ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1886/2021

HOTĂRÂRE

29.09.2021

CAMERĂ

civil_1

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2021
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1886/2021 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2021)

Ședința publică din data de 29 septembrie 2021

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Vaslui la data de 26 ianuarie 2021, sub nr. x/2021, reclamanta S.C. A. S.R.L. Bârlad a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.R.L., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța pe calea procedurii cererii de valoare redusă, să dispună obligarea acesteia la plata sumei de 742,62 RON, reprezentând contravaloarea mărfii livrate neachitate, precum și plata dobânzii contractuale de 0,15%/zi de întârziere, cu acordarea cheltuielilor de judecată reprezentate de taxa judiciară de timbru.

În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că prin facturile emise către pârâtă și prin contractul încheiat între părți, reclamanta s-a obligat să livreze pârâtei mărfuri, iar pârâta să le achite la scadență, iar facturile, deși au fost însușite prin semnătură și marfa a fost recepționată, pârâta nu și-a respectat obligația de plată a debitului integral cu toate că a fost notificată în acest sens.

Prin sentința nr. 240/2021 din 16 aprilie 2021, Judecătoria Vaslui a admis excepția necompetenței sale teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Roman.

În motivare, această instanță a reținut că, având în vedere contractul de vânzare încheiat între părți la data de 17 mai 2017 care a avut ca obiect livrarea de produse, cumpărătorul și-a asumat obligația de plată a facturilor emise de către reclamantă, precum și dispozițiile art. 10.2. din convenție, prin care s-a stabilit că, în cazul în care rezolvarea neînțelegerilor dintre părțile contractante nu este posibilă pe cale amiabilă, acestea vor fi înaintate spre soluționare instanței competente, în cauză sunt aplicabile prevederile art. 121 C. proc. civ., potrivit cu care cererile formulate de un profesionist împotriva unui consumator pot fi introduse numai la instanța domiciliului consumatorului.

S-a mai arătat că potrivit art. 3 alin. (2) C. civ., sunt considerați profesioniști toți cei care exploatează o întreprindere, această noțiune cuprinzând categoriile de comerciant, întreprinzător, operator economic, precum și orice alte persoane autorizate să desfășoare activități economice sau profesionale, astfel cum aceste noțiuni sunt prevăzute de lege, la data intrării în vigoare a C. civ., potrivit art. 8 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ.

Instanța a mai reținut că, în cauză, părțile contractante nu au încheiat o convenție de alegere a instanței competente după nașterea dreptului la despăgubire, astfel încât nu este aplicabilă excepția prevăzută de art. 121 teza finală C. proc. civ., arătând că în raporturile dintre consumatori și profesioniști nu sunt aplicabile dispozițiile prevăzute de art. 113 C. proc. civ. vizând competența teritorială alternativă, ci reglementările speciale în materie, respectiv art. 121 din același cod.

Totodată, instanța a apreciat că deși pârâtul este o persoană juridică, în cadrul derulării acestui contract a acționat în calitate de consumator al serviciilor oferite de către reclamantă, dispozițiile procesuale specifice privitoare la aceste categorii de litigii fiind stricte, inclusiv cele vizând competența instanței de la domiciliul pârâtului, având în vedere faptul că scopul edictării acestor dispoziții a fost cel de asigurare a dreptului la apărare al consumatorului.

Conchizând, această instanță a apreciat ca fiind întemeiată excepția necompetenței teritoriale, invocată din oficiu, și, constatând că pârâta S.C. B. S.R..L are sediul în sat Cordun, comuna Cordun, județul Neamț, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Roman.

Învestită prin declinare, Judecătoria Roman, prin sentința civilă nr. 1578/2021 din 28 iunie 2021, a admis excepția necompetenței teritoriale, invocată din oficiu, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Vaslui, a constatat ivit conflictul negativ de competență și a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru soluționarea conflictului de competență.

