ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1175/2021

Ședința publică din data de 26 mai 2021

I.1 Circumstanțele cauzei:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Vrancea, secția a I-a civilă, sub nr. x/2019, la data de 09 mai 2019, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor, solicitând instanței ca, prin hotararea ce se va pronunța, să fie obligat pâratul să-i platească daune morale în valoare de 1.000.000 euro.

În motivarea cererii, reclamantul a arătat că începând cu anul 2011, în timp ce se afla în executarea unor pedepse privative de libertate în cadrul penitenciarelor românești, a suferit un accident vascular cerebral pentru care nu a primit tratamentul adecvat pentru recuperare. De asemenea, a susținut că prin sentința penală nr. 107/2012, pronunțată de Tribunalul Vrancea în dosarul nr. x/2011, penitenciarul a fost obligat a-i acorde tratament adecvat însă, nefiindu-i acordată îngrijirea medicală necesară, în anul 2018 a suferit un infarct miocardic.

În drept, au fost invocate prevederile art. 3 din CEDO, art. 22 din Constituția României, REC. 2006/2 pct. 39, Ordinul nr. 429/C/2012 al Ministerului Justiției, Ordinul nr. 125/2012 a Ministerului Sănătații, art. 71 din Legea nr. 254/2013.

Prin sentința civilă nr. 601 din 17 decembrie 2019, Tribunalul Vrancea, secția I civilă a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, invocată de instanță din oficiu; a respins cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Prin decizia civilă nr. 118/A din 23 noiembrie 2020, Curtea de Apel Galați, secția I civilă a admis excepția tardivității, invocată din oficiu, și a respins, ca tardiv, apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 601 din 17 decembrie 2019 a Tribunalului Vrancea.

Împotriva deciziei curții de apel a exercitat recurs reclamantul A., la data de 10 decembrie 2020, înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 25 ianuarie 2021.

În argumentarea recursului, fără invocarea incidenței vreunuia dintre motivele de casare, prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului și casarea hotărârii curții de apel, apreciind că aceasta, în mod nelegal, a respins ca tardivă cererea de apel, în contextul în care "nu a fost informat la timp pentru a face apel, fiind în tranzit între mai multe penitenciare din țară".

La data de 23 februarie 2021, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor a formulat întâmpinare în cadrul căreia a solicitat respingerea, ca nefondat, a recursului și menținerea, ca temeinică și legală, a hotărârii curții de apel.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți:

Examinând hotărârea atacată, în limita impusă de criticile din cererea de recurs susceptibile de încadrare în cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă recursul reclamantului, ca nefondat, pentru considerentele care vor succede:

În drept, conform art. 10 alin. (1) din C. proc. civ., părțile au obligația să îndeplinească actele de procedură în condițiile, ordinea și termenele stabilite de lege sau de judecător, să își probeze pretențiile și apărările, să contribuie la desfășurarea fără întârziere a procesului, urmărind, tot astfel, finalizarea acestuia.

Pentru părți se instituie, printre altele, obligația de a îndeplini actele de procedură în termenele stabilite de lege. În caz de nerespectare a acestei obligații, intervin, în condițiile legii, sancțiuni, precum nulitatea, decăderea sau perimarea.

Astfel, legiuitorul român, prin art. 468 alin. (1) din C. proc. civ., a statuat că, pentru exercitarea apelului, termenul este de 30 de zile, care începe să curgă de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel.

În ceea ce privește regula după care se calculează curgerea termenelor procedurale, art. 182 din C. proc. civ. prevede că, "(1) Termenul care se socotește pe zile, săptămâni, luni sau ani se împlinește la ora 24:00 a ultimei zile în care se poate îndeplini actul de procedură. (2) Cu toate acestea, dacă este vorba de un act ce trebuie depus la instanță sau într-un alt loc, termenul se va împlini la ora la care activitatea încetează în acel loc în mod legal, dispozițiile art. 183 fiind aplicabile."

Dispozițiile art. 185 din C. proc. civ. prevăd că atunci când un drept procesual trebuie exercitat într-un anumit termen, nerespectarea acestuia atrage decăderea din exercitarea dreptului, în afară de cazul în care legea dispune altfel. Actul de procedură făcut peste termen este lovit de nulitate.

