ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 540/2020

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I.Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată la data de 9 decembrie 2014, sub nr. x/2014, pe rolul Tribunalului Timiș, secția I civilă, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Municipiul Timișoara, prin primar și Liceul de Arte Plastice Timișoara, obligarea acestora la plata contravalorii folosinței imobilului din Timișoara, B-dul x, nr. 2, respectiv: pentru perioada 1 ianuarie 2010 - 30 aprilie 2011, obligarea Municipiului Timișoara la plata sumei de 2.118.311,16 RON, reprezentând chiria aferentă perioadei 1 ianuarie 2010 - 30 aprilie 2011, sumă la care pârâtul Liceul de Arte Plastice Timișoara a fost obligat prin Sentința civilă nr. 4705/2011 a Tribunalului Timiș, pronunțată în Dosarul nr. x/2011 și a penalităților de întârziere aferente chiriei restante, în cuantum de 0,2% pentru fiecare zi de întârziere, conform art. 8 din Contractul de închiriere nr. x din 21 martie 2007; pentru perioada 1 mai 2011 - 30 septembrie 2011, obligarea pârâților Liceul de Arte Plastice Timișoara și Municipiul Timișoara la plata chiriei în cuantum de 640.154,46 RON și a penalităților de întârziere aferente chiriei restante, în cuantum de 0,2% pentru fiecare zi de întârziere, conform art. 8 din Contractul de închiriere nr. x din 21 martie 2007; pentru perioada 01 octombrie 2011 - 05 mai 2014, obligarea pârâților Liceul de Arte Plastice Timișoara și Municipiul Timișoara la plata contravalorii folosinței în cuantumul ce urmează a se stabili printr-o expertiză, dar nu mai puțin de cuantumul prevăzut de H.G. nr. 343/2007 (666.970 RON), și a daunelor moratorii de la data scadenței până la momentul plății, cu cheltuieli de judecată.

Prin Sentința nr. 3212 din 2 noiembrie 2015, Tribunalul Timiș, secția I civilă a admis excepția prescripției dreptului la acțiune pentru pretențiile aferente perioadei 1 mai 2011 - 4 decembrie 2011, invocată de pârâtul Liceul de Arte Plastice Timișoara; a respins excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată de pârâtul Municipiul Timișoara, prin primar; a respins acțiunea; a luat act că nu au fost solicitate cheltuieli de judecată.

Prin Decizia nr. 97 din 25 aprilie 2019, pronunțată în rejudecare, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă a admis apelul reclamantei împotriva sentinței; a schimbat în parte sentința, în sensul că a obligat în solidar, pârâtul Municipiul Timișoara, prin primar, să plătească reclamantei suma de 2.020.026,71 RON, cu titlu de chirie restantă, aferentă perioadei 1 octombrie 2010 - 30 aprilie 2011, sumă restantă din obligația instituită inițial numai în sarcina pârâtei Liceul de Arte Plastice Timișoara prin Sentința civilă nr. 4705/2011 pronunțată de Tribunalul Timiș în Dosarul nr. x/2011; a respins pretențiile cu privire la penalități de întârziere de 0,2% pentru fiecare zi de întârziere, aplicată sumei de mai sus, de 2.020.026,71 RON; a obligat, în solidar, pârâții Liceul de Arte Plastice Timișoara și Municipiul Timișoara, prin primar, să plătească reclamantei suma de 640.154,46 RON, reprezentând chiria aferentă perioadei 1 mai 2011 - 30 septembrie 2011 precum și penalități de întârziere contractuale de 0,2% pentru fiecare zi de întârziere aferente acestei sume, conform art. 8 din Contractul de închiriere nr. x din 21 martie 2007; a respins restul pretențiilor și a menținut celelalte dispoziții ale sentinței; a obligat pârâții-intimați, în solidar, la plata, către reclamantă, a sumei de 55.907 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată la fond și apel, reprezentând taxe judiciare și onorariu expert.

Împotriva deciziei Curții de Apel Timișoara au declarat recursuri reclamanta A., pârâtul Liceul de Arte Plastice și pârâtul Municipiul Timișoara, prin primar.

1) Recurenta-reclamantă A. a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., învederând următoarele:

- Soluția de respingere a cererii de obligare a Municipiului Timișoara, prin primar, la plata penalităților de întârziere pentru neexecutarea obligației de plată a chiriei aferente perioadei 1 ianuarie 2010 - 30 aprilie 2011 este nelegală, fiind pronunțată cu nesocotirea obiectului cererii de chemare în judecată.

Contrar celor reținute de instanța de apel, penalitățile menționate au fost solicitate prin prezenta cerere de chemare în judecată, care trebuia analizată sub toate aspectele, cele care nu ar fi fost găsite întemeiate urmând să fie respinse ca atare.

A mai reținut instanța, în mod eronat, că pretențiile constând în penalități de întârziere, în contradictoriu cu Municipiul Timișoara sunt prescrise, în contextul în care excepția prescripției dreptului material la acțiune cu privire la acestea nu a fost invocată în prezentul litigiu.

