților, Înalta Curte reține următoarele: Potrivit dispozițiilor art. 634 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., sunt hotărâri definitive cele date în apel, fără drept de recurs, precum și cele neatacate cu recurs. În speță, acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile speciale ale Legii nr. 10/2001, respectiv ale Legii nr. 165/2013. Conform prevederilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, decizia sau, după caz, dispoziția motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată de persoana care se pretinde îndreptățită la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul unității deținătoare sau, după caz, al entității învestite cu soluționarea notificării, în termen de 30 de zile de la comunicare. Hotărârea tribunalului este supusă recursului, care este de competența curții de apel. După intrarea în vigoare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., aceste prevederi trebuie însă coroborate cu dispozițiile alin. (1) și (2) ale art. 7 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., publicată în Monitorul Oficial al României nr. 365 din 30 mai 2012, care prevăd următoarele: "(1) Dacă prin prezenta lege nu se prevede altfel, ori de câte ori printr-o lege specială se prevede că hotărârea judecătorească de primă instanță este "definitivă", de la data intrării în vigoare a C. proc. civ., aceasta va fi supusă numai apelului la instanța ierarhic superioară. (2)Dispozițiile alin. (1) se aplică și în cazul în care printr-o lege specială se prevede că hotărârea judecătorească de primă instanță este "supusă recursului" sau că "poate fi atacată cu recurs" ori, după caz, legea specială folosește o altă expresie similară." Din interpretarea sistematică a dispozițiilor anterior menționate, rezultă că singura cale de atac împotriva hotărârilor pronunțate de tribunal în materia Legii nr. 10/2001 este apelul, intenția legiuitorului fiind aceea de a suprima calea de atac a recursului. Se reține, totodată, că potrivit dispozițiilor art. 35 alin. (1) - (4) din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România: "(1) Deciziile emise cu respectarea prevederilor art. 33 și 34 pot fi atacate de persoana care se consideră îndreptățită la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul entității, în termen de 30 de zile de la data comunicării. (2) În cazul în care entitatea învestită de lege nu emite decizia în termenele prevăzute la art. 33 și 34, persoana care se consideră îndreptățită se poate adresa instanței judecătorești prevăzute la alin. (1) în termen de 6 luni de la expirarea termenelor prevăzute de lege pentru soluționarea cererilor. (3) În cazurile prevăzute la alin. (1) și (2), instanța judecătorească se pronunță asupra existenței și întinderii dreptului de proprietate și dispune restituirea în natură sau, după caz, acordarea de măsuri reparatorii în condițiile prezentei legi. (4) Hotărârile judecătorești pronunțate potrivit alin. (3) sunt supuse numai apelului". De asemenea, potrivit art. 7 alin. (1) din Legea nr. 76/2012, dacă prin prezenta lege nu se prevede altfel, ori de câte ori printr-o lege specială se prevede că hotărârea judecătorească de primă instanță este definitivă, de la data intrării în vigoare a C. proc. civ., aceasta va fi supusă numai apelului la instanța ierarhic superioară. Din interpretarea sistematică a dispozițiilor menționate, rezultă că singura cale de atac împotriva hotărârilor pronunțate de tribunal în materia Legii nr. 10/2001 este apelul, intenția legiuitorului fiind aceea de a suprima calea de atac a recursului. Pentru argumentele expuse, din coroborarea textelor legale anterior menționate, rezultă că decizia nr. 17 din 28 ianuarie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă este definitivă, nefiind supusă prin lege cenzurii căii de atac a recursului, fiind pronunțată în soluționarea unui apel declarat împotriva unei hotărâri supuse numai apelului. Dispozițiile art. 457 alin. (1) C. proc. civ., care reglementează principiul legalității căilor de atac, prevăd că hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de aceasta, indiferent de mențiunile din dispozitivul ei. Revine, așadar, persoanei interesate obligația de a sesiza jurisdicția competentă și de a formula căile de atac pe care le consideră necesare în apărarea drepturilor sale, însă în condițiile legii, cu respectarea normelor procesuale civile de ordine publică care reglementează regulile de sesizare a instanțelor judecătorești și de soluționare a cererilor deduse judecății, implicit și a căilor de atac. Recunoașterea unei căi de atac în alte situații decât cele prevăzute de legea procesuală constituie atât o încălcare a principiului legalității, cât și a principiului constituțional al egalității în fața legii și, din acest motiv, apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept. Pentru considerentele expuse, având în vedere dispozițiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., raportat la prevederile art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă recursul, ca inadmisibil.