ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1257/2021

Ședința publică din data de 9 iunie 2021

asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București la 23 ianuarie 2018, Cabinet de Avocat A. a solicitat, în contradictoriu cu Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A., obligarea pârâtei la plata către reclamant a sumei de 542.760,40 RON (TVA inclus) reprezentând contravaloarea serviciilor juridice de expropriere/transfer a unui număr de 259 imobile suplimentare, servicii juridice prestate în baza contractului de prestări servicii de reprezentare și asistență juridică nr. x din 29.03.2010 și la plata sumei de 570.358,01 RON (TVA inclus) cu titlu de penalități de întârziere aferente intervalului 20.01.2015-20.01.2018, calculate conform dispozițiilor art. 2.2 din contractul nr. DE 79 și nr. x/29.03.2010, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința nr. 2059/19.11.2018, Tribunalul București, secția a III civilă a respins, ca neîntemeiată, excepția tardivității cererii. A admis excepția prescripției dreptului material la acțiune. A respins cererea de chemare în judecată ca prescrisă.

Soluția primei instanțe a fost menținută de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia nr. 1593/A/29.11.2019, prin care s-a respins apelul declarat de reclamant împotriva sentinței tribunalului, ca nefondat.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul Cabinet Individual de Avocat A., care a criticat pentru nelegalitate soluția instanței de apel pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În motivarea recursului declarat, reclamantul a susținut două argumente de nelegalitate a soluției criticate, primul fiind acela că data la care a început să curgă termenul de prescripție este 25.09.2013, când BNP B. a emis încheierea nr. 2, prin care s-a consemnat neprezentarea reprezentanților CNAIR S.A. la sediul notarului în vederea încheierii actului adițional aferent imobilelor identificate și expropriate suplimentar de cabinetul avocațial.

În conformitate cu art. 2.4 teza finală din contractul de asistență juridică, dobândirea caracterului exigibil al creanței reprezentând contravaloarea serviciilor juridice suplimentare era condiționată de încheierea actului adițional, deci doar ulterior epuizării acestui moment putea solicita plata contravalorii serviciilor suplimentare. Cu alte cuvinte, concomitent refuzului CNAIR S.A. de încheiere a actului adițional, s-a născut dreptul reclamantului de a obține contravaloarea serviciilor juridice suplimentare.

În condițiile în care i-a fost dat ordin de începere a lucrărilor pentru toate imobilele (deci inclusiv pentru cele identificate ulterior), ordin executat complet de cabinetul de avocat, reclamantul a solicitat a se observa ca actul adițional ce ar fi trebuit încheiat nu reprezenta altceva decât materializarea înțelegerii părților, înțelegere ce a fost finalizată prin executare.

Al doilea argument de nelegalitate a soluției contestate, este cel relativ la aprecierile instanței privind întreruperea cursului prescripției, recurentul înțelegând a se prevala de dispozițiile art. 204 din Legea nr. 71/2011 care prevăd incidența dispozițiilor art. 2.539 alin. (2) teza a II-a din C. civ. și cererii de chemare în judecată sau de arbitrare introduse după intrarea în vigoare a C. civ.

Potrivit recurentului, respectivul caz special de întrerupere a prescripției se aplică și pentru prescripțiile începute sub imperiul Decretului nr. 167/1958, fiind o excepție de la art. 6 alin. (4) din Noul C. civ. și art. 3 din Legea nr. 71/2011.

A reiterat că, în cazul de față, termenul de prescripție a început să curgă la data de 25.09.2013 și a fost întrerupt la data de 17.02.2015, dată la care a înregistrat la BEJ C. cererea de executare silită ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2015, independent de faptul că prin decizia civilă nr. 3666/A/01.11.2017, pronunțată în dosarul nr. x/2016

*

, tribunalul a dispus anularea executării silite, prezentei situații fiindu-i aplicabile dispozițiile art. 2539 alin. (2) teza a II-a din Noul C. civ.

Toate imobilele expropriate au fost înscrise în cartea funciară și intabulate pe numele Statului Român la data de 29.06.2012. În toată această perioadă s-au purtat discuții cu privire la plata imobilelor suplimentare pentru ca, ulterior, în data de 25.09.2013, să invite intimata-pârâtă la sediul cabinetului notarial în vederea încheierii unui act adițional, dar fără niciun rezultat.