- Soluția de respingere a criticilor privind obligarea pârâților la plata contravalorii lipsei de folosință pentru perioada 1 octombrie 2011 - 5 mai 2014 este nelegală, instanța de apel reținând în mod greșit că aceste aspecte au fost tranșate, cu autoritate de lucru judecat, prin însăși decizia de casare, câtă vreme prin decizia instanței de recurs s-a dispus o casare în tot a hotărârii atacate, ceea ce însemna că trebuie reanalizate în întregime pretențiile reclamantei.

Or, pe acest aspect, deși instanța reține că revenea reclamantei să probeze că intimatul-pârât ocupa fără titlu imobilul A., această obligație incumba părții care a invocat o astfel de împrejurare potrivit art. 249 C. proc. civ., reclamanta neputând face dovada unui fapt negativ.

Reținând că reclamanta nu a solicitat eliberarea spațiului, instanța de apel stabilește, în realitate, că obligația de despăgubire s-ar fi născut la momentul punerii în întârziere, soluție nelegală, întrucât în materia răspunderii civile delictuale, cel care a săvârșit fapta ilicită este de drept în întârziere.

În mod greșit instanța de apel a apreciat că reclamanta a renunțat la dreptul de a solicita contravaloarea folosinței imobilului, fiind de acord ca intimatul-pârât să-l folosească gratuit, neexistând o manifestare de voință în acest sens, renunțarea la un drept trebuind să fie expresă și neechivocă, conform art. 13 C. civ.

2) Recurentul-pârât Municipiul Timișoara, prin primar, a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., arătând următoarele:

- Instanța de apel a procedat la o greșită interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 1 și 4 din O.U.G. nr. 22/2002, atunci când a reținut că pârâtul nu și-a îndeplinit obligația privind asigurarea finanțării creanțelor stabilită prin titlul executoriu pronunțat în Dosar nr. x/2011, raportat la calitatea de debitor solidar a Municipiului Timișoara, ca ordonator principal de credite conform art. 63 alin. (4) lit. a) din Legea nr. 215/2011, art. 106 din Legea nr. 1/2000 și art. 21 alin. (2) din Legea nr. 273/2006. Or, dispozițiile O.U.G. nr. 22/2002 și-ar găsi aplicare numai în procedura executării silite, executare pornită deja de reclamantă pentru recuperarea sumei stabilite în sarcina pârâtului Liceul de Arte.

Astfel, admiterea primului capăt de cerere și obligarea în solidar la plata sumei de 2.020.026,71 RON contrazice puterea lucrului judecat a Sentinței civile nr. 4705/2011 a Tribunalului Timiș, în condițiile în care calitatea de ordonator de credite și debitor solidar rezultă din prevederile legale incidente anterior menționate.

De altfel, în cadrul procedurii de executare silită, Municipiul Timișoara, în calitate de debitor solidar împreună cu Liceul de Arte Plastice, a aprobat și plătit sume de bani cu titlu de chirie pentru punerea în executare a titlului reprezentat de Sentința nr. 4705/2011.

- Motivarea instanței de apel cu privire la faptul că nu se poate reține răspunderea civilă delictuală a Municipiului Timișoara în sensul că nu ar fi suplimentat bugetul Liceului de Arte Plastice și nu ar fi alocat sumele necesare plății penalităților de 0,2% pe zi de întârziere, conform art. 8 din Contractul de închiriere nr. x din 21 martie 2007, este corectă și trebuie extinsă și asupra sumei de 2.020.026,71 RON aferentă perioadei 1 octombrie 2010 - 30 aprilie 2011, sumă ce rezultă din contractul de închiriere la care Municipiul Timișoara nu a fost parte;

- În cauză nu s-a făcut dovada încălcării, de către pârât, în calitate de ordonator principal de credite, a normelor legale specifice, pentru a se constata existența unei fapte ilicite de natură să atragă răspunderea civilă delictuală a acestuia cu privire la neasigurarea fondurilor necesare stingerii debitelor datorate cu titlu de chirie stabilită de comun acord între Liceul de Arte Plastice și reclamantă. Aceasta întrucât Liceul s-a angajat să plătească lunar o sumă de bani cu titlu de chirie, contravenind dispozițiilor art. 14 alin. (4) din Legea nr. 273/2006 privind finanțele publice locale, în condițiile în care directorul acestei instituții de învățământ, în calitate de ordonator terțiar de credite, nu avea aprobarea prealabilă a ordonatorului principal de credite.

- Dreptul de a solicita contravaloarea chiriei și a penalităților de întârziere, stabilite printr-un contract de închiriere care nu este opozabil pârâtului, întemeiat pe prevederile art. 998 - 999 C. civ., este prescris față de Municipiul Timișoara, având în vedere că Adresa nr. x din 13 martie 2012 poate fi considerată cel mult un înscris de natură a întrerupe cursul prescripției față de Liceul de Arte Plastice, iar nu față de Municipiul Timișoara, instituție care nu și-a asumat niciodată contractul de închiriere, pentru a putea recunoaște, implicit, o eventuală datorie provenită din neplata chiriei;

- Natura juridică a obligației, stabilirea debitorului și suma de 2.118.311,16 RON datorată cu titlu de chirie intră în puterea lucrului judecat, suma menționată fiind stabilită irevocabil în sarcina Liceului de Arte Plastice, ca provenind din neîndeplinirea obligațiilor contractuale asumate unilateral de către acest pârât, Contractul de închiriere nr. x din 21 martie 2007, nefiind semnat de Municipiul Timișoara.

