ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1406/2021

Obiectul cauzei Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului Olt, secția I civilă, la 19 octombrie 2017, sub nr. x/2017*, urmare a declinării competenței materiale funcționale în favoarea acestei instanțe de către secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a aceleiași instanțe, învestite, la rândul său, prin declinare de Judecătoria Slatina, prin sentința nr. 447 din 1 februarie 2018, pronunțată în dosarul nr. x/2017, reclamanta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Olt, pentru Direcția Regională a Finanțelor Publice Craiova, în numele Agenției Naționale de Administrare Fiscală, ca reprezentantă legală a Statului Român, a solicitat obligarea, în solidar, a pârâților A. și B. la plata prejudiciului în cuantum de 670.263 RON, produs bugetului general consolidat al statului, reprezentând 268.107 RON, impozit pe profit și 402.156 RON T.V.A., precum și la plata obligațiilor fiscale accesorii calculate până la data achitării integrale a debitului principal.

Hotărârea Tribunalului Olt Prin sentința nr. 384 din 23 septembrie 2019, pronunțată de Tribunalul Olt, secția I civilă în dosarul nr. x/2017, a fost respinsă acțiunea, ca neîntemeiată; a fost obligată reclamanta la plata sumei de 2.500 RON, reprezentând cheltuieli de judecată către pârâtul B..

Hotărârea Curții de Apel Craiova Prin decizia nr. 2211 din 8 septembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția I civilă a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Olt, pentru Direcția Regională a Finanțelor Publice Craiova, ca reprezentantă legală a Statului Român, împotriva sentinței nr. 384 din 23 septembrie 2019, pronunțate de Tribunalul Olt, secția I civilă, în contradictoriu cu intimații-pârâți A. și B.; a fost obligată apelanta-reclamantă la plata către intimatul-pârât B. a sumei de 1.500 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Calea de atac exercitată în cauză La 3 octombrie 2021, împotriva deciziei nr. 2211 din 8 septembrie 2020 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă a declarat recurs reclamanta. În cuprinsul memoriului de recurs, întemeiat în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susținut interpretarea și aplicarea greșită, de către instanța de apel, a normelor de drept material, respectiv art. 1357 și următ. C. civ., art. 25 din Legea nr. 207/2015, art. 25 alin. (5) C. proc. pen. și decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 17/2015. În acest sens, arată că instanța de apel a aplicat greșit decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 17/2015, pronunțată în recurs în interesul legii, prin care s-a statuat, cu privire la datorarea de către făptuitorul judecat pentru evaziune fiscală a creanțelor accesorii aferente obligației fiscale principale, reprezentând prejudiciu, precum și cu privire la momentul de la care se calculează aceste accesorii, fără a se dispune asupra modului de soluționare a acțiunii civile, în situația în care aceasta a fost lăsată nesoluționată, în cadrul procesului penal. Învederează că instanța de apel a procedat întocmai ca și instanța de fond, schimbând natura cererii formulate de recurentă, dintr-o acțiune întemeiată pe dispozițiile art. 25 alin. (5) C. proc. pen., care reprezintă singura posibilitate a celui păgubit printr-o faptă de a-și putea repara paguba, în situația în care a fost lăsată nesoluționată acțiunea civilă în procesul penal, într-o acțiune privind atragerea răspunderii solidare, întemeiate pe dispozițiile speciale ale Codului de procedură fiscală. Susține că, în cauză, nu este vorba despre stabilirea, pe cale administrativă, în baza Codului de procedură fiscală, a unei răspunderi solidare pentru altul, ci despre stabilirea răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie a persoanelor fizice care au acționat sub acoperirea societății. Arată că, și în ipoteza reținută de instanțele de fond, în speță sunt îndeplinite condițiile prevăzute pentru răspunderea solidară, reglementate de dispozițiile în materie fiscală, existând fapta ilicită (neevidențierea în declarațiile fiscale a obligațiilor de plată către bugetul de stat), prejudiciul (632.285 RON, la care se adaugă dobânzi în sumă de 604.902 RON și penalități de întârziere de 220.098 RON, conform raportului de expertiză întocmit în apel), legătura de cauzalitate între faptă și prejudiciu (fiind urmarea imediată a neevidențierii obligațiilor de plată) și vinovăția (sub forma intenției directe). Evidențiază că, prin raportul de expertiză efectuat în apel, s-a reținut că, în perioada analizată, nu a fost declarată nicio sumă de plata privind T.V.A. și impozit pe profit, nefiind efectuată vreo plată către bugetul de stat.

