ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 575/2017

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 575/2017 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2017)

Decizia nr. 575/2017

Asupra cauzei

civile de față, constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată la Tribunalul Timiș la 05.12.2014, reclamanta Fundația

A. a chemat în judecată pe pârâții Municipiul Timișoara, prin

Primar, și Liceul de Arte Plastice Timișoara, solicitând obligarea

acestora la plata contravalorii folosinței imobilului din Timișoara,

B-dul X, nr. 2, respectiv:

- pentru

perioada 01.01.2010-30.04.2011, obligarea Municipiului Timișoara la plata

sumei de 2.118.311,16 lei, reprezentând chiria aferentă perioadei

menționate, sumă la care Liceul de Arte Plastice Timișoara a

fost obligat prin sentința civilă nr. 4705/2011 a Tribunalului

Timiș, pronunțată în Dosarul nr. x/30/2011* și a

penalităților de întârziere aferente chiriei restante, în cuantum de

0,2% pentru fiecare zi de întârziere, conform art. 8 din contractul de

închiriere nr. 1 din 21 martie 2007;

- pentru

perioada 01.05.2011-30.09.2011, obligarea pârâților Liceul de Arte

Plastice Timișoara și Municipiul Timișoara la plata chiriei în

cuantum de 640.154,46 lei și a penalităților de întârziere

aferente chiriei restante, în cuantum de 0,2% pentru fiecare zi de întârziere,

conform art. 8 din contractul de închiriere menționat;

- pentru

perioada 01.10.2011-05.05.2014, obligarea pârâților Liceul de Arte

Plastice Timișoara și Municipiul Timișoara la plata

contravalorii folosinței în cuantumul ce urmează a se stabili

printr-o expertiză, dar nu mai puțin de cuantumul prevăzut de

H.G. nr. 343/2007 (666.970 lei) și a daunelor moratorii de la data

scadenței până la momentul plății, cu cheltuieli de

judecată.

Prin

precizarea depusă la termenul de judecată din data de 25.05.2015,

referitor la temeiul juridic al acțiunii, reclamanta a menționat

că înțelege să invoce: referitor la primul capăt de cerere

- prevederile art. 998, 999 C. civ.; referitor la al doilea capăt de

cerere - dispozițiile art. 969 și art. 1429 C. civ., în privința

pretențiilor față de Liceul de Arte Plastice și ale art.

998, 999 C. civ. în privința pretențiilor față de

Municipiul Timișoara; referitor la al treilea capăt de cerere -

dispozițiile art. 555 ale noului C. civ., art. 969 și art. 1431 C.

civ. în privința pretențiilor față de Liceul de Arte

și ale art. 555 și art. 1349 alin. (1) ale noului C. civ. în

privința pretențiilor față de Municipiul Timișoara.

Prin

sentința civilă nr. 3212 din 2 noiembrie 2015, Tribunalul Timiș

a admis excepția prescripției dreptului la acțiune pentru pretențiile

aferente perioadei 01.05.2011-04.12.2011, excepție invocată de

pârâtul Liceul de Arte Plastice Timișoara.

A respins

excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de

pârâtul Municipiul Timișoara, prin Primarul Municipiului Timișoara.

A respins

acțiunea civilă formulată de reclamanta Fundația A. în

contradictoriu cu pârâții Municipiul Timișoara, prin Primarul

Municipiului Timișoara, și Liceul de Arte Plastice Timișoara.

A luat act

că nu au fost solicitate cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinței

menționate a declarat apel reclamanta Fundația A.

Prin decizia

civilă nr. 48 din 16 martie 2016, Curtea de Apel Timișoara,

secția I civilă, a respins apelul reclamantei Fundația A.

Prin

aceeași hotărâre s-a admis cererea formulată de reclamanta

și s-a dispus restituirea sumei de 17.296,50 lei, reprezentând taxă

plătită în plus față de cuantumul legal al taxei judiciare

de timbru datorate pentru apel.

Împotriva

deciziei menționate a declarat recurs, în termenul legal, reclamanta

Fundația A., solicitând casarea acesteia și, în principal, admiterea

apelului și schimbarea în tot a sentinței primei instanțe în

sensul admiterii cererii de chemare în judecată și, în subsidiar,

trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel.

Dezvoltând

motivele de casare, recurenta a invocat motivele de nelegalitate prevăzute

de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.

