ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 575/2017

Decizia nr. 575/2017 Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la Tribunalul Timiș la 05.12.2014, reclamanta Fundația A. a chemat în judecată pe pârâții Municipiul Timișoara, prin Primar, și Liceul de Arte Plastice Timișoara, solicitând obligarea acestora la plata contravalorii folosinței imobilului din Timișoara, B-dul X, nr. 2, respectiv: - pentru perioada 01.01.2010-30.04.2011, obligarea Municipiului Timișoara la plata sumei de 2.118.311,16 lei, reprezentând chiria aferentă perioadei menționate, sumă la care Liceul de Arte Plastice Timișoara a fost obligat prin sentința civilă nr. 4705/2011 a Tribunalului Timiș, pronunțată în Dosarul nr. x/30/2011* și a penalităților de întârziere aferente chiriei restante, în cuantum de 0,2% pentru fiecare zi de întârziere, conform art. 8 din contractul de închiriere nr. 1 din 21 martie 2007; - pentru perioada 01.05.2011-30.09.2011, obligarea pârâților Liceul de Arte Plastice Timișoara și Municipiul Timișoara la plata chiriei în cuantum de 640.154,46 lei și a penalităților de întârziere aferente chiriei restante, în cuantum de 0,2% pentru fiecare zi de întârziere, conform art. 8 din contractul de închiriere menționat; - pentru perioada 01.10.2011-05.05.2014,

obligarea pârâților Liceul de Arte Plastice Timișoara și Municipiul Timișoara la plata contravalorii folosinței în cuantumul ce urmează a se stabili printr-o expertiză, dar nu mai puțin de cuantumul prevăzut de H.G. nr. 343/2007 (666.970 lei) și a daunelor moratorii de la data scadenței până la momentul plății, cu cheltuieli de judecată. Prin precizarea depusă la termenul de judecată din data de 25.05.2015, referitor la temeiul juridic al acțiunii, reclamanta a menționat că înțelege să invoce: referitor la primul capăt de cerere - prevederile art. 998, 999 C. civ.; referitor la al doilea capăt de cerere - dispozițiile art. 969 și art. 1429 C. civ., în privința pretențiilor față de Liceul de Arte Plastice și ale art. 998, 999 C. civ.

în privința pretențiilor față de Municipiul Timișoara; referitor la al treilea capăt de cerere - dispozițiile art. 555 ale noului C. civ., art. 969 și art. 1431 C. civ. în privința pretențiilor față de Liceul de Arte și ale art. 555 și art. 1349 alin. (1) ale noului C. civ. în privința pretențiilor față de Municipiul Timișoara. Prin sentința civilă nr. 3212 din 2 noiembrie 2015, Tribunalul Timiș a admis excepția prescripției dreptului la acțiune pentru pretențiile aferente perioadei 01.05.2011-04.12.2011, excepție invocată de pârâtul Liceul de Arte Plastice Timișoara. A respins excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâtul Municipiul Timișoara, prin Primarul Municipiului Timișoara.

A respins acțiunea civilă formulată de reclamanta Fundația A. în contradictoriu cu pârâții Municipiul Timișoara, prin Primarul Municipiului Timișoara, și Liceul de Arte Plastice Timișoara. A luat act că nu au fost solicitate cheltuieli de judecată. Împotriva sentinței menționate a declarat apel reclamanta Fundația A. Prin decizia civilă nr. 48 din 16 martie 2016, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, a respins apelul reclamantei Fundația A. Prin aceeași hotărâre s-a admis cererea formulată de reclamanta și s-a dispus restituirea sumei de 17.296,50 lei, reprezentând taxă plătită în plus față de cuantumul legal al taxei judiciare de timbru datorate pentru apel.

Împotriva deciziei menționate a declarat recurs, în termenul legal, reclamanta Fundația A., solicitând casarea acesteia și, în principal, admiterea apelului și schimbarea în tot a sentinței primei instanțe în sensul admiterii cererii de chemare în judecată și, în subsidiar, trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel. Dezvoltând motivele de casare, recurenta a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ. Într-o primă critică, s-a invocat nelegalitatea soluției pronunțate asupra excepției prescripției dreptului material la acțiune cu privire la pretențiile aferente perioadei 01.05.2011-04.12.2011, pentru greșita interpretare a dispozițiilor art. 16 din Decretul nr. 167/1958 referitoare la întreruperea termenului de prescripție.