Procedura de filtru Înalta Curte de Casație și Justiție a înregistrat dosarul ca recurs și a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a acestuia. Completul de filtru nr. 8, constatând că raportul întrunește condițiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., a dispus, prin rezoluția din 6 aprilie 2021, comunicarea raportului către părți pentru ca acestea să depună puncte de vedere, conform art. 493 alin. (4) C. proc. civ. Părțile nu au depus puncte de vedere la raportul asupra admisibilității în principiu a recursului. Prin încheierea din 27 mai 2021, pronunțată în camera de consiliu, a fost admis în principiu recursul, fiind stabilit termen în ședința publică din 17 iunie 2021 pentru soluționarea acestuia. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, precum și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare. Într-o primă critică invocată prin motivele de recurs, recurenta susține că instanța de apel, similar instanței de fond, a schimbat natura cererii formulate de recurentă, dintr-o acțiune întemeiată pe dispozițiile art. 25 alin. (5) C. proc. pen., care reprezintă singura posibilitate a celui păgubit printr-o faptă de a-și putea repara paguba, în situația în care a fost lăsată nesoluționată acțiunea civilă în procesul penal, într-o acțiune privind atragerea răspunderii solidare, întemeiată pe dispozițiile speciale ale Codului de procedură fiscală, fiind încălcate dispozițiile deciziei RIL nr. 17/2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Înalta Curte constată că, potrivit art. 25 alin. (5) din C. proc. pen., "În caz de achitare a inculpatului sau de încetare a procesului penal, în baza art. 16 alin. (1) lit. b) teza întâi, lit. e), f) - cu excepția prescripției, i) și j), în caz de încetare a procesului penal ca urmare a retragerii plângerii prealabile, precum și în cazul prevăzut de art. 486 alin. (2), instanța lasă nesoluționată acțiunea civilă." Pornind de la situația de fapt reținută de instanțele de fond, se constată că prin sentința penală nr. 252 din 29 noiembrie 2016 a Tribunalului Olt, s-a dispus achitarea inculpaților A. și B., în temeiul art. 16 alin. (1) lit. a) teza I C. proc. pen. pentru infracțiunea pentru care erau trimiși în judecată, iar acțiunea civilă exercitată de partea civilă Administrația Județeană a Finanțelor Publice Olt, pentru Direcția Regională a Finanțelor Publice Craiova, ca reprezentantă legală a Statului Român, a fost respinsă datorită caracterului său accesoriu. În urma apelurilor declarate de recurenta din prezenta cauză și de Parchetul de pe lângă Tribunalul Olt, sentința a fost desființată în parte, fiind înlăturate dispozițiile referitoare la respingerea acțiunii civile, care a fost lăsată nesoluționată, iar în ceea ce privește latura penală, a fost modificat temeiul legal al achitării inculpaților, din art. 16 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen. în art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din același cod, respectiv că fapta nu este una prevăzută de legea penală. În acest caz, partea civilă are la îndemână remediul procedural reglementat de art. 27 alin. (2) din C. proc. pen., potrivit căruia: "Persoana vătămată sau succesorii acesteia, care s-au constituit parte civilă în procesul penal, pot introduce acțiunea la instanța civilă dacă, prin hotărâre definitivă, instanța penală a lăsat nesoluționată acțiunea civilă. Probele administrate în cursul procesul penal pot fi folosite în fața instanței civile." Statuând că partea interesată se poate adresa instanței civile pentru soluționarea acțiunii civile rămase nesoluționate în procesul penal, legiuitorul a avut în vedere jurisdicția civilă de drept comun, guvernată de normele C. civ. și ale C. proc. civ. Concluzia se impune în considerarea obiectului acțiunii civile din procesul penal care, potrivit dispozițiilor art. 19 alin. (1) C. proc. pen., constă în tragerea la răspundere civilă delictuală a persoanelor responsabile potrivit legii civile pentru prejudiciul produs prin comiterea faptei care face obiectul acțiunii penale. Înalta Curte reține, din cuprinsul cererii de chemare în judecată, că reclamanta a înțeles să învestească instanța cu o acțiune în răspundere civilă delictuală pentru fapta proprie, solicitând obligarea pârâților A. și B. la plata prejudiciului, în cuantum de 670.263 RON, produs bugetului general consolidat al