Într-o

primă critică, s-a invocat nelegalitatea soluției

pronunțate asupra excepției prescripției dreptului material la

acțiune cu privire la pretențiile aferente perioadei

01.05.2011-04.12.2011, pentru greșita interpretare a dispozițiilor

art. 16 din Decretul nr. 167/1958 referitoare la întreruperea termenului de

prescripție.

S-a

susținut, contrar celor reținute de instanța de apel, că

recunoașterea făcută de Liceul de Arte Plastice prin adresa nr.

208 din 13 martie 2012 în sensul existenței la data de 31.12.2011 a

datoriei scadente de 2.758.465,92 lei, este una neîndoielnică,

confirmată și în fața instanțelor de judecată, ce face

incidente dispozițiile art. 1865 pct. 3 din C. civ. de la 1864.

De asemenea,

s-a arătat că, în mod nelegal, instanța de apel a reținut

că pentru pretențiile ulterioare datei de 01.11.2011, reclamanta

critică excepția prescripției al cărui termen a fost

calculat corect și susține pentru prima dată în apel că

aceste pretenții decurg din art. 9 lit. b) alin. (2) din contractul de

închiriere, apărare inadmisibilă în raport de prevederile art. 478

alin. (2) și (3) C. proc. civ.

S-a

menționat că această concluzie a instanței de apel este

fundamental greșită, în condițiile în care, așa cum

rezultă în mod expres din cuprinsul cererii precizatoare depuse în

fața primei instanțe la 25.05.2015, pretențiile formulate în

contradictoriu cu Liceul de Arte Plastice, aferente perioadei 01.10.2011-05.05.2014,

au fost întemeiate în mod expres și pe dispozițiile art. 969 din C.

civ. de la 1864, ce reglementează răspunderea civilă

contractuală.

Prin urmare,

s-a invocat și încălcarea dispozițiilor procedurale cuprinse în

art. 22 alin. (6) C. proc. civ. și ignorarea temeiului juridic al cererii

deduse judecății.

Cel de-al

doilea motiv de recurs a vizat nelegalitatea soluției de respingere a

criticilor referitoare la incidența puterii lucrului judecat în ceea ce

privește pretențiile aferente perioadei 01.10.2010-30.04.2011.

Sub un prim

aspect, s-a invocat greșita aplicare de către instanța de apel a

dispozițiilor art. 431 C. proc. civ., în condițiile în care, în

speță, nu există autoritate de lucru judecat cu privire la

pretențiile îndreptate împotriva Municipiului Timișoara,

pretențiile aferente perioadei 01.01.2010-30.04.2011, fiind îndreptate, în

mod exclusiv, împotriva Municipiului Timișoara și nu împotriva

Liceului de Arte Plastice.

Sub un al

doilea aspect, s-a susținut că, respingând criticile reclamantei,

instanța de apel a încălcat puterea de lucru judecat a sentinței

nr. 4705/2011 a Tribunalului Timiș, hotărâre prin care se

stabilește în mod irevocabil dreptul Fundației A. de a primi suma de

2.118.311,16 lei, reprezentând chiria datorată și neachitată.

Prin cel

de-al treilea motiv de recurs s-a invocat nelegalitatea soluției de

respingere a criticilor referitoare la cererea de obligare a intimaților

pârâți la plata contravalorii lipsei de folosință pentru

perioada 01.10.2011-05.05.2014.

În acest

context, recurenta a arătat că au fost încălcate

dispozițiile art. 249 C. proc. civ., referitoare la sarcina probei,

intimata pârâtă fiind cea care ar fi trebuit să demonstreze faptul

că a ocupat imobilul cu titlu, întrucât aceasta a invocat această

împrejurare, iar nu reclamanta să facă dovada faptului negativ al

inexistenței titlului.

De asemenea,

s-a invocat nelegalitatea soluției de respingere a pretențiilor

aferente perioadei 05.12.2011-05.05.2014, în sensul reținerii acordului

reclamantei ca Liceul de Arte Plastice să folosească imobilul,

fără să plătească chirie, soluție

pronunțată cu încălcarea art. 13 din noul C. civ., care prevede

că renunțarea la un drept trebuie să fie expresă și

neechivocă.