De aceea, recurentul-pârât nu avea obligația de a asigura o finanțare complementară în condițiile art. 105, 106 din Legea nr. 1/2011, pentru a da curs unui contract neasumat.

De altfel, prin Sentința nr. 4705/2011 a fost respinsă irevocabil cererea de chemare în garanție a Municipiului Timișoara, raportat la procedura specială în care se desfășura judecata, iar în dosarele având ca obiect contestații la executare formulate de instituția recurentă s-a reținut că Municipiul Timișoara datorează anumite sume de bani debitorului Liceul de Arte, dar în temeiul Legii nr. 1/2011, pentru finanțarea unității de învățământ, afectațiunea acestor sume neputând fi schimbată.

3) Recurentul-pârât Liceul de Arte Plastice a formulat critici cu referire la dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în dezvoltarea cărora a arătat următoarele:

- Instanța de apel a interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 16 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, în cauză fiind aplicabile dispozițiile art. 3,7,12 din acest act normativ, pentru pretențiile aferente perioadei 1 mai 2011-30 septembrie 2011 prescripția împlinindu-se la data de 31 august 2014, anterior introducerii acțiunii în instanță.

Astfel, Adresa nr. x din 13 martie 2012 nu valorează o întrerupere a cursului prescripției prin recunoașterea datoriei, câtă vreme nu există împuternicire expresă ori hotărâre a Consiliului de Administrație prin care să se fi decis mandatarea contabilei, a directorului, ori a altui prepus al liceului să emită vreo adresă prin care să recunoască un anumit cuantum al debitului datorat A., pentru o anumită perioadă, sau în baza vreunui contract încheiat între părți. În acest sens, conform art. 96 alin. (3) și (4) din Legea nr. 1/2011 a educației naționale, Consiliul de administrație este organul de conducere al unității de învățământ, iar conform art. 96 alin. (7) din aceeași lege, printre atribuțiile acestui consiliu de administrație se numără și adoptarea proiectului de buget, precum și avizarea execuției bugetare la nivelul unității de învățământ; deciziile privind bugetul și patrimoniul unității de învățământ se iau cu majoritatea din totalul membrilor consiliului de administrație.

De asemenea, în lipsa unei hotărâri a Consiliului de administrație, care să aprobe recunoașterea datoriei, nu există nicio împuternicire expresă din partea organului de conducere al liceului, în baza căreia să se fi putut emite Adresa nr. x/2012.

- Formularea unei cereri de chemare în garanție poate întrerupe termenul de prescripție al dreptului material la acțiune față de Municipiul Timișoara, ordonatorul de credite căruia i s-a solicitat alocarea fondurilor necesare acoperirii sumelor ce urmau să fie stabilite de instanță ca efect al admiterii acțiunii, raportat la dispozițiile art. 16 alin. (1) lit. c) din Decretul-lege nr. 167/1958. Exercitarea dreptului legal de a formula o cerere de chemare în garanție, prin care să se solicite obligarea ordonatorului de credite ca în caz de admitere a acțiunii să asigure fondurile necesare plății titlului executoriu, nu constituie act de întrerupere a termenului de prescripție, prin recunoaștere, față de A.

În cauză, dreptul la acțiune s-a născut la data la care obligația de plată a chiriei a devenit scadentă, pentru fiecare chirie fiind calculată o prescripție distinctă, raportat la dispozițiile art. 4 lit. a) din Contractul de închiriere nr. x din 21 martie 2007, situație față de care dreptul la acțiune privind obligarea pârâtului la plata chiriei aferentă perioadei 1 mai 2011 - 30 septembrie 2011 este prescris, neputând fi solicitate nici penalități de întârziere.

- Instanța de apel a interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 453 alin. (2) C. proc. civ., întrucât atâta vreme cât motivul de apel privind acordarea contravalorii lipsei de folosință pe perioada extracontractuală a fost respins, în mod greșit i-au fost acordate reclamantei cheltuieli de judecată constând în onorariu de expert aferent expertizei evaluatorii încuviințate pentru determinarea contravalorii lipsei de folosință;

- Tot astfel, în mod nelegal a fost obligat pârâtul la plata integrală a taxei judiciare de timbru în apel și fond, cât timp au fost admise doar pretențiile reprezentând chirie aferentă sumei de 640.154,46 RON.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 15 ianuarie 2020, completul de filtru a admis în principiu recursurile și a fixat termen de judecată în ședință publică, cu citare părți, pentru soluționarea acestora, la data de 26 februarie 2020.

La data de 14 august 2019 (data poștei), recurenta-reclamantă A. a formulat întâmpinare la recursurile promovate de pârâți, prin care a solicitat respingerea acestora și acordarea cheltuielilor de judecată. Întâmpinarea recurentei-reclamante a fost comunicată la datele de 2 septembrie 2019 din 3 septembrie 2019, iar termenul pentru formularea răspunsului la întâmpinare a expirat la datele de 13 septembrie 2019/16 septembrie 2019 (nu s-a formulat).

La data de 19 august 2019 (data poștei), pârâtul Liceul de Arte Plastice a formulat întâmpinare la recursul reclamantei A., prin care a solicitat respingerea acestuia. Întâmpinarea recurentului-pârât a fost comunicată la datele de 3 septembrie 2019/4 septembrie 2019, iar termenul pentru formularea răspunsului la întâmpinare a expirat la data de 16 septembrie 2019 (nu s-a formulat).

