ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1712/2021

Ședința publică din data de 22 septembrie 2021

asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș, secția I civilă la data de 09.12.2014, sub nr. x/2014, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Municipiul Timișoara, prin primar și Liceul de Arte Plastice Timișoara, obligarea acestora la plata contravalorii folosinței imobilului din Timișoara, B-dul x, nr. 2, astfel: pentru perioada 01.01.2010 - 30.04.2011, obligarea Municipiului Timișoara la plata sumei de 2.118.311,16 RON, reprezentând chiria aferentă perioadei 01.01.2010 - 30.04.2011, sumă la care pârâtul Liceul de Arte Plastice Timișoara a fost obligat prin sentința civilă nr. 4705/2011 a Tribunalului Timiș, pronunțată în dosarul nr. x/2011 și a penalităților de întârziere aferente chiriei restante, în cuantum de 0,2% pentru fiecare zi de întârziere, conform art. 8 din contractul de închiriere nr. x/21.03.2007; pentru perioada 01.05.2011 - 30.09.2011, obligarea pârâților Liceul de Arte Plastice Timișoara și Municipiul Timișoara la plata chiriei în cuantum de 640.154,46 RON și a penalităților de întârziere aferente chiriei restante, în cuantum de 0,2% pentru fiecare zi de întârziere, conform art. 8 din contractul de închiriere nr. x/21.03.2007; pentru perioada 01.10.2011 - 05.05.2014, obligarea pârâților Liceul de Arte Plastice Timișoara și Municipiul Timișoara la plata contravalorii folosinței în cuantumul ce urmează a se stabili printr-o expertiză, dar nu mai puțin de cuantumul prevăzut de H.G. nr. 343/2007 (666.970 RON), și a daunelor moratorii de la data scadenței până la momentul plății, cu cheltuieli de judecată.

În drept, reclamanta a invocat prevederile art. 555, 1349, 1350, 1796 lit. b) și 1535 C. civ., art. 453 C. proc. civ., precum și legislația la care au făcut referire în conținutul cererii.

Prin întâmpinarea formulată, pârâtul Liceul de Arte Plastice, a solicitat în principal, respingerea ca prescris a dreptului la acțiune privind pretențiile bănești aferente perioadei 01.05.2011- 04.12.2011, iar în subsidiar, respingerea, ca nefondată, a acțiunii introductive, cu cheltuieli de judecată.

Prin întâmpinarea formulată, pârâtul Municipiul Timișoara, prin primar, a solicitat respingerea acțiunii, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă și în subsidiar ca netemeinică, nelegală și nefondată.

Prin precizarea depusă la termenul de judecată din data de 25.05.2015, referitor la temeiul juridic al acțiunii, reclamanta a menționat că înțelege să invoce: referitor la primul petit, prevederile art. 998, 999 C. civ. referitor la al doilea petit,dispozițiile art. 969 și 1429 C. civ., în privința pretențiilor față de Liceul de Arte Plastice și ale art. 998, 999 C. civ., în privința pretențiilor față de Municipiul Timișoara; referitor la al treilea petit, dispozițiile art. 555 C. civ., 969 și 1431 C. civ., în privința pretențiilor față de Liceul de Arte și ale art. 555 și 1349 alin. (1) C. civ., în privința pretențiilor față de Municipiul Timișoara.

Prin sentința nr. 3212/02.11.2015, Tribunalul Timiș, secția I civilă a admis excepția prescripției dreptului la acțiune pentru pretențiile aferente perioadei 01.05.2011-04.12.2011, invocată de pârâtul Liceul de Arte Plastice Timișoara; a respins excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâtul Municipiul Timișoara, prin primar; a respins acțiunea; a luat act că nu au fost solicitate cheltuieli de judecată.

Prin decizia nr. 540/26.02.2020, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a respins, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta A. și de pârâtul Municipiul Timișoara, împotriva deciziei nr. 97/25.04.2019 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă; a admis recursul declarat de pârâtul Liceul de Arte Plastice Timișoara împotriva aceleiași decizii, a casat, în parte, decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel, cu privire la soluția dată cererii de acordare a cheltuielilor de judecată.

Prin decizia nr. 63/11.06.2020, pronunțată în rejudecare, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă a obligat pârâtul Liceul de Arte Plastice Timișoara, în solidar cu pârâtul Municipiul Timișoara, să plătească reclamantei suma de 10.056,46 RON cu titlu de cheltuieli de judecată la fond și la apel, reprezentând taxe judiciare; a obligat reclamanta A. la plata, către pârâtul Liceul de Arte Plastice Timișoara, a sumei de 1000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale, reprezentând onorariu de avocat.