În cauza pendinte, așa cum s-a arătat anterior, recurentul-reclamant nu a procedat la indicarea tezei de nelegalitate de care se prevalează pentru susținerea recursului, însă, Înalta Curte, în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ., constată că argumentele invocate face posibilă încadrarea în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., prin motivele invocate, recurentul-reclamant tinzând să susțină greșita aplicare de către instanța de apel a dispozițiilor art. 468 din C. proc. civ. referitoare la termenul de declarare a apelului și momentul de la care începe să curgă acest termen procedural.

În speță, instanța de apel a fost învestită cu o cerere de apel exercitată de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 601 din 17 decembrie 2019, pronunțată de Tribunalul Vrancea, astfel că, în acest caz, premisa anterior menționată presupunea, în acord cu prevederile art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., verificarea formulării în termenul legal a cererii de apel din perspectiva valabilității actului de procedură al comunicării sentinței tribunalului.

Procedând la analiza excepției tardivității căii de apel a apelului, invocată din oficiu, instanța de apel a constatat caracterul întemeiat al acesteia, reținând că deși reclamantului i-a fost comunicată sentința tribunalului la data de 17 ianuarie 2020, calea de atac a fost formulată la data de 11 martie 2020, data poștei, cu depășirea termenului legal, care s-a împlinit la 17 februarie 2020.

Soluția curții de apel este una legală pentru următoarele considerente:

Verificând conținutul înscrisurilor aflate la dosarul cauzei, Înalta Curte reține că, la data de 17 ianuarie 2020, reclamantului A. i-a fost comunicată sentința civilă nr. 601 din 17 decembrie 2019, pronunțată de Tribunalul Vrancea, în condițiile art. 161 alin. (6), coroborat cu art. 162 alin. (1) din C. proc. civ., conform dovezii aflate la dosarului nr. x/2019 al Tribunalului Vrancea.

Conform dispozițiilor art. 181 din C. proc. civ., termenul pentru formularea apelului s-a împlinit la 17 februarie 2020.

Calea de atac a apelului a fost formulată la data de 11 martie 2020, așa cum reiese din ștampila aplicată pe plicul care a însoțit cererea de apel, aflat la dosarului nr. x/2019 al Curții de Apel Galați, cu 22 de zile peste termenul legal.

Prin susținerile din cuprinsul cererii de recurs, recurentul-reclamant tinde să justifice nevalabilitatea actului de procedură al comunicării, ceea ce este incompatibil cu dispozițiile art. 468 alin. (1) C. proc. civ., pentru că, dacă actul de procedură al comunicării sentinței tribunalului este lovit de nulitate, rezultă că acesta nu are aptitudinea de a declanșa, în mod valabil, curgerea termenului de declarare a apelului, consecința fiind că reclamantul ar fi fost în termen legal de formulare a apelului, în absența unei comunicări valabile a hotărârii primei instanțe, ipoteză care, în cauză, nu este întrunită.

Astfel, Înalta Curte constată că, în mod legal, instanța de apel a stabilit că actul de procedură al comunicării soluției primei instanțe este valabil, acesta îndeplinind toate cerințele legale prevăzute de art. art. 164 alin. (1) lit. 1 a, c, d, e și f din C. proc. civ., cu referire la mențiunile a căror lipsă, conform dispozițiilor 164 alin. (4) C. proc. civ., se sancționează cu nulitatea actului de procedură.

Dintre acestea, cea care interesează în cauză este prevăzută de art. 164 alin. (1) lit. f) din C. proc. civ., potrivit cu care:"Dovada de înmânare a citației sau a altui act de procedură ori, după caz, procesul-verbal va cuprinde: semnătura celui care a primit citația sau alt act de procedură, precum și semnătura agentului sau, după caz, funcționarului de la primărie care o certifică, iar în cazul în care se întocmește proces-verbal, semnătura agentului, respectiv a funcționarului primăriei."

Conform art. 165 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ. "Procedura se socotește îndeplinită: 1. la data semnării dovezii de înmânare ori, după caz, a încheierii procesului-verbal prevăzut la art. 164, indiferent dacă partea a primit sau nu citația ori alt act de procedură personal".

Or, din cuprinsul dovezii de îndeplinire a procedurii de comunicare a sentinței tribunalului, reiese că înmânarea a avut loc la data de 17 ianuarie 2021, către destinatarul actului de procedură, reclamantul A., la Penitenciarul Focșani, unde acesta se afla încarcerat, în executarea unei pedepse privative de libertate, în cuprinsul dovezii de comunicare regăsindu-se și semnătura olografă a recurentului, care confirmă primirea actului comunicat; o atare modalitate de comunicare a actului de procedură este prevăzut in terminis de dispozițiile art. 161 alin. (6) C. proc. civ., consecința fiind aceea a comunicării valabile a actului de procedură către partea însăși.