Conform contractului, plata urma a fi făcută de către intimata-pârâtă pe baza de factura fiscală, emisă de avocat, în termen de 60 de zile de la data semnării procesului-verbal de predare-primire a extrasului informativ de carte funciară, care atestă intabularea dreptului de proprietate al Statului Român și de administrare al clientului asupra imobilelor expropriate. La data de 21.01.2015, a depus la Registratura CNAIR S.A. factura fiscală nr. x în sumă de 542.760,40 RON reprezentând contravaloarea serviciilor juridice efectuate pentru exproprierea celor 259 de imobile identificate suplimentar în teren, iar la data de 29.01.2015 factura menționată i-a fost returnată.

Având în vedere că intimata-pârâtă a refuzat să își achite obligația de plată datorată, a procedat la executarea silită prin intermediul executorului judecătoresc, constituindu-se dosarul de executare silită nr. x/2015. Împotriva actelor de executare silită efectuate în acest dosar, ulterior cererii reclamantului de continuare a executării silite, intimata-pârâtă CNAIR S.A. a promovat contestație la executare ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2016, fiind respinsă prin sentința nr. 2687/04.04.2017 a Judecătoriei Sectorului 1 București, soluție ce a fost infirmată în calea de atac a apelului prin decizia civila nr. 3666/01.11.2017 a Tribunalul București.

Serviciile juridice de expropriere a celor 259 imobile suplimentare s-au făcut la solicitarea expresa a CNAIR (fosta CNADNR), solicitare materializată, printre altele, prin Decizia de expropriere nr. 1250/05.09.2011 în care sunt prevăzute toate cele 729 imobile, așadar inclusiv cele 259 imobile suplimentare.

De aceea, potrivit recurentului, în temeiul art. 2520 alin. (1) pct. 6 teza finală C. civ., termenul de prescripție a început să curgă de la data de 25.09.2013 și s-ar fi împlinit la data de 25.09.2016, termen de prescripție care a fost însă întrerupt prin cererea de executare înregistrată la data de 17.02.2015, deci înlăuntrul termenului de prescripție. Executarea silită începută de recurent și demersurile întreprinse, atât pe cale amiabilă cât si prin intermediul notarului, în sensul încheierii unui act adițional se încadrează în situațiile prevăzute de legiuitor pentru suspendarea sau întreruperea termenului de prescripție.

În opinia reclamantului, independent de faptul că CNAIR S.A. a refuzat încheierea unui act adițional în care să fie cuprinse și imobilele suplimentare, aceasta are obligația de plată a întregii contravalori a serviciilor juridice prestate, deci, inclusiv a celor aferente serviciilor de expropriere pentru cele 259 imobile suplimentare, aceasta fiind o obligație asumată în mod expres de către CNAIR S.A. (fosta CNADNR), în raport de art. 2.4. din contract, motiv pentru care a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei pronunțată de curtea de apel și, pe cale de consecință, admiterea cererii de chemare în judecată.

În drept, recurentul s-a prevalat de dispozițiile art. 486 și art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Înalta Curte, înregistrând dosarul ca recurs, a procedat, la data de 12.01.2021, la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Completul de filtru C3, constatând că raportul întrunește condițiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., a dispus, prin rezoluția de la aceeași dată, comunicarea raportului părților, pentru ca acestea să depună puncte de vedere conform dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

În cauză nu s-au formulat puncte de vedere la raportul de admisibilitate.

La data de 07.04.2021 recursul a fost admis în principiu, fiind acordat termen de judecată pentru soluționare acestuia în ședință publică, cu citare părți, la data de 09.06.2021, deoarece încă din cuprinsul raportului asupra recursului s-a apreciat că acesta cuprinde critici de nelegalitate (neputând fi incidentă sancțiunea nulității căii de atac pentru nemotivare) care, în raport de conținutul lor concret, au fost reîncadrate în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Urmare a comunicării recursului, la 29.07.2020, în termen legal, intimata-pârâtă Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. a depus întâmpinare, prin care a solicitat anularea recursului, în temeiul art. 489 C. proc. civ., arătând că prin cererea dedusă judecății nu se demonstrează în ce constă nelegalitatea deciziei atacate, prin raportare la soluția pronunțată în apel și la argumentele arătate de instanță în fundamentarea acesteia.