Totodată,

recurenta reclamantă a criticat decizia atacată pentru

încălcarea de către instanța de apel a prevederilor art. 324

și art. 309 alin. (5) C. proc. civ., în condițiile în care a preluat

necritic și a dat eficiență depozițiilor martorilor B.,

director al Liceului de Arte Plastice, și C., membru în consiliul de

administrație al aceleiași instituții.

Recurenta a

mai invocat, printr-o ultimă critică, aplicarea greșită a

dispozițiilor referitoare la condițiile angajării

răspunderii civile delictuale, respectiv a prevederilor art. 1523 alin.

(2) lit. e) C. civ., în ceea ce privește constatarea că

obligația de despăgubire s-ar fi născut doar la momentul la care

intimatul Liceul de Arte Plastice Timișoara a fost pus în întârziere

să elibereze spațiul, în modalitățile prevăzute de

lege, respectiv printr-o acțiune în evacuare, deși, în materia

răspunderii civile delictuale, cel care a săvârșit fapta

ilicită este de drept în întârziere, fără a fi necesară

îndeplinirea vreunei formalități speciale în acest scop.

De asemenea,

s-a învederat că, întrucât acțiunea a fost întemeiată și pe

răspunderea contractuală, în privința intimatului pârât Liceul

de Arte Plastice Timișoara, instanța de apel ar fi trebuit să

rețină că a fost pus în întârziere chiar prin cererea de chemare

în judecată, în conformitate cu dispozițiile art. 1522 alin. (1) C.

civ.

Intimatul

Liceul de Arte Plastice Timișoara a formulat întâmpinare, solicitând

respingerea recursului.

La rândul

său, intimatul Municipiul Timișoara, prin Primar, a solicitat prin

întâmpinare, respingerea recursului reclamantei.

Prin încheierea

din camera de consiliu din 14.02.2017, s-a admis în principiu recursul declarat

de reclamantă, având în vedere raportul întocmit la data de 27.10.2016

și comunicat părților în conformitate cu dispozițiile art.

493 alin. (4) C. proc. civ.

Examinând

criticile invocate de recurenta reclamantă, raportat la motivele de

nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc.

civ., Curtea va constata că recursul este fondat având în vedere

următoarele considerente:

În ceea ce

privește primul motiv de recurs, Înalta Curte va reține că sunt

întemeiate criticile recurentei în legătură cu nelegalitatea

soluției pronunțate asupra excepției prescripției dreptului

material la acțiune cu privire la pretențiile aferente perioadei

01.05.2011-04.12.2011.

Soluționând

excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru

pretențiile aferente perioadei menționate, formulate în

contradictoriu cu Liceul de Arte Plastice, instanța de apel s-a raportat

în mod global la dispozițiile art. 16 din Decretul nr. 167/1958, ignorând

temeiul juridic al cererii deduse judecății.

Așa cum

rezultă din cuprinsul cererii precizatoare depuse de reclamantă în

dosarul Tribunalului Timiș la termenul din 04.05.2015, pretențiile

față de Liceul de Arte Plastice s-au întemeiat pe răspunderea

contractuală, având izvorul în contractul de închiriere, iar cele

față de Municipiul Timișoara s-au bazat pe răspunderea

delictuală pentru fapta proprie.

Totodată,

răspunzând solicitării primei instanțe de a indica temeiul de

drept pentru fiecare petit în parte, așa cum rezultă din cuprinsul

încheierii de ședință de la termenul din 04.05.2015, reclamanta

Fundația A. a formulat la 25.03.2015 o nouă precizare a

acțiunii, în sensul că pentru perioada 01.01.2010-30.04.2011 se

îndreaptă împotriva Municipiului Timișoara pentru suma de

2.118.311,16 lei reprezentând chirie aferentă acestei perioade și

penalități de 0,2% pe zi de întârziere, conform art. 8 din contractul

de închiriere nr. 1 din 21 martie 2007, temeiul juridic al acestei cereri

reprezentându-l dispozițiile art. 998, 999 C. civ.