S-a susținut, contrar celor reținute de instanța de apel, că recunoașterea făcută de Liceul de Arte Plastice prin adresa nr. 208 din 13 martie 2012 în sensul existenței la data de 31.12.2011 a datoriei scadente de 2.758.465,92 lei, este una neîndoielnică, confirmată și în fața instanțelor de judecată, ce face incidente dispozițiile art. 1865 pct. 3 din C. civ. de la 1864. De asemenea, s-a arătat că, în mod nelegal, instanța de apel a reținut că pentru pretențiile ulterioare datei de 01.11.2011, reclamanta critică excepția prescripției al cărui termen a fost calculat corect și susține pentru prima dată în apel că aceste pretenții decurg din art. 9 lit. b) alin. (2) din contractul de închiriere, apărare inadmisibilă în raport de prevederile art. 478 alin. (2) și (3) C. proc.

civ. S-a menționat că această concluzie a instanței de apel este fundamental greșită, în condițiile în care, așa cum rezultă în mod expres din cuprinsul cererii precizatoare depuse în fața primei instanțe la 25.05.2015, pretențiile formulate în contradictoriu cu Liceul de Arte Plastice, aferente perioadei 01.10.2011-05.05.2014, au fost întemeiate în mod expres și pe dispozițiile art. 969 din C. civ. de la 1864, ce reglementează răspunderea civilă contractuală. Prin urmare, s-a invocat și încălcarea dispozițiilor procedurale cuprinse în art. 22 alin. (6) C. proc. civ. și ignorarea temeiului juridic al cererii deduse judecății. Cel de-al doilea motiv de recurs a vizat nelegalitatea soluției de respingere a criticilor referitoare la incidența puterii lucrului judecat în ceea ce privește pretențiile aferente perioadei 01.10.2010-30.04.2011.

Sub un prim aspect, s-a invocat greșita aplicare de către instanța de apel a dispozițiilor art. 431 C. proc. civ., în condițiile în care, în speță, nu există autoritate de lucru judecat cu privire la pretențiile îndreptate împotriva Municipiului Timișoara, pretențiile aferente perioadei 01.01.2010-30.04.2011, fiind îndreptate, în mod exclusiv, împotriva Municipiului Timișoara și nu împotriva Liceului de Arte Plastice. Sub un al doilea aspect, s-a susținut că, respingând criticile reclamantei, instanța de apel a încălcat puterea de lucru judecat a sentinței nr. 4705/2011 a Tribunalului Timiș, hotărâre prin care se stabilește în mod irevocabil dreptul Fundației A. de a primi suma de 2.118.311,16 lei, reprezentând chiria datorată și neachitată.

Prin cel de-al treilea motiv de recurs s-a invocat nelegalitatea soluției de respingere a criticilor referitoare la cererea de obligare a intimaților pârâți la plata contravalorii lipsei de folosință pentru perioada 01.10.2011-05.05.2014. În acest context, recurenta a arătat că au fost încălcate dispozițiile art. 249 C. proc. civ., referitoare la sarcina probei, intimata pârâtă fiind cea care ar fi trebuit să demonstreze faptul că a ocupat imobilul cu titlu, întrucât aceasta a invocat această împrejurare, iar nu reclamanta să facă dovada faptului negativ al inexistenței titlului. De asemenea, s-a invocat nelegalitatea soluției de respingere a pretențiilor aferente perioadei 05.12.2011-05.05.2014, în sensul reținerii acordului reclamantei ca Liceul de Arte Plastice să folosească imobilul, fără să plătească chirie, soluție pronunțată cu încălcarea art. 13 din noul C. civ., care prevede că renunțarea la un drept trebuie să fie expresă și neechivocă.