În măsura în care se va respinge excepția invocată, intimata-pârâtă a solicitat respingerea recursului, ca nefondat și menținerea, ca legală și temeinică, a deciziei atacate.

A precizat că în acord cu prima instanță, curtea de apel nu putea reține ca dată a începerii curgerii prescripției extinctive data de 25.09.2013.

Astfel, sub un prim aspect, cauza juridică a acțiunii introduse de reclamant o reprezintă răspunderea contractuală, iar stabilind de comun acord scadența obligației de plată, părțile contractante au determinat și momentul de la care începe să curgă prescripția extinctivă, fiind aplicabile prevederile art. 2524 alin. (2) C. civ. din 2009.

În al doilea rând, dacă în privința prescripției se aplică C. civ., în privința efectelor contractului se aplică C. civ. de la 1864, respectiv art. 969 conform art. 3 din Legea nr. 71/2011.

Urmare a comunicării întâmpinării, recurentul a depus răspuns la întâmpinare, în termen legal, la 19.08.2020.

A solicitat respingerea excepției nulității recursului, urmând a se avea în vedere că a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ., hotărârea atacată conținând motive contradictorii.

Recurentul a solicitat admiterea recursului, motivat de faptul că termenul de prescripție de 3 ani a început să curgă de la data de 25.09.2013 și s-a împlinit la 25.09.2016, după momentul demarării procedurii executării silite, de care instanța nu a ținut cont ca reprezentând o cauză de întrerupere a cursului prescripției.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Analizând criticile de recurs formulate, pe temeiul dispozițiilor art. 488 (1) pct. 8 C. proc. civ., ca urmare a reîncadrării acestora realizată în cuprinsul raportului asupra recursului, Înalta Curte reține caracterul lor nefondat, potrivit celor ce urmează:

În esență, criticând soluția instanței de apel, ce a validat-o pe cea a primei instanțe, de respingere ca fiind prescris dreptul material la acțiune în obligarea pârâtei C.N.A.I.R. S.A. la plata contravalorii serviciilor juridice de expropriere a unui număr suplimentar de 259 imobile și a penalităților de întârziere aferente, reclamantul a reafirmat teza susținută pe parcursul judecății, a începerii curgerii termenului de prescripție la data de 25.09.2013 - data când Biroul Notarului Public B. a emis încheierea nr. 2 ce a constatat neprezentarea reprezentanților C.N.A.I.R. S.A. la sediul notarului în vederea încheierii actului adițional de constatare și identificare a imobilelor expropriate suplimentar, în baza contractului de prestări servicii juridice semnat de părți, nr. DE 79/29.03.2010 - și, totodată, a invocat aplicarea dispozițiilor nr. 2539 alin. (2) teza a II-a din C. civ. (2009) acțiunii deduse prezentei judecăți căreia să-i profite cu efect întreruptiv de prescripție (art. 2537 - 2540 C. civ.) cererea de executare silită formulată la 17.02.2015 și înregistrată sub nr. x/2015 la B.E.J. C., independent de soluția conținută în decizia civilă nr. 3666A/1.11.2017 pronunțată de Tribunalul București în dosarul nr. x/2016

*

(prin care, urmare a admiterii contestației la executare silită formulară de intimata-pârâtă, s-a dispus anularea tuturor actelor de executare silită efectuate în dosarul de executare nr. 63/2015 și întoarcerea executării sumelor executate de 853.631,3 RON).

Niciuna din aceste teze nu poate fi primită și nu demonstrează caracterul nelegal al soluției adoptate în cauză, cu toate că, parte a considerentelor deciziei instanței de apel va fi înlocuită, potrivit celor ce vor fi arătate.

-Astfel, momentul începerii curgerii termenului de prescripție a dreptului material la acțiune al reclamantei, în obligarea pârâtei la plata serviciilor juridice suplimentare prestate, ca urmare a necesarului exproprierii în beneficiul acesteia a unui număr suplimentar de 259 imobile față de cel prevăzut inițial (de 470 imobile) prin contractul semnat de părți DE 79/29.03.2010, moment indicat de reclamantă a fi 25.09.2013, a fost în mod corect infirmat prin raționamentul instanței de apel.