II.Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

1) Analizând criticile deduse judecății prin intermediul recursului reclamantei A., Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora potrivit următoarelor considerente:

- Contrar susținerii reclamantei, soluția de neobligare a pârâtului Municipiul Timișoara la plata sumei constând penalități de întârziere aferente chiriei datorate de pârâtul Liceul de Arte Plastice pentru perioada 01 ianuarie 2010 - 30 aprilie 2011 nu este rezultatul nesocotirii obiectului cererii de chemare în judecată.

Dimpotrivă, cu respectarea limitelor judecății, instanța de apel arată de ce nu pot fi puse astfel de penalități în sarcina Municipiului Timișoara, în contextul în care titlul executoriu, reprezentat de hotărârea judecătorească (Sentința civilă nr. 4705/2011 a Tribunalului Timiș) a vizat doar plata debitului principal de 2.020.026,71 RON (diferența neachitată din suma de 2.118.272,16 RON), iar nu și a penalităților aferente acestei sume.

Or, temeiul obligării pârâtului se regăsește în dispozițiile O.G. nr. 22/2002, care stabilesc în sarcina ordonatorilor principali de credite obligația "de a dispune toate măsurile ce se impun, pentru asigurarea în bugetele proprii și ale instituțiilor din subordine a creditelor necesare pentru efectuarea plății sumelor stabilite prin titluri executorii" (art. 4).

Așadar, este necesar să fi existat în prealabil un titlu executoriu prin care să se fi dispus obligarea la plata penalităților de întârziere, iar ordonatorul principal de credite să-și fi nesocotit obligația de a asigura recursele financiare necesare executării/plății acestuia, situație neregăsită în speță.

Dimpotrivă, aceste pretenții constând în penalități de întârziere au fost solicitate prin acțiunea dedusă judecății în prezenta cauză, neexistând, în mod evident, un titlu executoriu anterior cu acest obiect, a cărui nesocotire să poată activa obligația de plată a instituției publice (Municipiul Timișoara) în termenii reglementați de O.G. nr. 22/2002.

- Este lipsită de fundament și de corespondent în considerentele deciziei din apel susținerea recurentei conform căreia pretențiile referitoare la penalitățile de întârziere menționate anterior au fost respinse ca prescrise, în contextul în care excepția de prescripție n-a fost invocată nici de instanță și nici de către pârâți.

Astfel, motivarea instanței de apel a vizat, astfel cum s-a arătat, fondul acestor pretenții, arătându-se de ce nu sunt datorate de către pârât, în condițiile în care nu i se poate imputa neexecutarea unui titlu executoriu inexistent cu acest obiect.

În realitate, considerentul instanței de apel a fost unul subsidiar și a vizat posibilitatea pe care o avea reclamanta de a-și valorifica pretențiile înăuntrul termenului de prescripție extinctivă, pentru ca ulterior să poată cere alocarea, din partea ordonatorului de credite, a fondurilor necesare executării titlului.

- Este lipsită de temei și critica referitoare la soluția dată de instanță pretențiilor constând în contravaloarea lipsei de folosință aferentă perioadei 1 octombrie 2011 - 5 mai 2014.

Astfel, sub acest aspect, soluția primei instanțe a fondului, de respingere a capătului de cerere având ca obiect aceste pretenții a rămas definitivă și intrată în autoritate de lucru judecat - prin respingerea apelului (conform Deciziei nr. 48 din 16 martie 2016 a Curții de Apel Timișoara) și constatarea din recurs conform căreia criticile vizând aceste elemente nu pot face obiect al controlului de nelegalitate întrucât împrejurările referitoare la titlul cu care a fost folosit imobilul în intervalul menționat, respectiv admisibilitatea probei cu martori se circumscriu unor aspecte de netemeinicie care tind la reanalizarea situației de fapt și reaprecierea probelor, iar nu la verificarea legalității (conform Deciziei de casare nr. 575 din 28 martie 2017 ICCJ, secția I civilă).

Este greșită susținerea reclamantei conform căreia casarea dispusă potrivit deciziei menționate anterior a fost una totală și ca atare, la rejudecare trebuia să se procedeze în întregime la analiza pretențiilor reclamantei.

Aceasta întrucât limitele casării rezultă din considerentele care justifică soluția, or, potrivit acestora, nicio analiză de nelegalitate nu a putut fi realizată cu privire la soluția dată cererii vizând lipsa de folosință pentru intervalul 1 octombrie 2011 - 5 mai 2014, în absența unor critici apte să declanșeze controlul de legalitate pe acest aspect.

Ca atare, soluția a intrat în autoritatea de lucru judecat, așa încât nicio altă reevaluare nu mai era posibilă la reluarea judecății în apel - în legătură cu pretinsa inexistență a unui titlu de ocupare a spațiului, caracterul ilicit al ocupării, punerea de drept în întârziere - așa cum eronat susține recurenta.