Totodată, recurenta reclamantă a criticat decizia atacată pentru încălcarea de către instanța de apel a prevederilor art. 324 și art. 309 alin. (5) C. proc. civ., în condițiile în care a preluat necritic și a dat eficiență depozițiilor martorilor B., director al Liceului de Arte Plastice, și C., membru în consiliul de administrație al aceleiași instituții.

Recurenta a mai invocat, printr-o ultimă critică, aplicarea greșită a dispozițiilor referitoare la condițiile angajării răspunderii civile delictuale, respectiv a prevederilor art. 1523 alin. (2) lit. e) C. civ., în ceea ce privește constatarea că obligația de despăgubire s-ar fi născut doar la momentul la care intimatul Liceul de Arte Plastice Timișoara a fost pus în întârziere să elibereze spațiul, în modalitățile prevăzute de lege, respectiv printr-o acțiune în evacuare, deși, în materia răspunderii civile delictuale, cel care a săvârșit fapta ilicită este de drept în întârziere, fără a fi necesară îndeplinirea vreunei formalități speciale în acest scop.

De asemenea, s-a învederat că, întrucât acțiunea a fost întemeiată și pe răspunderea contractuală, în privința intimatului pârât Liceul de Arte Plastice Timișoara, instanța de apel ar fi trebuit să rețină că a fost pus în întârziere chiar prin cererea de chemare în judecată, în conformitate cu dispozițiile art. 1522 alin. (1) C. civ. Intimatul Liceul de Arte Plastice Timișoara a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului. La rândul său, intimatul Municipiul Timișoara, prin Primar, a solicitat prin întâmpinare, respingerea recursului reclamantei. Prin încheierea din camera de consiliu din 14.02.2017, s-a admis în principiu recursul declarat de reclamantă, având în vedere raportul întocmit la data de 27.10.2016 și comunicat părților în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) C. proc.

civ. Examinând criticile invocate de recurenta reclamantă, raportat la motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., Curtea va constata că recursul este fondat având în vedere următoarele considerente: În ceea ce privește primul motiv de recurs, Înalta Curte va reține că sunt întemeiate criticile recurentei în legătură cu nelegalitatea soluției pronunțate asupra excepției prescripției dreptului material la acțiune cu privire la pretențiile aferente perioadei 01.05.2011-04.12.2011. Soluționând excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru pretențiile aferente perioadei menționate, formulate în contradictoriu cu Liceul de Arte Plastice, instanța de apel s-a raportat în mod global la dispozițiile art. 16 din Decretul nr. 167/1958, ignorând temeiul juridic al cererii deduse judecății.

Așa cum rezultă din cuprinsul cererii precizatoare depuse de reclamantă în dosarul Tribunalului Timiș la termenul din 04.05.2015, pretențiile față de Liceul de Arte Plastice s-au întemeiat pe răspunderea contractuală, având izvorul în contractul de închiriere, iar cele față de Municipiul Timișoara s-au bazat pe răspunderea delictuală pentru fapta proprie.

Totodată, răspunzând solicitării primei instanțe de a indica temeiul de drept pentru fiecare petit în parte, așa cum rezultă din cuprinsul încheierii de ședință de la termenul din 04.05.2015, reclamanta Fundația A. a formulat la 25.03.2015 o nouă precizare a acțiunii, în sensul că pentru perioada 01.01.2010-30.04.2011 se îndreaptă împotriva Municipiului Timișoara pentru suma de 2.118.311,16 lei reprezentând chirie aferentă acestei perioade și penalități de 0,2% pe zi de întârziere, conform art. 8 din contractul de închiriere nr. 1 din 21 martie 2007, temeiul juridic al acestei cereri reprezentându-l dispozițiile art. 998, 999 C. civ.