Data de 25.09.2013 corespunde în datele speței cu cea a emiterii încheierii nr. 2/2013 a B.N.P. B. ce a constatat neprezentarea pârâtei C.N.A.I.R. S.A. la convocarea trimisă de reclamant, între altele, în vederea încheierii de către părți a actului adițional la contractul nr. x/2010 (același cu cel înregistrat în evidențele reclamantei sub nr. x/29.03.2010), în baza clauzei de la art. 2.4, adică pentru constatarea și identificarea numărului de imobile expropriate și transferate suplimentar (în număr de 259) celor prevăzute inițial prin contract.

Potrivit contractului, costul serviciilor prestate de avocat clientului a fost determinat atât global, prin raportare la necesarul estimat al imobilelor de expropriat (470), cât și pe baza unui preț calculat pe imobil expropriat, determinat la valoarea de 1690 RON plus T.V.A. aferent (potrivit clauzei din art. 2.1). Prin clauzele cuprinse în art. 2.1.1, 2.1.2 și 2.1.3, părțile au stabilit modalitatea de plată a onorariului convenit și, în continuare, în cuprinsul clauzei din art. 2.4 au prevăzut inclusiv posibilitatea realizării de exproprieri suplimentare de către avocat - pe baza identificărilor din teren, a planurilor parcelare, a măsurătorilor cadastrale, a titlurilor de proprietate și în scopul îndeplinirii obiectului contractului -, pentru plata onorariilor suplimentare făcându-se trimitere la clauza din art. 2.1 a contractului (respectiv, 1690 RON pe imobil expropriat plus T.V.A aferent). Doar pentru determinarea numărului de imobile și a valorii suplimentare a contractului de servicii, părțile au convenit încheierea unui act adițional la acest contract.

Prin urmare, este deplin pertinentă observația instanței de apel în sensul că prețul serviciilor oferite, modul de plată a acestora și scadența obligațiilor de plată au fost toate reglementate prin contractul x/2010, ce a constituit cauza juridică a cererii introductive, reclamanta însăși susținând prin cererea de chemare în judecată că pentru debitul pretins pârâta avea obligația de plată conform art. 2.1.3 din menționatul contract și că data semnării procesului-verbal de predare-primire a extrasului informativ de carte funciară care atestă intabularea dreptului de proprietate al Statului român și de administrare al pârâtei asupra celor 729 imobile expropriate (470+259 suplimentare) a fost 29.06.2012 (dată de la care începând, în 60 de zile, trebuia achitată ultima tranșă de 45% plus T.V.A. din valoarea contractului).

Astfel fiind, în raport de dispozițiile art. 201 din Legea nr. 7/2011, de conținutul clauzelor contractuale convenite de părți, în special a celor privitoare la scadența obligației de plată a costurilor serviciilor juridice prestate - cele ce interesează acțiunea având scadența la 29.08.2012 - în mod corect s-a reținut incidența în cauză a dispozițiilor art. 2524 alin. (2) din C. civ. actual, în raport de care Înalta Curte reține că data începerii cursului prescripției este de 29.08.2012, (așa cum, de altfel, într-o primă teză au reținut și cele două instanțe de fond), iar nu data plății de către pârâtă a celei de-a doua tranșe din onorariu, respectiv 20.04.2011.

Deși această din urmă dată a fost avută în vedere de instanțele de fond doar cu titlu subsidiar, respectiv când au făcut aplicarea dispozițiilor art. 2520 pct. 6 teza finală din C. civ., Înalta Curte apreciază că nu ar putea fi avută în vedere nici măcar astfel, deoarece conduce la concluzii greșite și contradictorii, înțelegându-se în raționamentul instanțelor că, deși potrivit convenției părților (art. 2.1.3), plata ultimei tranșe din prețul contractului avea a fi făcută în termen de 60 de zile de la data semnării procesului-verbal de predare-primire a extrasului informativ de Carte Funciară (care, în fapt, a avut loc la 29.06.2012) - aceasta fiind data exigibilității creanței deduse judecății -, totuși prescripția dreptului la acțiune în plata acestei creanțe a început să curgă la 20.04.2011, deci anterior exigibilității sale și chiar termenului stabilit al plății, prin ipoteză situat ulterior plății celei de-a doua tranșe din valoarea contractului.