Prin cererea de completare a dispozitivului deciziei nr. 63/11.06.2020 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, în dosarul nr. x/2014, reclamanta A. a solicitat instanței de judecată să se pronunțe și asupra cererii accesorii de obligare a intimatului Municipiul Timișoara la plata cheltuielilor de judecata ocazionate de soluționarea primului capăt al cererii de chemare în judecată, reprezentând taxa judiciară de timbru în cuantum de 23.805,26 RON (calculată la valoarea pretențiilor admise, respectiv la suma de 2.020.026,71 RON).

Prin decizia nr. 193/10.11.2020, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă a respins cererea de completare dispozitiv.

Împotriva acestor decizii a declarat recursuri distincte, reclamanta A..

Recursul împotriva deciziei nr. 63/11.06.2020 a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., iar recursul împotriva deciziei nr. 193/10.11.2020 a fost întemeiat pe dispozițiile art. 444 și art. 501 din același cod.

Referitor la recursul împotriva deciziei nr. 63/11.06.2020, recurenta-reclamantă a arătat că hotărârea instanței de apel a fost pronunțată cu încălcarea art. 5 alin. (1), art. 60 alin. (2), art. 453 și art. 501 C. proc. civ.

S-a susținut că în mod nelegal instanța de apel a soluționat capătul accesoriu de cerere privind acordarea cheltuielilor de judecată doar prin raportare la intimatul Liceul Teoretic de Artă Timișoara, iar nu și prin raportare la intimatul Municipiul Timișoara, deși acest intimat reprezintă parte căzută în pretenții, conform art. 453 C. proc. civ. în ce privește primul capăt de cerere, iar recurenta a solicitat obligarea intimaților, inclusiv a Municipiului Timișoara, la plata cheltuielilor de judecată reprezentând taxa de timbru și onorariu de expert.

În respectarea îndrumărilor deciziei de casare, instanța de apel ar fi trebuit să dispună și obligarea intimatului Municipiul Timișoara la plata cheltuielilor de judecată reprezentând taxa judiciară de timbru pentru capătul 1 de cerere (23.805,26 RON, calculată la valoarea pretențiilor admise, respectiv la suma de 2.020.026,71 RON)

Referitor la recursul împotriva deciziei nr. 193/10.11.2020, recurenta-reclamantă a arătat că hotărârea recurată este nelegală, fiind dată cu încălcarea dispozițiilor art. 444 și art. 501 C. proc. civ.

S-a arătat de către recurentă că prin decizia de casare nr. 540/26.02.2020 a Înaltei Curți, cauza a fost trimisă spre rejudecare exclusiv cu privire la cheltuielile de judecată la care Liceul de Arte Plastice se impunea a fi obligat. Față de această statuare, rezultă că nu au făcut obiectul rejudecării cheltuielile de judecată la care Municipiul Timișoara a fost obligat prin decizia nr. 97/11.06.2019, recursul acestei părții fiind respins.

În rejudecare, Curtea de Apel Timișoara a avut de analizat care parte din suma totală de 55.907 RON stabilită cu titlu de cheltuieli de judecată prin decizia nr. 97/11.06.2019 este cel de-al doilea capăt al cererii de chemare în judecată, doar această sumă impunându-se a fi pusă în sarcina Liceului, conform deciziei de casare, iar nu întreaga sumă de 55.907 RON.

Or, prin decizia nr. 63/11.06.2020, Curtea de Apel Timișoara a stabilit faptul că doar suma de 10.056,46 RON reprezintă cheltuieli de judecată ce privesc pretențiile admise împotriva Liceului și a dispus obligarea acestuia, în solidar cu Municipiul Timișoara, la plata acestei sume către recurentă.

În acest context, este evident că diferența până la suma de 55.097 RON stabilită prin decizia nr. 97/11.06.2019, respectiv 45.850,54 RON, a rămas în continuare în sarcina Municipiului Timișoara, nefiind anulată această obligație prin vreo hotărâre contrară.

Potrivit susținerilor recurentei, în dispozitivul deciziei nr. 63/11.06.2020 ar fi trebuit să fie indicat în mod expres faptul că Municipiul Timișoara este obligat la plata cheltuielilor de judecată către reclamantă și cuantumul acestei sume prin raportare la suma de 55.907 RON, stabilită în mod global prin decizia nr. 97/11.06.2020. În condițiile în care dispozitivul deciziei nr. 63/11.06.2020 nu face nicio referire la această sumă rămasă în sarcina Municipiului Timișoara, soluția de respingere a cererii de completare dispozitiv este nelegală.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 19.05.2021 completul de filtru a admis în principiu recursul și a fixat termen de judecată în ședință publică pentru soluționarea acestuia la data de 22.09.2021.