statului, pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală în forma prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) și alin. (2) din Legea nr. 241/2005, reprezentând 268.107 RON, impozit pe profit și 402.156 RON T.V.A., precum și la plata obligațiilor fiscale accesorii calculate până la data achitării integrale a debitului principal. Potrivit art. 9 alin. (2) C. proc. civ., care consacră principiul disponibilității, părțile sunt cele care stabilesc obiectul și limitele procesului, iar judecătorul trebuie să se pronunțe asupra cererilor părților, fără a depăși limitele învestirii, astfel cum statuează art. 22 alin. (6) din același act normativ. Aceasta implică, așadar, analizarea cererii din perspectiva normelor legale invocate, instanța de judecată fiind obligată să examineze dacă sunt întrunite cerințele legale pentru atragerea răspunderii civile delictuale a pârâților, în baza dispozițiilor pe care reclamanta a înțeles să își fundamenteze acțiunea. Înalta Curte constată că, în cauză, instanța de apel, examinând hotărârea atacată în limitele devoluțiunii fixate prin motivele de apel, a apreciat că apelul este nefondat, reținând că, în speță, răspunderea administratorilor este o răspundere civilă delictuală, pentru angajarea căreia trebuie îndeplinite condițiile generale stabilite prin art. 998, art. 999 C. civ. de la 1864, aplicabil în cauză prin raportare la data săvârșirii faptelor pretins ilicite (fapta ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate și culpa), condiții care au în această situație unele conotații speciale, antrenarea răspunderii administratorilor urmând a se face prin completarea normei civile cu normele din Codul de procedură fiscală, în special în ceea ce privește condiția reținerii culpei având în vedere raporturile dintre statul creditor și administratorii pretinși debitori, existente ca urmare a achitării în procesul penal. Dispozițiile speciale de drept material fiscal pot fi de interes pentru instanța civilă ca, de altminteri, și pentru instanța penală care judecă acțiunea civilă, în măsura în care, constatând întemeiată acțiunea, instanța are a evalua și a statua cu privire la întinderea prejudiciului. În acest sens au fost și dezlegările date prin decizia în interesul legii nr. 17/2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pretins aplicată greșit de instanța de apel. Prin decizia menționată s-a stabilit că în cauzele penale având ca obiect infracțiunile de evaziune fiscală prevăzute în Legea nr. 241/2005, instanța penală, soluționând acțiunea civilă, are a dispune obligarea inculpatului condamnat pentru săvârșirea acestor infracțiuni la plata sumelor reprezentând obligația fiscală principală datorată și la plata sumelor reprezentând obligațiile fiscale accesorii, datorate în condițiile Codului de procedură fiscală. Înalta Curte constată că statuările acestei decizii nu vizează proceduri derogatorii de la regimul de drept comun al acțiunii civile soluționate în cadrul procesului penal, ci dispoziții de drept substanțial privind modalitatea de cuantificare a prejudiciului sub aspectul întinderii obligației fiscale. Ca atare, în condițiile în care la judecata în apel a fost analizată temeinicia cererii de chemare în judecată prin raportare la dispozițiile ce guvernează răspunderea civilă delictuală, este nefondată critica potrivit căreia a fost schimbată natura cererii formulate într-o acțiune privind atragerea răspunderii solidare, întemeiate pe dispozițiile speciale ale Codului de procedură fiscală. O altă critică a deciziei recurate vizează faptul că, în mod greșit, s-a reținut neîndeplinirea condițiilor atragerii răspunderii civile delictuale, arătând că, în speță, sunt îndeplinite condițiile prevăzute pentru răspunderea solidară, reglementate de dispozițiile în materie fiscală, existând fapta ilicită (neevidențierea în declarațiile fiscale a obligațiilor de plată către bugetul de stat), prejudiciul (632.285 RON, la care se adaugă dobânzi în sumă de 604.902 RON și penalități de întârziere de 220.098 RON, conform raportului de expertiză întocmit în apel), legătura de cauzalitate între faptă și prejudiciu (fiind urmarea imediată a neevidențierii obligațiilor de plată) și vinovăția (sub forma intenției directe). Evidențiază că, prin raportul de expertiză efectuat în apel, s-a reținut că, în perioada analizată, nu a fost declarată nicio sumă de plata privind T.V.A. și