Înalta Curte reține că o astfel de teză, evident eronată, nu poate fi susținută în datele speței și nici în raport de celelalte statuări corecte ale instanței de apel relative la scadența obligației de plată și data începerii curgerii termenului de prescripție a creanței pretinse în speță, determinate corect ca fiind situate după 60 de zile de la 29.06.2012, adică la 29.08.2012.

Instanțele de fond s-au îndepărtat nejustificat de această primă concluzie corectă a lor doar când au făcut aplicarea dispozițiilor art. 2520 pct. 6 teza finală din C. civ. și doar ca urmare a echivalării eronate a "ultimei prestații efectuate" la care se referă textul de lege în ipoteza afacerilor neterminate, cu cea a ultimei plăți făcută de pârâtă în raporturile cu reclamanta, respectiv cea realizată cu OP nr. x/20.04.2011 corespunzătoare tranșei a doua de plată stipulată prin contract - clauza din art. 2.1.2.

Or, acest reper de aplicare a termenului de prescripție de 3 ani, prevăzut de art. 2520 pct. 6 teza finală din C. civ., este greșit deoarece legea nu vorbește de data ultimei plăți a serviciilor prestate (care ar fi corespuns, în datele speței, cu data OP nr. x/20.04.2011), ci de data ultimei prestații efectuate, reperul fiind în mod clar stabilit asupra activităților/serviciilor prestate de avocat, care corespunde în speță cu cea a semnării procesului-verbal de predare-primire a Extrasului de informare de Carte Funciară, respectiv 29.06.2012.

Cum s-a precizat deja, acest raționament subsidiar al instanțelor de fond, ce va fi substituit cu prezentele considerente, nu invalidează însă sub niciun aspect soluția adoptată întrucât, chiar raportat la data de 29.08.2012, acțiunea reclamantei introdusă pe rolul instanțelor la data de 19.01.2018 apare ca fiind prescrisă, fie și prin aplicarea termenului general de prescripție de 3 ani.

Revenind la clauzele contractuale convenite de părți și la data afirmată de reclamantă ca fiind începutul termenului de prescripție a dreptului său la acțiune, respectiv 25.09.2013, Înalta Curte reține ca fiind corecte argumentele pentru care instanța de apel a înlăturat această teză.

Într-adevăr, încheierea actului adițional la care se face referire în cuprinsul clauzei din art. 2.4 a contractului, pentru determinarea între părți a numărului de imobile suplimentare și a valorii suplimentare a contractului pentru ipoteza necesarului exproprierilor peste cele prevăzute inițial, are valoarea unui act de desocotire între acestea și rolul de constituire a titlului executoriu asupra sumelor suplimentare datorate (conform art. 30 alin. (3) din Legea nr. 51/1995), în condițiile în care contractul lor inițial DE 79/29.03.2010 reglementa deja - cum pertinent a sesizat instanța de apel - atât posibilitatea exproprierii de imobile suplimentare, criteriile (aceleași) de determinare a costurilor pentru serviciile juridice prestate suplimentar, dar și termenele de plată a prețului contractului.

Nu era, așadar, necesară recurgerea la notificarea pârâtei la sediul unui birou notarial în vederea încheierii actului adițional prevăzut de clauza din art. 2.4 pentru a se obține de către reclamantă un titlu de creanță executoriu asupra costurilor serviciilor juridice suplimentare, fiind suficientă depășirea datei plății și conștientizarea refuzului pârâtei de a plăti, pentru promovarea unei acțiuni în pretenții, de felul celei deduse prezentei judecăți.

Totodată, dacă insista în încheierea unui act adițional la contract, nimic nu o împiedică pe reclamantă - cum corect reține instanța de apel - să stabilească o întrevedere cu pârâta, imediat ce a întocmit și semnat procesul-verbal de predare-primire a Extrasului informativ de Carte Funciară, observându-se că, de la data acestuia - 29.06.2012 - s-a scurs un interval de 1 an și 3 luni în care reclamanta nu a fost împiedicată în niciun fel să solicite și, eventual, să obțină încheierea actului adițional la care făcea referire clauza art. 2.4 a contractului x/2010.