În cauză nu s-au formulat întâmpinări.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

1) Analizând criticile formulate prin recursul împotriva deciziei nr. 63/11.06.2020 a Curții de Apel Timișoara, Înalta Curte constată caracterul fondat al acestora, în sensul următoarelor considerente:

Astfel cum în mod corect arată reclamanta, decizia de casare anterioară (nr. 540/26.02.2020) a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare pe aspectul cheltuielilor de judecată, constatând o greșită aplicare a dispozițiilor art. 453 alin. (2) C. proc. civ., întrucât nu s-a ținut seama, la adoptarea soluției, de admiterea în parte a pretențiilor deduse judecății și totodată, în cuantumul cheltuielilor a fost inclusă suma constând în onorariul de expert achitat pentru administrarea unei probe în legătură cu o pretenție găsită neîntemeiată (capătul de cerere constând în contravaloarea lipsei de folosință pentru o perioadă ulterioară expirării raporturilor contractuale dintre părți).

În același timp însă, reluarea judecății pe aspectul menționat nu se putea realiza decât ținându-se seama de natura raporturilor juridice existente între cei doi pârâți, aflați într-o situație de coparticipare procesuală dată de solidaritatea pasivă a acestora, ceea ce atrăgea incidența dispozițiilor art. 60 alin. (2) C. proc. civ. (referitoare la regimul juridic al aceste forme de participare în proces).

Conform dezlegărilor cu valoarea obligatorie din decizia de casare, sub reglementarea dată de art. 501 C. proc. civ., s-a stabilit - valorificându-se, de asemenea, autoritatea de lucru judecat asupra acestei chestiuni decurgând din prima decizie de casare a instanței supreme, nr. 575/28.03.2017 - că pârâtul Municipiul Timișoara este debitor solidar, alături de celălalt pârât, Liceul de Arte Plastice.

În acest context s-a reținut că "există o răspundere comună a celor doi pârâți, în acoperirea prejudiciului reclamantei, una întemeiată pe neîndeplinirea obligației de plată a chiriei rezultate din contractul de locațiune, iar cealaltă, pe fapta ilicită constând în nealocarea fondurilor necesare plății chiriei către A.".

Împrejurarea că potrivit deciziei din apel (nr. 97/25.04.2019 a Curții de Apel Timișoara) s-a dispus doar obligarea pârâtului Municipiul Timișoara la plata sumei de 2.020.026,71 RON, cu titlu de chirie restantă, aferentă perioadei 1.10.2010-30.04.2011 (prin admiterea primului capăt de cerere) nu înseamnă, cum greșit reține instanța de rejudecare că acest pârât este singurul obligat în raportul substanțial dedus judecății și ca atare, urmare a admiterii recursului Liceului de Artă, nu se mai poate pune în discuție chestiunea timbrajului aferent acestor pretenții (respectiv, a cererii accesorii privitoare la cheltuielile de judecată corespunzătoare capătului 1 de cerere admis).

Aceasta întrucât soluția de obligare doar a pârâtului Municipiul Timișoara la plata respectivei sume s-a datorat situației particulare identificate în speță, respectiv, existența deja a unui titlu asupra aceleiași creanțe (sentința nr. 4705/2011 a Tribunalului Timiș împotriva Liceului de Arte Plastice), fără ca aceasta să însemne însă, că modalitatea acestei obligații (cu pluralitate de debitori) a fost modificată prin dispoziția menționată a instanței.

Dimpotrivă, așa cum s-a arătat, în analiza criticilor pe acest aspect ale pârâtului Municipiul Timișoara, decizia de casare anterioară a reținut că acesta este codebitor solidar alături de celălalt pârât, Liceul de Arte Plastice, în privința căruia dreptul de creanță fusese deja stabilit printr-o altă hotărâre judecătorească.

În consecință, în soluționarea capătului accesoriu referitor la plata cheltuielilor de judecată, instanța trebuia să țină seama de dispozițiile procedurale incidente, ale art. 455 C. proc. civ., cele care constituie sediul materiei în situația mai multor pârâți, în funcție de natura raporturilor juridice dintre ele ("dacă în cauză sunt mai mulți pârâți, ei vor putea fi obligați să plătească cheltuielile de judecată în mod egal, proporțional sau solidar, potrivit cu poziția lor în proces ori cu natura raportului juridic existent între ei").