Prin aceeași precizare, reclamanta a arătat că temeiul juridic al pretențiilor față de Liceul de Arte Plastice pentru chiria de 640.150,46 lei și a penalităților de întârziere aferente perioadei 01.05.2011-30.09.2011 îl reprezintă art. 969 și art. 1429 C. civ., iar al pretențiilor îndreptate împotriva Municipiului Timișoara pentru aceeași perioadă, îl reprezintă art. 998, 999 C. civ. În ceea ce privește perioada 01.10.2011-05.05.2014, reclamanta a precizat că temeiul juridic al cererii față de Liceul de Arte Plastice îl reprezintă art. 555 din noul C. civ., art. 969 și 1431 C. civ., iar față de Municipiul Timișoara art. 555 și art. 1349 alin. (1) din noul C. civ. Instanța de apel a încălcat dispozițiile procedurale cuprinse în art. 22 alin. (6) C. proc.

civ., care stabilesc că judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără a depăși limitele învestirii, în afară de cazul în care legea ar dispune altfel. Obligația instanței de a se pronunța numai cu privire la ceea ce s-a cerut constituie garanția respectării și aplicării principiului disponibilității. În speță, instanța de apel, fără a cere lămuriri părților și ignorând temeiul juridic al cererii de chemare în judecată, a considerat, în mod nelegal, că pretențiile reclamantei îndreptate împotriva Liceului de Arte Plastice Timișoara nu au fost întemeiate pe răspunderea civilă contractuală, pronunțând astfel o hotărâre nelegală, ce se impune a fi cenzurată în calea de atac a recursului.

În ipoteza în care instanța ar fi avut neclarități cu privire la obiectul cererii de chemare în judecată, era datoare în baza principiului rolului activ, să solicite părților precizări suplimentare, cu respectarea regulii contradictorialității dezbaterilor, pentru a stabili cadrul procesual, inclusiv în ceea ce privește temeiul juridic căruia i se circumscrie fiecare petit în parte. În consecință, pentru argumentele expuse, Înalta Curte va constata că în aceste condiții, nu este posibilă exercitarea controlului judiciar împotriva deciziei instanței de apel pronunțate cu încălcarea dispozițiilor procedurale ale art. 22 alin. (6) C. proc. civ., motiv de recurs prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc.

civ., ce atrage casarea deciziei recurate. Se impune ca în acest context, instanța să se pronunțe asupra excepției prescripției pretențiilor reclamantei cu respectarea prevederilor art. 478 alin. (2) și (3) C. proc. civ., în raport de fiecare perioadă pentru care acestea au fost solicitate și cu temeiul juridic al fiecărui petit, calculând termenul de prescripție corespunzător acestora, în funcție de natura obligației. Contrar considerentelor reținute de instanța de apel în sensul că, pentru pretențiile ulterioare datei de 01.11.2011, termenul de prescripție a fost calculat corect, iar critica reclamantei formulată în apel în sensul că aceste pretenții decurg din contractul de închiriere ar fi o apărare nouă, neinvocată în fața primei instanței și, prin urmare, inadmisibilă, pretențiile Fundației A. în contradictoriu cu Liceul de Arte Plastice aferente perioadei 01.10.2011-05.05.2014 au fost întemeiate expres pe art. 969 din C. civ.

de la 1864, care reglementează răspunderea civilă contractuală. În raport de temeiul juridic al pretențiilor reclamantei, circumscris fiecărui petit, urmează a se da sau nu eficiență dispozițiilor art. 16 din Decretul nr. 167/1958, referitoare la întreruperea termenului de prescripție prin recunoașterea dreptului a cărui acțiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripția, respectiv adresei nr. 208 din 13 martie 2012, în legătură cu care se pretinde că ar constitui o recunoaștere a datoriei scadente față de Fundația A., în cuantum de 2.758.465,92 lei, (de natură să conducă la întreruperea termenului de prescripție), în sensul dispozițiilor art. 1865 pct. 3 din C. civ.