În aceste circumstanțe, data de 25.09.2013 (indicată de reclamantă ca fiind cea a începerii cursului prescripției extinctive a dreptului său la acțiune pentru plata costurilor suplimentare ale contractului, care reprezintă data constatării de către notarul public a neprezentării pârâtei la convocarea trimisă pentru încheierea actului adițional) are - cum bine reține decizia recurată - semnificația unei date alese aleatoriu de reclamantă, iar acceptarea vreunui efect al acesteia asupra prescripției extinctive a dreptului său la acțiune echivalează recunoașterii posibilității reclamantei ca, în mod unilateral și în contra celor convenite prin contract cu pârâta în clauza art. 2.1.3, să determine o altă dată a începerii curgerii prescripției extinctive pentru debitul și accesoriile pretinse.

În sfârșit, primind teza reclamantei, ar însemna să se accepte acesteia posibilitatea convocării notariale a pârâtei, în vederea încheierii actului adițional la contract, și după 10 ani de la epuizarea termenului de plată convenit în clauza art. 2.1.3 din contract sau chiar nelimitat în timp, oricând aceasta ar decide să acționeze în acest sens, ceea ce ar avea semnificația scoaterii de sub regimul prescriptibilității a unor drepturi de creanță care, prin natura lor, sunt prescriptibile extinctiv.

Or, potrivit art. 2515 alin. (1) din C. civ. "Prescripția extinctivă este reglementată prin lege" iar potrivit alin. (2) al aceluiași articol "Este interzisă orice clauză prin care fie direct, fie indirect o acțiune ar fi declarată imprescriptibilă, deși, potrivit legii, aceasta este prescriptibilă, sau invers, o acțiune declarată de lege imprescriptibilă ar fi considerată prescriptibilă".

Înalta Curte reține ca fiind contradictorii susținerile reclamantului din cuprinsul memoriului de recurs, în sensul că dobândirea caracterului exigibil al creanței reprezentând contravaloarea serviciilor juridice suplimentare era condiționată de încheierea actului adițional, astfel că doar ulterior epuizării acestui moment ar fi putut solicita plata contravalorii serviciilor suplimentare.

În primul rând, dacă între părți s-ar fi încheiat actul adițional, nu s-ar mai fi pus în discuție introducerea niciunei cereri pentru plata contravalorii acestor servicii, lipsind interesul și folosul practic al unui atare demers. În al doilea rând, susținerile de mai sus contravin acelora prin care, tot reclamantul, afirmă că, potrivit contractului, plata urma a fi făcută de către pârâtă pe bază de factură fiscală, ce urma a fi emisă de avocat în termen de 60 de zile de la data semnării procesului-verbal de predare/primire a Extrasului informativ de Carte funciară (proces-verbal semnat la 29.06.2012 și care viza toate imobilele expropriate, inclusiv cele suplimentare), acestea fiind, în realitate, condițiile dobândirii exigibilității sumelor pretinse, potrivit contractului.

Deși, prin aceasta, reclamantul evocă el însuși clauza art. 2.1.3 din contract, recunoaște totuși că a depus la Registratura pârâtei abia la 21.01.2015 factura fiscală nr. x în sumă de 542.760,40 RON reprezentând contravaloarea serviciilor juridice efectuate pentru exproprierea celor 259 de imobile identificate suplimentar în teren, neoferind nicio argumentație de ordin juridic a unei atare întârzieri între data de 29.08.2012 (împlinirea celor 60 de zile de la data semnării procesului-verbal) și data emiterii efective a facturii menționate.

Pentru aceste considerente nu pot fi primite criticile reclamantei relative la greșita reținere a excepției de prescripție de către instanța de apel, argumentat de existența unui alt moment al începerii curgerii termenului de prescripție, respectiv cel din 25.09.2013, avansat de reclamantă, ce corespunde datei încheierii notariale nr. 2/2013 a B.N.P. B. ce consemnează neprezentarea reprezentanților C.N.A.I.R. S.A. în vederea încheierii actului adițional, iar nu a celui stabilit de instanțe pe baza clauzelor convenite de părți prin contractul x/2010 și prin aplicarea legii (art. 2524 alin. (2) din C. civ.).