Astfel fiind, instanța de apel constată corect că unei asemenea analize de fond i s-ar opune principiul res iudicata, iar redarea, în conținutul considerentelor acesteia, a elementelor de fapt care au atras lipsa de incidență a dispozițiilor art. 555, 1349 alin. (1) C. civ. și imposibilitatea angajării răspunderii civile delictuale s-a făcut doar pentru prezentarea aspectelor intrate în autoritatea de lucru judecat.

2) Recursul pârâtului Municipiul Timișoara deduce judecății critici care au caracter nefondat.

- Susținând o aplicare greșită de către instanță a dispozițiilor O.G. nr. 22/2002, pentru a trage concluzia calității de debitor solidar a Municipiului Timișoara, alături de pârâtul Liceul de Arte Plastice, recurentul a pretins pe de o parte, că aceste dispoziții sunt incidente doar în faza executării silite, pe de altă parte, că sunt ignorate efectele autorității de lucru judecat ale Sentinței nr. 4705/2011 a Tribunalului Timiș, care a stabilit calitatea de debitor doar în sarcina Liceului de Arte Plastice.

Critica este nefondată, ignorând faptul că executarea silită în baza hotărârii judecătorești menționate a fost pornită, apărarea constantă a debitorului Liceul de Arte Plastice fiind în sensul că nu și-a putut executa obligațiile de plată a chiriei dat fiind faptul că Municipiul Timișoara, în calitate de ordonator principal de credite, nu a alocat fondurile necesare pentru plata chiriei restante.

Admiterea celor trei contestații la executare promovate de Municipiul Timișoara nu s-a datorat primirii unor apărări de fond ale acestuia - prin care să justifice de ce nu ar datora sume de bani în executarea debitelor liceului - ci unor aspecte de ordin formal, legate de: lipsa calității de parte în dosarul în care a fost pronunțat titlul executoriu (conform Sentinței nr. 5110 din 12 aprilie 2013, irevocabile prin Decizia nr. 794 din 8 iulie 2013 a Tribunalului Timiș); poprirea unor sume de bani destinate unei anumite afectațiuni și care nu puteau fi de aceea supuse indisponibilizării (conform Deciziei nr. 222 din 2 aprilie 2014 a Tribunalului Timiș) și respectiv, admiterea excepției puterii de lucru judecat cu consecința anulării adresei de înființare a popririi (conform sentinței nr. 5256/14 aprilie 2015 a Judecătoriei Timișoara).

De altfel, recurentul însuși recunoaște că în cadrul procedurii executării silite a Sentinței civile nr. 4705/2011, în calitate de debitor solidar împreună cu Liceul de Arte Plastice, a aprobat și plătit sume de bani cu titlu de chirie.

În același timp, susținerea că, statuând asupra calității de debitor solidar a Municipiului Timișoara, instanța de apel ar fi nesocotit autoritatea de lucru judecat a Sentinței nr. 4705/2011 a Tribunalului Timiș - care a reținut calitatea de debitor doar în sarcina Liceului - ignoră dezlegările din decizia de casare care stabilesc că angajarea răspunderii acestei instituții nu este de natură să contrazică cele stabilite printr-o hotărâre irevocabilă, intrată în puterea lucrului judecat, față de dispozițiile art. 1455 alin. (1) C. civ. ("hotărârea judecătorească pronunțată împotriva unuia dintre codebitorii solidari nu are autoritate de lucru judecat față de ceilalți codebitori").

S-a tranșat, prin decizia instanței de recurs, că există o răspundere comună a celor doi pârâți, în acoperirea prejudiciului reclamantei, una întemeiată pe neîndeplinirea obligației de plată a chiriei rezultate din contractul de locațiune, iar cealaltă, pe fapta ilicită constând în nealocarea fondurilor necesare plății chiriei către A..

- Susținerea extinderii motivării instanței cu privire la soluția de neobligare la plata penalităților de întârziere și asupra celorlalte debite este eronată întrucât folosirea argumentului analogiei este permisă doar pentru situații și premise identice, care justifică aceleași rațiuni de rezolvare a lor (ubi eadem ratio, ibi idem ius).

Or, exonerarea de plata penalităților de întârziere s-a datorat faptului că sumele nu se regăseau în titlul executoriu, pentru a i se putea imputa ordonatorului de credite că nu a alocat fondurile necesare executării acestora, ipoteză care nu se regăsește în situația celuilalt debit pentru care s-a declanșat faza executării silite.

- Este nefondată, de asemenea, critica recurentului conform căreia nu i se poate reține o faptă ilicită în neasigurarea fondurilor necesare stingerii debitelor cu titlu de chirie, câtă vreme contractul de locațiune a fost încheiat de către Liceu cu nesocotirea dispozițiilor art. 14 alin. (4) din Legea nr. 273/2006, în condițiile în care directorul acestei instituții, în calitate de ordonator terțiar de credite, nu avea aprobarea prealabilă a ordonatorului principal de credite.

Aceasta întrucât, potrivit art. 105 din Legea educației nr. 1/2011, unitățile de învățământ preuniversitar au asigurată finanțarea complementară (respectiv, cheltuieli de capital, sociale și alte cheltuieli asociate procesului de învățământ care nu fac parte din finanțarea de bază a unităților școlare, asigurată din bugetul de stat, conform art. 104) din bugetele locale ale unităților administrativ-teritoriale.