Pentru a hotărî astfel, această instanță a apreciat ca fiind aplicabile dispozițiile art. 107 C. proc. civ., potrivit cu care cererea de chemare în judecată se introduce la instanța în a cărei circumscripție își are sediul pârâta, iar necompetența teritorială de drept comun, prevăzută de articolul anterior menționat, este de ordine privată, astfel că, potrivit art. 130 alin. (3) C. proc. civ., poate fi invocată doar de către pârât prin întâmpinare, sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu până la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe.

Or, în condițiile în care această excepție nu a fost invocată de către pârât, instanța inițial învestită, respectiv Judecătoria Vaslui, nu o putea invoca din oficiu, aceasta rămânând competentă să soluționeze cauza.

S-a mai reținut că, în cauză, nu este incident niciunul dintre cazurile de competență teritorială exclusivă, iar Judecătoria Vaslui a apreciat, în mod incorect, aplicabilitatea în cauză a dispozițiilor art. 121 C. proc. civ. referitoare la cererile formulate de un profesionist împotriva unui consumator, declinând competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Roman, în a cărei circumscripție s-ar afla sediul pârâtei (consumatorului), deoarece, având în vedere definițiile noțiunilor de profesionist și consumator, nu se poate susține că într-un contract încheiat între două societăți cu răspundere limitată, societatea cumpărătoare a acționat în calitate de consumator.

Examinând conflictul negativ de competență cu a cărui judecată a fost legal sesizată, în temeiul dispozițiilor art. 133 pct. 2 coroborate cu cele ale art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Obiectul demersului judiciar dedus judecății în constituie cererea prin care reclamanta S.C. A. S.R..L Bârlad a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.R.L., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța pe calea procedurii cererii de valoare redusă, să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 742,62 RON, urmare a nerespectării de către aceasta a obligațiilor de plată a mărfurilor livrate de către reclamantă, obligații asumate prin contractul de vânzare din 17 mai 2017.

Înalta Curte reține că Judecătoria Vaslui și Judecătoria Roman și-au declinat reciproc competența de soluționare a cauzei, conflictul negativ de competență fiind generat de reținerile diferite ale celor două instanțe cu privire la dispozițiile legale aplicabile în speță pentru stabilirea competenței teritoriale de soluționare a litigiului, respectiv Judecătoria Vaslui a dat eficiență dispozițiilor art. 121 C. proc. civ., apreciind că a fost dedusă judecății o cerere formulată de un profesionist împotriva unui consumator, în timp ce Judecătoria Roman a reținut incidența prevederilor art. 107 C. proc. civ., respectiv că excepția necompetenței teritoriale nu putea fi invocată, din oficiu, de către instanță.

Litigiul de față are ca obiect o cerere de valoare redusă, iar în ceea ce privește competența teritorială de soluționare a cererilor de valoare redusă, art. 1028 alin. (2) C. proc. civ. face trimitere expresă la dispozițiile de drept comun.

Astfel, Titlul X al C. proc. civ. care reglementează procedura cu privire la cererile de valoare redusă, stabilește, în cuprinsul art. 1028 alin. (2) că instanța competentă teritorial se stabilește potrivit normelor de drept comun.

Prin urmare, în materia cererilor de valoare redusă, legiuitorul a stabilit că se vor aplica regulile generale în materia competenței teritoriale, instituită de art. 107 C. proc. civ., potrivit cărora: "Cererea de chemare în judecată se introduce la instanța în a cărei circumscripție domiciliază sau își are sediul pârâtul, dacă legea nu prevede altfel".

Pe de altă parte, este real că potrivit art. 121 C. proc. civ., cererile formulate de un profesionist împotriva unui consumator pot fi introduse numai la instanța de la domiciliul coonsumatorului.

Însă, în conformitate cu dispozițiile O.G. nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor și ale Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori, subiectele raportului juridic ce intră sub incidența legislației privind protecția consumatorilor sunt profesionistul (comerciantul) care fabrică un produs, îl distribuie, comercializează, respectiv furnizează un serviciu, pe de o parte, și, pe de altă parte, consumatorul care achiziționează un produs ori beneficiază de un serviciu oferit de un profesionist.