Pe de altă parte, dispozițiile art. 164 alin. (4) C. proc. civ. prevăd în mod expres că: "Mențiunile din procesul-verbal privitoare la faptele constatate personal de cel care l-a întocmit nu pot fi combătute decât prin procedura înscrierii în fals."

În aceste condiții, susținerea recurentului-reclamant din cuprinsul motivelor de recurs în sensul că "nu a fost înștiințat la timp despre comunicarea hotărârii primei instanțe", este nefondată, având în vedere că mențiunea în discuție nu poate fi înlăturată decât prin procedura înscrierii în fals (întrucât prezența recurentului-reclamant la adresa de comunicare a actului de procedură, respectiv Penitenciarul Focșani și semnătura care atestă primirea actului procedural, reprezintă o constatare personală a agentului procedural), procedură de care însă recurentul nu a înțeles să uzeze în speță.

În acest context factual, împrejurarea că reclamantul s-a aflat în tranzit între mai multe penitenciare din țară (Focșani și Timișoara, după cum însuși precizează), care nu i-a permis, în opinia sa, formularea în termen a căii de atac, respectiv, formularea la data de 21 ianuarie 2021, a unei cereri adresate curții de apel, de eliberare a unei copii, certificate, de pe dosarele de fond, nu este aptă a demonstra caracterul nelegal al sancțiunii tardivității aplicate de curtea de apel, aceasta cu atât mai mult cu cât, în procedura apelului, legiuitorul nu a impus, în sarcina recurentului, obligația de a motiva apelul, sub sancțiunea anulării cererii de apel, fiind suficient ca partea nemulțumită de hotărârea primei instanțe să își exprime neechivoc voința de a declara apel.

Analizând pricina și din perspectivă convențională, a respectării dreptului de acces la instanță, reglementat și garantat de dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, deși aceste aspecte nu au fost relevate prin cererea de recurs, Înalta Curte reține că în jurisprudența sa, Curtea EDO a fost constantă în a statua în sensul că stabilirea unor condiționări pentru exercitarea căilor de atac nu constituie o încălcare a dreptului la liber acces la justiție; în acest sens este și jurispudența Curții Constituționale care în Decizia nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994, a stabilit că accesul liber la justiție presupune accesul la mijloacele procedurale prin care justiția se înfăptuiește și este de competența exclusivă a legiuitorului de a institui regulile de desfășurare a procesului în fața instanțelor judecătorești. De asemenea, prin Decizia nr. 279 din 26 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 725 din 22 august 2018, Curtea a reținut că principiul accesului liber la justiție trebuie interpretat și prin prisma art. 6 paragraful 1 privind dreptul la un proces echitabil din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Cu privire la interpretarea acestui articol, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că dreptul de acces la un tribunal nu este un drept absolut, existând posibilitatea limitărilor implicit admise dacă acestea sunt permise de lege, urmăresc un scop legitim și sunt proporționale cu scopul urmărit (Hotărârea din 21 februarie 1975, pronunțată în Cauza Golder împotriva Regatului Unit, paragrafele 37 și 38). Prin Hotărârea din 26 ianuarie 2006, pronunțată în Cauza Lungoci împotriva României, paragraful 36, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 588 din 7 iulie 2006, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat că accesul liber la justiție implică, prin natura sa, o reglementare din partea statului și poate fi supus unor limitări, atât timp cât nu este atinsă substanța dreptului. De asemenea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în Hotărârea din 22 octombrie 1996, pronunțată în Cauza Stubbings împotriva Regatului Unit, paragrafele 51 și 52, a reținut că instituirea unor termene pentru efectuarea diferitelor acte de procedură, termene de prescripție și cele de decădere sau sancțiunile pentru nerespectarea acestora nu sunt de natură a încălca art. 6 paragraful 1 din Convenție, acestea fiind restricții admise atât timp cât nu aduc atingere dreptului la un tribunal în substanța sa.

Făcând aplicarea acestor principii în cauză, Înalta Curte reține că, în raport de circumstanțele particulare ale pricinii, care nu relevă o imposibilitate obiectivă a recurentului de a declara calea de atac a apelului în termenul imperativ instituit prin lege, sancțiunea tardivității aplicată este una legală, urmărind un scop legitim și este proporțională cu scopul urmărit.

Față de cele ce preced, Înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 118/A din 23 noiembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția I civilă, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 118/A din 23 noiembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția I civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 26 mai 2021.