Faptul că rejudecarea acestor pretenții cu caracter accesoriu a fost impusă de admiterea recursului doar a unuia dintre codebitorii solidari nu justifică soluționarea lor numai în raport cu acest pârât, așa cum procedează instanța de apel, decât prin ignorarea dezlegărilor cu valoare obligatorie referitoare la natura raporturilor juridice dintre cei două pârâți, respectiv la solidaritatea pasivă, care îl îndreptățește pe creditorul aflat în posesia unei asemenea creanțe să urmărească pe oricare dintre aceștia, cu posibilitatea desocotirii ulterioare între debitori, conform art. 1.456 C. civ.

Aceasta întrucât instituirea solidarității pasive are funcția unei adevărate garanții a realizării creanței de care dispune creditorul cu posibilitatea ca riscul insolvabilității unuia dintre debitori să îl suporte codebitorul care a efectuat plata, iar nu creditorul (potrivit art. 1457 C. civ.).

Ca atare, obligația solidară are un singur obiect, iar prestația se datorează deopotrivă de toți codebitorii.

Numai în situația în care creditorul ar fi renunțat la solidaritate (conform art. 1.453 C. civ.), aceasta ar fi avut semnificația renunțării la dreptul de a solicita de la un singur debitor plata întregii datorii, situație neregăsită în speță.

De aceea, văzând și interpretând limitele rejudecării doar la situația de parte căzută în pretenții a unuia dintre cei doi pârâți, instanța de apel a nesocotit pe de o parte, caracterul obligatoriu al dezlegărilor deciziei de casare referitoare la raportul juridic dintre pârâți (art. 501 alin. (1) C. proc. civ.) și pe de altă parte, regimul juridic al coparticipării procesuale pasive (art. 60 alin. (2) C. proc. civ.) dedus din starea de solidaritate pasivă statuată în privința intimaților-pârâți.

Consecința nesocotirii acestor dispoziții procedurale atrage incidența motivului de recurs invocat, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. și casarea cu trimitere în partea referitoare la cheltuielile de judecată aferente primului capăt de cerere admis (deși soluția asupra acestuia nu se regăsește ca atare în dispozitivul deciziei, ea este, în mod evident, una implicită, câtă vreme dezlegările exprese ale instanței asupra acestor pretenții accesorii au vizat doar celălalt capăt de cerere care a primit soluția de admitere, în timp ce în considerentele explicative se reține numai de ce nu poate fi obligat pârâtul Liceul de Arte Plastice Timișoara la cheltuielile corespunzătoare primului capăt de cerere).

La reluarea judecății vor fi avute în vedere dispozițiile art. 455 C. proc. civ., situația juridică de solidaritate a celor doi pârâți, precum și prevederile art. 453 alin. (2) C. proc. civ. referitoare la admiterea în parte a pretențiilor.

2) În ce privește recursul împotriva deciziei nr. 193/10.11.2020 a Curții de Apel Timișoara, pronunțate în soluționarea cererii de completare a dispozitivului, analiza criticilor deduse judecății prin intermediul acestuia rămâne fără suport față de soluția asupra deciziei principale, obiect al solicitării de completare.

Totuși, față de regimul juridic al acestei hotărâri, dat de dispozițiile art. 444, 446 C. proc. civ., care face corp comun cu cea pronunțată asupra căii de atac a apelului, urmează ca recursul să fie admis și în privința acesteia, cu aceeași soluție de casare cu trimitere, câtă vreme ea nu mai poate subzista din punct de vedere juridic (în absența deciziei casate, obiect al completării).

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de reclamanta A. cu sediul procesual ales la SCP B., Șoseaua x, Vila nr. 6, București împotriva deciziilor nr. 63 din 11 iunie 2020 și 193 din 10 noiembrie 2020 ale Curții de Apel Timișoara, secția I civilă, în contradictoriu cu intimații-pârâți Municipiul Timișoara, prin primar, cu sediul în Timișoara, Bv. C.D.Loga nr. 1, județul Timiș, Liceul de Arte Plastice Timișoara, cu sediul procesual ales la Cabinet de Avocat C., cu sediul în Timișoara, județul Timiș.

Casează ambele decizii și trimite cauza spre rejudecare în privința cheltuielilor de judecată aferente primului capăt de cerere.

Menține dispozițiile din decizia nr. 63 din 11 iunie 2020 referitoare la obligarea în solidar a pârâților la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 10.056,46 RON precum și obligarea reclamantei la plata sumei de 1000 RON cheltuieli de judecată parțiale către pârâtul Liceul de Arte Plastice Timișoara.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică azi, 22 septembrie 2021.