de la 1864. Se impune ca instanța de apel să verifice, în stabilirea caracterului neîndoielnic sau nu al recunoașterii debitului de către intimatul pârât Liceul de Artă Timișoara, ce valoare juridică se poate acorda recunoașterii cuprinse în întâmpinarea intimatei făcută în dosarul Tribunalului Timiș în sensul că, prin adresa nr. 208 din 13.03.2012 unitatea a confirmat chiria restantă pentru perioada 01.01.2010-30.09.2011, incluzând și perioada menționată în cererea de chemare în judecată, respectiv 01.05.2011-30.09.2011. Față de aceste considerente, Înalta Curte va constata că se impune casarea deciziei recurate pentru motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În ceea ce privește al doilea motiv de recurs, Curtea va reține că odată cu rejudecarea apelului, urmează ca instanța să se pronunțe asupra puterii lucrului judecat în ceea ce privește pretențiile aferente perioadei 01.10.2010-30.04.2011, îndreptate în mod exclusiv împotriva Municipiului Timișoara și nu împotriva Liceului de Arte Plastice, raportat la sentința nr. 4705/2011 a Tribunalului Timiș, prin care s-a stabilit irevocabil dreptul Fundației A. de a primi suma de 2.118.311,16 lei, reprezentând chirie datorată și neachitată. În acest sens, Înalta Curte are în vedere dispozițiile art. 1455 alin. (1) din noul C. civ. care stabilesc în mod expres faptul că „hotărârea judecătorească pronunțată împotriva unuia dintre codebitorii solidari nu are autoritate de lucru judecat față de ceilalți codebitori”.

Împrejurarea că, în prezenta cauză, s-a solicitat obligarea Municipiului Timișoara la plata sumei menționate nu este de natură să se contrazică aspectele stabilite deja printr-o hotărâre irevocabilă și intrate în puterea lucrului judecat, în condițiile în care, calitatea de debitor solidar a Municipiului Timișoara s-a invocat raportat la calitatea acestuia de ordonator principal de credite, rezultând din art. 63 alin. (4) lit. a) din Legea nr. 215/2011, art. 106 din Legea nr. 1/2000 și art. 21 alin. (2) din Legea nr. 273/2006.

Sentința în raport de care instanța de apel a analizat autoritatea de lucru judecat, motivând astfel soluția de respingere a pretențiilor reclamantei din perspectiva evitării unor hotărâri contradictorii, a fost pronunțată în contradictoriu cu celălalt intimat, Liceul de Arte Plastice Timișoara și are ca temei juridic răspunderea contractuală, spre deosebire de pretențiile deduse judecății în contradictoriu cu Municipiul Timișoara, având ca temei, astfel cum s-a arătat, răspunderea civilă delictuală pentru nealocarea fondurilor necesare executării obligației de plată a chiriei către Fundația A. Curtea va constata că motivele de recurs vizând nelegalitatea soluției de respingere a celui de-al treilea capăt de cerere referitor la plata contravalorii lipsei de folosință pentru perioada 01.10.2011-05.05.2014 și, respectiv, aplicarea greșită a dispozițiilor art. 249 C. proc.

civ. în legătură cu nedovedirea lipsei titlului cu care a fost folosit imobilul și a art. 324 și art. 309 alin. (5) C. proc. civ., referitoare la admisibilitatea probei cu martori, nu pot fi examinate întrucât nu reprezintă motive de nelegalitate, care să se circumscrie dispozițiilor art. 488 pct. 8 C. proc. civ. Criticile formulate de reclamantă prin aceste motive de recurs vizează, în realitate, netemeinicia deciziei recurate, respectiv solicitarea de a se reaprecia probele administrate în cauză, cu scopul de a se stabili o altă stare de fapt decât cea reținută de instanța de apel.

Or, controlul instanței de recurs, din perspectiva motivului de nelegalitate invocat nu poate, sub niciun aspect, să conducă la reanalizarea stării de fapt și la reaprecierea probelor, în sensul de a se da eficiență unora în detrimentul altora, ci exclusiv la verificarea legalității deciziei, respectiv la modul de aplicare a legii la starea de fapt definitiv stabilită de instanța de apel. Prin urmare, acest critici nu vor fi examinate. Pentru toate aceste considerente, Curtea, în temeiul art. 497 C. proc. civ., va admite recursul reclamantei Fundația A. și va casa decizia recurată cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanta Fundația A. împotriva deciziei nr. 48 din 16 martie 2016 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă. Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Definitivă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 28 martie 2017.