- Cât privește incidența în cauză a dispozițiilor art. 2539 alin. (2) teza finală din C. civ., prin valorificarea cu efect întreruptiv de prescripție a cererii de executare silită a creanței, obiect al prezentei judecăți, depusă de reclamant la 17.02.2015 la B.E.J. C. și înregistrată sub nr. x/2015, independent de soluția conținută în decizia civilă nr. 3666A/1.11.2017 a Tribunalului București pronunțată în dosarul nr. x/2016

*

, se apreciază ca fiind, de asemenea, corect răspunsul oferit prin decizia atacată.

Deși incidența acestei norme a fost invocată de reclamantă în temeiul dispozițiilor tranzitorii ale art. 204 din Legea nr. 71/2011, ceea ce presupune că situația premisă ar fi cea a unei prescripții începute și guvernate de dispozițiile Decretului nr. 167/1958, se reține că acest caz particular de întrerupere a cursului prescripției a fost cercetat de instanțele de fond ca regim propriu al prescripției guvernate de înseși normele C. civ. din 2009, determinat ca atare (și necontestat de către reclamant) prin raportare la dispozițiile art. 201 din Legea nr. 71/2011 și la data scadenței agreată de părți potrivit clauzei din art. 2.1.3 a contractului, pentru pretenția supusă judecății (29.08.2012).

Fiind vorba despre pretenții a căror prescripție se află sub regimul de reglementare al C. civ. din 2009, în mod corect a reținut instanța de apel că, în raport de conținutul art. 2537 C. civ., cererii de executare silită nu i se poate recunoaște efect întreruptiv de prescripție a dreptului de acțiune în condamnarea pârâtului.

Potrivit art. 2537 alin. (2) C. civ., prescripția se întrerupe prin introducerea unei cereri de chemare în judecată sau de arbitrare, prin înscrierea creanței la masa credală în cadrul procedurii insolvenței, prin depunerea cererii de intervenție în cadrul urmăririi silite pornite de alți creditori ori prin invocarea, pe cale de excepție, a dreptului a cărui acțiune se prescrie.

Este adevărat că, potrivit art. 709 alin. (2) C. proc. civ., cursul prescripției se întrerupe pe data depunerii cererii de executare, însoțită de titlu executoriu (care, în speță, s-a stabilit cu titlu definitiv că lipsea, potrivit dezlegărilor din decizia civilă nr. 3666A/1.11.2017 a Tribunalului București, motiv care a și justificat anularea întregii executări silite pornite de reclamantă în dosarul de executare nr. 63/2015), chiar adresată unui organ de executare necompetent, însă efectul întreruptiv poartă asupra termenului de prescripție a dreptului la executare, iar nu a dreptului material la acțiune în condamnare.

Prin urmare, nu se poate reține existența în cauză a unui act întreruptiv al prescripției extinctive a dreptului material la acțiune al reclamantului, care a început să curgă la 29.08.2012, cum corect au statuat ambele instanțe de fond, act indicat de acesta cu trimitere la cererea de executare silită a sumelor pretinse în actuala procedură, depusă la executorul judecătoresc la data de 17.02.2015.

De asemenea, atunci când susține, cu trimitere la dispozițiile art. 2520 alin. (1) pct. 6 teza finală din C. civ., că termenul de prescripție ar fi început să curgă de la data de 25.09.2013 (împlinindu-se la 25.09.2016), recurentul nu explică în niciun fel cum identifică data în cauză (care este aceea a constatării notariale a neprezentării pârâtei la convocarea trimisă în vederea încheierii actului adițional la contract), datei "ultimei prestații efectuate" la care se referă textul legal și de la care începând, se prevede că curge termenul de prescripție de 3 ani.

Totodată, atunci când afirmă că executarea silită pe care a început-o, precum și demersurile întreprinse pe cale amiabilă, ca și prin intermediul notarului, realizate în scopul încheierii actului adițional "se încadrează în situațiile prevăzute de legiuitor pentru suspendarea sau întreruperea termenului de prescripție", reclamantul nu indică nicio normă legală concretă care să poată fi luată în discuție, în vederea cercetării producerii eventualelor modificări asupra termenului de prescripție, reținut ca fiind împlinit la data introducerii acțiunii.

Astfel fiind, în considerarea acestor argumente, apreciind ca fiind nefondat, Înalta Curte va respinge recursul formulat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Cabinet Individual de Avocat A. împotriva deciziei nr. 1593/A din 29 noiembrie 2019 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 09 iunie 2021.