Potrivit dispozițiilor art. 2 alin. (1) și (2) Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori, prin consumator se înțelege orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociații, care, în temeiul unui contract care intră sub incidența prezentei legi, acționează în scopuri din afara activității sale comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori liberale, iar prin profesionist se înțelege orice persoană fizică sau juridică autorizată, care, în temeiul unui contract care intră sub incidența prezentei legi, acționează în cadrul activității sale comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori liberale, precum și orice persoană care acționează în același scop în numele sau pe seama acesteia.

Înalta Curte constată că obiectul prezentului litigiu nu se circumscrie ipotezelor avute în vedere de art. 121 C. proc. civ., așa cum a reținut Judecătoria Vaslui, întrucât, deși izvorul raportului juridic dintre părți îl reprezintă contractul vânzare-cumpărare din 17 mai 2017, niciuna dintre păți nu are calitatea de consumator, în sensul dispozițiilor legale anterior menționate, părțile fiind societăți comerciale care au ca obiect prestarea unor activități comerciale, acestea acționând în aria lor de activitate; astfel, reclamanta este o societatea comercială care livrează produse din gama pe care o are în portofoliu, iar pârâta, potrivit certificatului de înregistrare aflat la dosarul Judecătoriei Vaslui, are ca obiect principal de activitate comerțul cu amănuntul în magazine nespecializate, cu vânzare predominantă de produse alimentare, băuturi și tutun, contractul fiind încheiat în derularea unor relații între doi profesioniști.

În acest context factual, pentru determinarea competenței de soluționare a pricinii, este aplicabilă norma de drept comun înscrisă în art. 107 alin. (1) C. proc. civ.

Dispozițiile art. 129 alin. (2) C. proc. civ. prevăd că:

"Necompetența este de ordine publică: 1) în cazul încălcării competenței generale, când procesul nu este de competența instanțelor judecătorești; 2) în cazul încălcării competenței materiale, când procesul este de competența unei instanțe de alt grad sau de competența unei alte secții sau altui complet specializat; 3) în cazul încălcării competenței teritoriale exclusive, când procesul este de competența unei alte instanțe de același grad și părțile nu o pot înlătura; alin. (3) al aceluiași articol prevede că, în toate celelalte cazuri, necompetența este de ordine privată."

Din analiza normelor legale menționate rezultă că este absolută competența generală, materială și teritorială exclusivă, iar competența teritorială în pricinile privitoare la bunuri (cu excepția celor prevăzute de art. 117 - 121 C. proc. civ. privitoare la imobile, moștenire, societăți, insolvență sau concordat preventiv și împotriva unui consumator) și la cele referitoare la alte drepturi de care părțile pot să dispună, este relativă.

În ceea ce privește obiectul litigiului dedus judecății, astfel cum s-a arătat, acesta constă în solicitarea reclamantei privind obligarea pârâtei la plata unei sume de bani, ca urmare a nerespectării de către acesta din urmă a obligației de plată a produselor livrate, obligație asumată prin contractul de vânzare-cumpărare.

Ca atare, prin raportare la prevederile art. 129 alin. (2) C. proc. civ., mai sus enunțate, norma de competență aplicabilă în cauză este de ordine privată, iar potrivit art. 130 alin. (3) din același act normativ, necompetența de ordine privată poate fi invocată doar de către pârât prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe și pot pune concluzii.

Or, din examinarea înscrisurilor aflate la dosarul cauzei, Înalta Curte constată că pârâta S.C. B. S.R..L nu a depus întâmpinare în termenul legal, fiind astfel decăzută, potrivit art. 208 alin. (2) C. proc. civ., din dreptul de mai depune probe și de a invoca excepții, în afara de celor de ordine publică, dacă legea nu dispune altfel.

Astfel, se constată că întrucât excepția de necompetență teritorială relativă nu a fost invocată de către pârât în condițiile art. 130 alin. (3) C. proc. civ., instanța nu o putea invoca din oficiu.

Prin urmare, Judecătoria Vaslui sesizată rămâne competentă să judece litigiul, neavând posibilitatea să invoce, din oficiu, excepția de necompetența teritorială.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Vaslui.