Faptul că încheierea contractului de închiriere pentru desfășurarea procesului de învățământ era una necesară, înscriindu-se în sfera finanțării complementare care trebuie suportată din bugetul unității administrativ-teritoriale, este recunoscut implicit chiar de către recurentul-pârât, care arată în memoriul de recurs că a aprobat și a efectuat plăți cu titlu de chirie pentru punerea în executare a sentinței nr. 4705/2011 a Tribunalului Timiș.

De aceea, invocarea dispozițiilor art. 14 alin. (4) din Legea nr. 273/2006 ("nicio cheltuială din fonduri publice locale nu poate fi angajată, ordonanțată și plătită dacă nu este aprobată, potrivit legii, dacă nu există baza legală pentru respectiva cheltuială") nu-i poate justifica pârâtului nici poziția în apărare și nici critica de nelegalitate, câtă vreme acesta a ordonanțat și a plătit sume cu titlu de chirie pentru spațiul respectiv, dar nu integral, rămânând debite restante.

Dimpotrivă, conform alin. (6) al aceluiași articol, recurentul avea obligația ca la elaborarea bugetelor "să prevadă distinct credite bugetare destinate stingerii plăților restante la finele anului anterior celui pentru care se întocmește bugetul".

Această dispoziție legală se coroborează cu cea din art. 4 din O.G. nr. 22/2002, care statuează, cum s-a menționat anterior, obligația în sarcina ordonatorilor principali de credite bugetare, de a dispune toate măsurile ce se impun, pentru asigurarea în bugetele proprii și ale instituțiilor din subordine a creditelor bugetare necesare pentru efectuarea plății sumelor stabilite prin titluri executorii - situație în care se regăsea Municipiul Timișoara în raport cu sumele restante datorate de Liceu, așa cum rezultau ele din titlul executoriu reprezentat de o hotărâre judecătorească.

- Recurentul nu poate susține cu temei, astfel cum o face prin critica dedusă judecății în continuare, că pretențiile constând în contravaloarea chiriei și a penalităților de întârziere decurg dintr-un contract de închiriere ce nu-i este opozabil și în plus, aceste pretenții ar fi prescrise în raport cu instituția recurentă, deoarece Adresa nr. x din 13 martie 2012, de recunoaștere a debitului, reprezintă cel mult un act întrerupător de prescripție în raport de Liceul de Arte Plastice, iar nu față de Municipiul Timișoara.

În ce privește regimul juridic al contractului de închiriere, a cărui inopozabilitate se invocă, a rezultat că acesta s-a încheiat urmare a Deciziei nr. 116 din 5 noiembrie 2003 a Comisiei speciale constituite conform O.U.G. nr. 94/2000, de retrocedare a imobilului către A., în care s-a făcut mențiunea păstrării utilității publice, de liceu, acesta din urmă, în calitate de utilizator, urmând să plătească proprietarului chiria lunară prevăzută de lege, iar păstrarea afectațiunii să aibă loc pe o perioadă de 5 ani.

Ulterior, la 31 ianuarie 2006, s-a încheiat Protocolul de predare-primire între Primăria municipiului Timișoara (cel care predă), A. (primitor) și Liceul de Arte Plastice (utilizator). În conținutul acestui protocol s-a făcut mențiunea că raporturile juridice, pe perioada păstrării destinației de unitate de învățământ, vor fi reglementate printr-un contract de închiriere încheiat între A., în calitate de proprietar și Liceul de Arte, în calitate de utilizator.

Așadar, perfectarea contractului de locațiune și derularea în continuare a raporturilor juridice au reprezentat modalitatea în care unitatea administrativ-teritorială, prin organele reprezentative ale acesteia, au asigurat serviciile publice locale referitoare la educație, în îndeplinirea obligațiilor stabilite în acest sens prin dispozițiile art. 36 alin. (6) lit. a) pct. 1 din Legea nr. 215/2001.

De altfel, faptul că avea cunoștință de derularea acestui contract și că nu l-a considerat neopozabil - în sensul că n-ar trebui să asigure sumele necesare plății chiriei - rezultă din chiar poziția pârâtului care prin motivele de recurs recunoaște că "a aprobat și plătit sume de bani cu titlu de chirie pentru punerea în executare a Sentinței nr. 4705/2011".

- Este nefondată și susținerea conform căreia pretențiile ar fi prescrise în raport cu Municipiul Timișoara întrucât Adresa nr. x din 13 martie 2012, de recunoaștere a debitului, ar putea fi opusă doar pârâtului Liceul, față de care poate avea valoare întreruptivă de prescripție.

În realitate, obligația Municipiului Timișoara este una subsecventă celei a Liceului de Artă, în sensul că necesitatea finanțării și asigurării resurselor financiare din partea ordonatorului principal de credite se activează, devine actuală în măsura în care în sarcina ordonatorului secundar sau terțiar sunt stabilite debite.

Ca atare, înainte de acest moment al stabilirii raportului obligațional și conținutului dreptului de creanță ce se opune ordonatorului secundar, nu poate începe să curgă prescripția în favoarea ordonatorului principal (obligația acestuia grefându-se pe cea a ordonatorului secundar/terțiar de credite).

De aceea, în măsura în care Adresa nr. x din 13 martie 2012 este una de recunoaștere a debitului și are efect întreruptiv de prescripție în raport cu pârâtul Liceul de Arte Plastice, ea va aceleași consecințe juridice și în raport cu Municipiul Timișoara.