Prin

aceeași precizare, reclamanta a arătat că temeiul juridic al

pretențiilor față de Liceul de Arte Plastice pentru chiria de

640.150,46 lei și a penalităților de întârziere aferente

perioadei 01.05.2011-30.09.2011 îl reprezintă art. 969 și art. 1429

C. civ., iar al pretențiilor îndreptate împotriva Municipiului

Timișoara pentru aceeași perioadă, îl reprezintă art. 998,

999 C. civ.

În ceea ce

privește perioada 01.10.2011-05.05.2014, reclamanta a precizat că

temeiul juridic al cererii față de Liceul de Arte Plastice îl

reprezintă art. 555 din noul C. civ., art. 969 și 1431 C. civ., iar

față de Municipiul Timișoara art. 555 și art. 1349 alin.

(1) din noul C. civ.

Instanța

de apel a încălcat dispozițiile procedurale cuprinse în art. 22 alin.

(6) C. proc. civ., care stabilesc că judecătorul trebuie să se

pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără a depăși

limitele învestirii, în afară de cazul în care legea ar dispune altfel.

Obligația

instanței de a se pronunța numai cu privire la ceea ce s-a cerut

constituie garanția respectării și aplicării principiului

disponibilității.

În

speță, instanța de apel, fără a cere lămuriri

părților și ignorând temeiul juridic al cererii de chemare în

judecată, a considerat, în mod nelegal, că pretențiile

reclamantei îndreptate împotriva Liceului de Arte Plastice Timișoara nu au

fost întemeiate pe răspunderea civilă contractuală,

pronunțând astfel o hotărâre nelegală, ce se impune a fi

cenzurată în calea de atac a recursului.

În ipoteza în

care instanța ar fi avut neclarități cu privire la obiectul

cererii de chemare în judecată, era datoare în baza principiului rolului

activ, să solicite părților precizări suplimentare, cu

respectarea regulii contradictorialității dezbaterilor, pentru a stabili

cadrul procesual, inclusiv în ceea ce privește temeiul juridic căruia

i se circumscrie fiecare petit în parte.

În

consecință, pentru argumentele expuse, Înalta Curte va constata

că în aceste condiții, nu este posibilă exercitarea controlului

judiciar împotriva deciziei instanței de apel pronunțate cu

încălcarea dispozițiilor procedurale ale art. 22 alin. (6) C. proc.

civ., motiv de recurs prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ., ce atrage

casarea deciziei recurate.

Se impune ca

în acest context, instanța să se pronunțe asupra excepției

prescripției pretențiilor reclamantei cu respectarea prevederilor

art. 478 alin. (2) și (3) C. proc. civ., în raport de fiecare

perioadă pentru care acestea au fost solicitate și cu temeiul juridic

al fiecărui petit, calculând termenul de prescripție

corespunzător acestora, în funcție de natura obligației.

Contrar

considerentelor reținute de instanța de apel în sensul că,

pentru pretențiile ulterioare datei de 01.11.2011, termenul de

prescripție a fost calculat corect, iar critica reclamantei formulată

în apel în sensul că aceste pretenții decurg din contractul de

închiriere ar fi o apărare nouă, neinvocată în fața primei

instanței și, prin urmare, inadmisibilă, pretențiile

Fundației A. în contradictoriu cu Liceul de Arte Plastice aferente

perioadei 01.10.2011-05.05.2014 au fost întemeiate expres pe art. 969 din C.

civ. de la 1864, care reglementează răspunderea civilă

contractuală.

În raport de

temeiul juridic al pretențiilor reclamantei, circumscris fiecărui

petit, urmează a se da sau nu eficiență dispozițiilor art.

16 din Decretul nr. 167/1958, referitoare la întreruperea termenului de

prescripție prin recunoașterea dreptului a cărui acțiune se

prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge

prescripția, respectiv adresei nr. 208 din 13 martie 2012, în

legătură cu care se pretinde că ar constitui o recunoaștere

a datoriei scadente față de Fundația A., în cuantum de

2.758.465,92 lei, (de natură să conducă la întreruperea termenului

de prescripție), în sensul dispozițiilor art. 1865 pct. 3 din C. civ.

de la 1864.

Se impune ca

instanța de apel să verifice, în stabilirea caracterului neîndoielnic

sau nu al recunoașterii debitului de către intimatul pârât Liceul de

Artă Timișoara, ce valoare juridică se poate acorda

recunoașterii cuprinse în întâmpinarea intimatei făcută în

dosarul Tribunalului Timiș în sensul că, prin adresa nr. 208 din

13.03.2012 unitatea a confirmat chiria restantă pentru perioada

01.01.2010-30.09.2011, incluzând și perioada menționată în

cererea de chemare în judecată, respectiv 01.05.2011-30.09.2011.