impozitul pe profit, nefiind efectuată vreo plată către bugetul de stat, scopul intimaților fiind sustragerea de la achitarea acestor contribuții. Se constată că, în cauză, instanța de apel a confirmat soluția primei instanțe suplinind considerentele sentinței atacate și a apreciat ca nefiind îndeplinită condiția vinovăției care, în sensul legii civile, poate să îmbrace și forma celei mai ușoare culpe. Reținând că antrenarea răspunderii administratorilor se face prin completarea normei civile cu normele din Codul de procedură fiscală, care prevăd la art. 27 alin. (2) lit. d) din O.G. nr. 93/2003, corespondentul art. 25 din Legea nr. 207/2015, ca răspunderea administratorului pentru obligațiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil să fie antrenată dacă acesta cu rea-credință, a determinat declararea și/sau neachitarea la scadență a obligațiilor fiscale, astfel încât vinovăția trebuie să îmbrace forma intenției directe, prin săvârșirea cu rea credință a faptelor prevăzute de textul legal. Împrejurarea că fapta ilicită care a făcut obiectul acțiunii penale a constat în neevidențierea în declarațiile fiscale a sumelor ce ar fi reprezentat obligațiile de plată către bugetul statului, nu schimbă forma de răspundere civilă ce poate fi atrasă în sarcina părții inculpate în procesul penal, care este răspunderea civilă delictuală. Or, sediul materiei răspunderii civile delictuale se află în C. civ.. Dispozițiile art. 1357 alin. (1) C. civ. prevăd că "cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare". Astfel, pentru angajarea răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, se cer a fi întrunite cumulativ următoarele condiții: existența unui prejudiciu; existența unei fapte ilicite; existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu; existența vinovăției celui ce a cauzat prejudiciul. Înalta Curte consideră că, pentru ca recurenta-reclamantă să poată obține o despăgubire din partea persoanelor pretins responsabile - intimații-pârâți, aceasta trebuie să probeze îndeplinirea condițiilor anterior menționate, sub aspectul vinovăției fiind necesară dovada relei-credințe a administratorilor în determinarea nedeclarării și/sau neachitării la scadență a obligațiilor fiscal, și nu doar invocarea intenției directe ce rezultă din însăși natura faptelor săvârșite. Or, în situația de față, astfel cum a reținut instanța de apel, simpla neîndeplinire a unor obligații legale nu reprezintă rea-credință și, contrar susținerilor din recurs, nu evidențiază scopul sustragerii de la plata obligațiilor față de bugetul general consolidat al statului. Nu orice deficiență managerială poate fi asimilată relei-credințe ce presupune o atitudine volițională a persoanei vinovate, constând în reprezentarea rezultatului negativ și urmărirea obținerii acelei finalități prin acțiunile sau inacțiunile acesteia. În acest context, Înalta Curte constată că, în speță, față de cele reținute de instanța de apel, potrivit cu care existența vinovăției nu a fost probată, simpla afirmație a recurentei-reclamate, în sensul că intenția directă rezultă din însăși natura faptelor săvârșite, nu este suficientă pentru a admite că este îndeplinită condiția existenței vinovăției. Prin urmare, nefiind dovedită cel puțin una dintre condițiile cumulative necesare pentru atragerea răspunderii civile delictuale, Înalta Curte constată că instanța de apel a făcut o corectă aplicare și interpretare a normelor de drept material în materie, caz în care critica de nelegalitate instituită de dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ. este nefondată. În raport de aceste considerente, Înalta Curte apreciază că nu se mai impune analiza celorlalte apărări formulate de către recurenta-reclamantă, cu referire la existența faptei ilicite pretins invocată în sarcina intimaților-pârâți, a prejudiciului produs și raportului de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, în măsura în care dispozițiile legale incidente în cazul răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie prevăd îndeplinirea cumulativă a condițiilor mai sus arătate. Față de aceste împrejurări, Înalta Curte, potrivit art. 496 C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă împotriva deciziei nr. 2211 din 8 septembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția I civilă, constatând o corectă aplicare a principiilor de drept invocate în cauză.