- Exonerarea de obligația de plată sub motiv că prin Sentința nr. 4705/2011 a Tribunalului Timiș a fost respinsă cererea de chemare în garanție formulată de pârâtul Liceul de Arte în contradictoriu cu Municipiul Timișoara se constituie într-o critică, de asemenea, nefondată.

Sentința menționată nu a tranșat fondul cererii de chemare în garanție - pentru a se opune astfel, rezultatul unei judecăți în privința raporturilor juridice dintre părți - ci, așa cum însuși recurentul menționează, soluția a fost de ordin procedural, formal, determinată de procedura specială și sumară a somației la plată, în cadrul căreia reclamanta A. a ales să-și valorifice dreptul și care nu a permis cercetarea fondului raportului pe care îl aducea în dezbatere chemarea în garanție.

- În privința soluțiilor date în contestațiile la executare promovate de Municipiul Timișoara, ele nu au tranșat, cum eronat se susține, natura sumelor datorate de acesta debitorului Liceul de Arte, în sensul că acestea s-ar subsuma finanțării unității de învățământ de la bugetul de stat, ceea ce ar însemna altă afectațiune decât aceea de plată a chiriei pentru imobilul în care chiar se desfășura procesul de învățământ.

Așa cum s-a arătat anterior, ceea ce a lămurit instanța de executare, analizând impedimentele invocate de Municipiul Timișoara în procedura executării silite, a fost inițial o lipsă de opozabilitate a titlului, apoi faptul că au fost poprite sume de bani care aveau o afectațiune ce nu le făcea susceptibile de urmărire silită și în fine, incidența instituției autorității de lucru judecat.

Ca atare, instanța de executare nu a analizat, lipsindu-i cadrul procesual adecvat în care să o poată face, natura sumelor pe care pârâtul Municipiul le datorează celuilalt pârât din proces (referirea din Decizia nr. 222/2014 a Tribunalului Timiș, de admitere a contestației la executare a Municipiului Timișoara, la sumele de bani datorate Liceului și care provin de la bugetul de stat fiind făcută în contextul constatării că indisponibilizarea prin poprire a vizat toate sumele datorate de această instituție, deci inclusiv cele provenite dintr-o asemenea sursă, nesupuse urmăririi și ca atare, justificând contestația la executare).

Abia în cadrul prezentei judecăți s-a pus problema raporturilor juridice dintre cei doi pârâți din perspectiva calității acestora de ordonator principal de credite și respectiv, ordonator terțiar căruia îi incumbă obligația de plată a unor debite restante.

Ca atare, criticile din recursul pârâtului sunt în întregime nefondate, punând în discuție aspecte de nelegalitate ce nu pot fi primite întrucât fie denaturează realitatea situației juridice a părților, astfel cum a fost statuată prin judecăți anterioare, fie se fundamentează pe texte de lege lipsite de incidență la speță sau dimpotrivă, ignoră aplicabilitatea altor prevederi legale.

3) Recursul pârâtului Liceul de Arte Plastice deduce judecății, în principal, critici care au caracter nefondat.

- Astfel, nu poate fi primită susținerea aplicării greșite a dispozițiilor art. 16 din Decretul nr. 167/1958 în ce privește întreruperea prescripției extinctive și aprecierea instanței de apel ca fiind formulate în termen pretențiile aferente perioadei 31 mai 2011 - 30 septembrie 2011.

Pe acest aspect, Curtea de apel constată corect că Adresa nr. x din 13 martie 2012 prin care, sub semnătura directorului liceului și a contabilului șef al unității de învățământ, se confirmă existența unor datorii de 2.758.465,92 RON la sfârșitul anului 2011 are, în sensul dispoziției legale menționate, valoarea unei recunoașteri, cu efectul întreruptiv al prescripției dreptului la acțiune.

Faptul că respectiva adresă nu emană de la Consiliul de administrație al liceului este lipsită de semnificația juridică pretinsă de recurent (conform căruia numai într-o asemenea ipoteză s-ar putea da valoarea unei recunoașteri cu consecințe pe planul prescripției).

Aceasta întrucât adresa menționată nu este una prin care să se asume obligații în numele liceului, prin stabilirea unor raporturi juridice noi, pentru a se pune problema aprobării Consiliului de administrație și a competențelor acestuia, ci doar se certifică realitatea soldurilor din contabilitate pe baza evidențelor întocmite în acest sens.

De aceea, niciuna din atribuțiile Consiliului de administrație enumerate de art. 96 alin. (7) din Legea nr. 1/2011, la care face referire recurentul, nu justifica întocmirea adresei sau asumarea acesteia de către acest organ de conducere, nici emiterea vreunei hotărâri prin care să se aprobe recunoașterea datoriei (așa cum se susține) debitele rezultând din situația conturilor la zi ale instituției.

Dimpotrivă, conform art. 97 din Legea nr. 1/2011, directorul este cel care exercită conducerea executivă, având ca atribuție principală pe aceea de reprezentant legal al unității de învățământ și de ordonator de credite, astfel încât avea îndreptățirea să verifice și să confirme corectitudinea evidențelor contabile.