Față

de aceste considerente, Înalta Curte va constata că se impune casarea

deciziei recurate pentru motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C.

proc. civ.

În ceea ce

privește al doilea motiv de recurs, Curtea va reține că

odată cu rejudecarea apelului, urmează ca instanța să se

pronunțe asupra puterii lucrului judecat în ceea ce privește

pretențiile aferente perioadei 01.10.2010-30.04.2011, îndreptate în mod

exclusiv împotriva Municipiului Timișoara și nu împotriva Liceului de

Arte Plastice, raportat la sentința nr. 4705/2011 a Tribunalului

Timiș, prin care s-a stabilit irevocabil dreptul Fundației A. de a

primi suma de 2.118.311,16 lei, reprezentând chirie datorată și

neachitată.

În acest

sens, Înalta Curte are în vedere dispozițiile art. 1455 alin. (1) din noul

C. civ. care stabilesc în mod expres faptul că „hotărârea

judecătorească pronunțată împotriva unuia dintre

codebitorii solidari nu are autoritate de lucru judecat față de

ceilalți codebitori”.

Împrejurarea

că, în prezenta cauză, s-a solicitat obligarea Municipiului

Timișoara la plata sumei menționate nu este de natură să se

contrazică aspectele stabilite deja printr-o hotărâre

irevocabilă și intrate în puterea lucrului judecat, în

condițiile în care, calitatea de debitor solidar a Municipiului

Timișoara s-a invocat raportat la calitatea acestuia de ordonator

principal de credite, rezultând din art. 63 alin. (4) lit. a) din Legea nr.

215/2011, art. 106 din Legea nr. 1/2000 și art. 21 alin. (2) din Legea nr.

273/2006.

Sentința

în raport de care instanța de apel a analizat autoritatea de lucru

judecat, motivând astfel soluția de respingere a pretențiilor

reclamantei din perspectiva evitării unor hotărâri contradictorii, a

fost pronunțată în contradictoriu cu celălalt intimat, Liceul de

Arte Plastice Timișoara și are ca temei juridic răspunderea

contractuală, spre deosebire de pretențiile deduse

judecății în contradictoriu cu Municipiul Timișoara, având ca

temei, astfel cum s-a arătat, răspunderea civilă delictuală

pentru nealocarea fondurilor necesare executării obligației de

plată a chiriei către Fundația A.

Curtea va

constata că motivele de recurs vizând nelegalitatea soluției de

respingere a celui de-al treilea capăt de cerere referitor la plata

contravalorii lipsei de folosință pentru perioada

01.10.2011-05.05.2014 și, respectiv, aplicarea greșită a

dispozițiilor art. 249 C. proc. civ. în legătură cu nedovedirea

lipsei titlului cu care a fost folosit imobilul și a art. 324 și art.

309 alin. (5) C. proc. civ., referitoare la admisibilitatea probei cu martori,

nu pot fi examinate întrucât nu reprezintă motive de nelegalitate, care

să se circumscrie dispozițiilor art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Criticile

formulate de reclamantă prin aceste motive de recurs vizează, în

realitate, netemeinicia deciziei recurate, respectiv solicitarea de a se

reaprecia probele administrate în cauză, cu scopul de a se stabili o

altă stare de fapt decât cea reținută de instanța de apel.

Or, controlul

instanței de recurs, din perspectiva motivului de nelegalitate invocat nu

poate, sub niciun aspect, să conducă la reanalizarea stării de

fapt și la reaprecierea probelor, în sensul de a se da eficiență

unora în detrimentul altora, ci exclusiv la verificarea legalității

deciziei, respectiv la modul de aplicare a legii la starea de fapt definitiv

stabilită de instanța de apel.

Prin urmare,

acest critici nu vor fi examinate.

Pentru toate

aceste considerente, Curtea, în temeiul art. 497 C. proc. civ., va admite

recursul reclamantei Fundația A. și va casa decizia recurată cu

trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite

recursul declarat de reclamanta Fundația A. împotriva deciziei nr. 48 din

16 martie 2016 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă.

Casează

decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași

instanțe.

Definitivă.

Pronunțată

în ședință publică astăzi, 28 martie 2017.