În mod similar, are această valoare recognitivă a datoriei, poziția exprimată de Liceu, prin reprezentantul legal al acestuia, conform întâmpinării depuse la instanța de fond în care a recunoscut, de asemenea, existența debitului.

Aceste două acte - Adresa nr. x din 13 martie 2012 și întâmpinarea - conținând o confirmare expresă a datoriei pârâtului față de reclamantă valorează în mod evident, prin recunoașterea dreptului a cărui acțiune se prescrie făcută de cel în folosul căruia curge, o întrerupere a cursului prescripției extinctive în sensul art. 16 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 167/1958.

În acest context, este lipsită de relevanță referirea suplimentară pe care o face instanța de apel și la cererea de chemare în garanție formulată de pârât împotriva Municipiului Timișoara (în Dosar nr. x/2012), pentru ca acesta să fie obligat la alocarea fondurilor necesare plății debitului pretins de către A., atitudine procesuală considerată, de asemenea, ca înscriindu-se sub incidența art. 16 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 167/1958.

Întrucât recunoașterea trebuie să fie una neechivocă și ea rezultă din analiza înscrisurilor menționate anterior, trimiterea pe care o face instanța de apel la un act procedural din care ar rezulta o recunoaștere implicită se înscrie în sfera unor considerente nenecesare în susținerea soluției asupra prescripției extinctive și de aceea, critica pe acest aspect nu este aptă să demonstreze nelegalitatea deciziei care a reținut corect formularea în termen a acțiunii.

- Este întemeiată însă, critica recurentului-pârât referitoare la greșita aplicare a dispozițiilor art. 453 alin. (2) C. proc. civ., respectiv, obligarea acestui pârât la suportarea contravalorii onorariului de expertiză contabilă (în condițiile în care această probă a fost administrată cu privire la pretenții găsite neîntemeiate), precum și la plata integrală a taxei judiciare de timbru în apel și la fond, deși acțiunea a fost admisă doar în parte.

Într-adevăr, conform deciziei din apel, pârâții au fost obligați la plata sumei de 55.907 RON cheltuieli de judecată (pentru judecata la fond și apel), reprezentând - în mod nediferențiat, potrivit considerentelor deciziei - onorariu de expertiză și taxă judiciară de timbru.

Aceasta, în condițiile în care expertiza administrată a vizat probațiunea solicitată de reclamantă pe capătul de cerere referitor la contravaloarea lipsei de folosință pentru perioada ulterioară expirării raporturilor contractuale, pretenția fiind respinsă (soluția pe acest aspect intrând în autoritate de lucru judecat conform deciziei de casare).

Or, ca parte căzută în pretenții, pârâtul nu poate fi obligat decât la plata acelor cheltuieli de judecată ocazionate de probarea temeiniciei acțiunii în justiție, iar nu și a celor care nu susțin temeinicia și legalitatea demersului judiciar (cum s-a întâmplat, în speță, în situația celui de-al 3-lea capăt de cerere referitor la contravaloarea lipsei de folosință pentru intervalul 1 octombrie 2011 - 5 mai 2014).

În mod asemănător, pârâtul nu putea fi obligat la plata integrală a taxei judiciare de timbru plătite de reclamantă, ci în mod corespunzător admiterii în parte a acțiunii, astfel cum rezultă expres din dispozițiile art. 453 alin. (2) C. proc. civ.

Pe acest din urmă aspect, soluția instanței care face doar trimitere la suma globală stabilită ca datorată (55.907 RON), cu titlu de cheltuieli de judecată, nu conține nicio justificare din care să rezulte că ar fi fost avută în vedere proporționalitatea acordării acestora corespunzător pretențiilor admise.

Rezultă că pe de o parte, în sarcina pârâtului au fost puse cheltuieli cu administrarea unei probe, deși aceasta nu a fundamentat o soluție de admitere a cererii (pentru ca pârâtul să fie considerat în raport cu aceasta "parte căzută în pretenții") și pe de altă parte, că acesta a fost obligat la plata taxei judiciare de timbru fără să fie avută în vedere soluția admiterii doar parțiale a pretențiilor (actele justificative din dosar nepermițând, nici de o manieră implicită - în absența considerentelor instanței - concluzia acordării lor în modalitatea legală).

Ca atare, sub acest aspect, al cheltuielilor de judecată, recursul pârâtului Liceul de Arte Plastice va fi admis, casată în parte decizia atacată și conform art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. (incident față de încălcarea unei norme de procedură, dispozițiile pct. 8 al art. 488 C. proc. civ. fiind eronat indicate) coroborate cu art. 497 C. proc. civ., cauza trimisă spre rejudecare între aceste limite - ale cererii accesorii privind cheltuielile de judecată - aceleiași instanțe de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta A., cu sediul procesual ales la SCP B. și de pârâtul Municipiul Timișoara, prin primar, cu sediul în Timișoara, B-dul x, nr. 1, județul Timiș, împotriva Deciziei nr. 97 din 25 aprilie 2019 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă.

Admite recursul declarat de pârâtul Liceul de Arte Plastice Timișoara cu sediul în Timișoara, județul Timiș împotriva aceleiași decizii.

Casează în parte decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel, cu privire la soluția dată cererii de acordare a cheltuielilor de judecată.

Menține restul dispozițiilor deciziei.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică azi, 26 februarie 2020.

GGC - LM