ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 234/2023

Ședința publică din data de 9 februarie 2023

Asupra cauzei, constată următoarele:

I. Circumstanțele litigiului:

Prin acțiunea înregistrată la 2 martie 2020 pe rolul Tribunalului Cluj, reclamanții A. și B. au solicitat obligarea pârâtului Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice la plata:

- în favoarea reclamantei A. a sumei de 2.000.000 euro, reprezentând daune morale de 1.000.000 euro, respectiv 200.000 euro pentru privare de libertate nelegală timp de 4 luni în anul 2000 neurmată de o sentință de condamnare și 800.000 euro suferința fizică și psihică, care a condus la un atac vascular cerebral, urmată de hemipareza pe partea stângă la braț și picior. Au solicitat, de asemenea, obligarea pârâtului la plata de daune materiale în cuantum de 1.000.000 euro pentru cheltuielile medicale și imposibilitatea de a mai putea să conducă afacerea comerț cu produse petroliere C. S.R.L., a cărui asociat și administrator era;

- în favoarea reclamantului B. a sumei de 200.000 euro, reprezentând daune morale urmare a faptului că a suferit presiune psihică alături de soția sa timp de 19 ani, fapt ce a dus la îmbolnăvirea sa de inimă și la faptul ca el o îngrijește pe soția sa care nici măcar nu a fost condamnată pentru o faptă penală, dar a purtat anatema de inculpată timp de 14 ani.

Prin sentința civilă nr. 624 din 1 octombrie 2021 pronunțată de Tribunalul Cluj – secția civilă, s-au respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului B. – decedat în timpul procesului, excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, excepția inadmisibilității acțiunii și excepția prescripției dreptului material la acțiune.

S-a admis în parte acțiunea civilă formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice și, în consecință, a fost obligat pârâtul să achite reclamantei suma de 6.000 euro în echivalent RON la data plății, cu titlu de daune morale.

S-a respins acțiunea civilă formulată de reclamantul B. – decedat în timpul procesului, cererea fiind continuată de către D. în calitate de fiică, împotriva pârâtului Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice.

Prin decizia nr. 83/A din 1 martie 2022 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă, s-a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, împotriva sentinței civile nr. 624 din 1 octombrie 2021 a Tribunalului Cluj, pe care a schimbat-o în sensul că:

A admis excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de pârât și, în consecință, a respins ca fiind prescrisă acțiunea formulată de reclamanții A. și E. - decedat, având ca moștenitor pe D., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

S-au menținut restul dispozițiilor care nu contraveneau soluției.

A respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantele A. și D..

Împotriva deciziei civile nr. 83/A din 1 martie 2022 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă, reclamantele D. și A. au declarat recurs, invocând motivul de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În cuprinsul cererii de recurs, recurentele-reclamante au arătat că instanța de apel a interpretat în mod greșit prevederile art. 2517-2528 C. civ., stabilind eronat momentul de la care a început să curgă termenul de prescripție, reținând greșit că sesizarea Curții Europene a Drepturilor Omului cu privire la încălcarea drepturilor fundamentale ale reclamantei A. nu a întrerupt cursul prescripției extinctive.

Instanța de apel a reținut că termenul de prescripție extinctivă a început să curgă la 18 iunie 2014, odată cu pronunțarea deciziei penale de condamnare nr. 319/A/2014 a Curții de Apel Oradea în dosarul nr. x/2013 și s-a împlinit la 18 iunie 2017. Deoarece cererea de chemare în judecată a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj la data de 2 martie 2020, termenul de prescripție de 3 de ani era deja împlinit, motiv pentru care a fost admisă excepția prescripției invocate de intimat.

Apreciază că, în speță, termenul de prescripție a început să curgă din momentul în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a pronunțat hotărârea prin care a constatat și stabilit în mod definitiv încălcarea drepturilor prevăzute la art. 6 și art. 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Aceasta deoarece până în momentul la care Statul Român nu a fost condamnat de către Curte, respectiv până în momentul pronunțării hotărârii, nu a cunoscut caracterul nerezonabil al duratei procesului penal, respectiv al existenței încălcării drepturilor fundamentale ale reclamantei și a responsabilității Statului Român cu privire la această încălcarea.

Acțiunea privind repararea prejudiciului cauzat de durata nerezonabilă a unui proces penal se împarte în două etape: constatarea încălcării drepturilor fundamentale/constatarea existenței faptei ilicite, respectiv stabilirea și acordarea despăgubirilor pentru repararea prejudiciilor cauzate prin aceasta încălcare.

În speță, aceste două etape au fost date spre judecată unor instanțe diferite, însă nu se poate considera că a doua etapă putea fi realizată fără ca prima etapă să fie finalizată, invocând considerentele reținute în decizia nr. 646 din 23 februarie 2018 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – secția I civilă.

În consecință, având în vedere că pentru prima etapă - constatarea duratei nerezonabile a procesului penal - este necesară intervenția instanței de judecată pentru a se realiza o analiza juridică complexă, în scopul de a verifica criteriile stabilite de jurisprudența constantă a Curții cu privire la durata procedurilor penale, nu se poate susține că persoana prejudiciată a putut constata sau cunoaște această încălcare anterior, fără intervenția instanței de judecată.

Faptul că în speță etapa constatării duratei nerezonabile a procesului penal a fost realizată printr-o procedură judiciară distinctă de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului și nu de către instanța investită să stabilească și să acorde prejudiciile cauzate de această faptă ilicită, nu presupune că această etapă nu mai este necesară pentru a se putea cunoaște existența acestei încălcări, de către toți subiecții interesați, inclusiv de către persoana prejudiciată.

Apreciază că, până în momentul în care nu se reține caracterul nerezonabil al duratei procedurilor penale de către o instanță de judecată, nu se poate susține că persoana prejudiciată cunoștea sau putea cunoaște existenta faptei ilicite și a prejudiciului cauzat prin aceasta și nu se poate susține că termenul de prescripție prevăzut de art. 2528 C. civ. a început să curgă.

În situația în care se va aprecia, însă, că termenul de prescripție a început să curgă de la momentul la care a fost pronunțată sentința penală nr. 258/03.03.2014, apreciază că termenul a fost întrerupt prin introducerea acțiunii împotriva Statului Român la Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

Arată că este greșită interpretarea instanței de apel, în sensul că, întrucât reclamanta nu a solicitat acordarea unei reparații echitabile în procedura demarată în fața Curții, cererea formulată nu întrerupe cursul prescripției extinctive al dreptului de solicitare a despăgubirilor aferente acestei încălcări.

Din economia art. 2537 C. civ. rezultă intenția legiuitorului de a învesti cu putere întreruptiva fapta creditorului dreptului prescriptibil prin care se invocă dreptul ori se dorește fructificarea acestuia. Temeiul efectelor întreruptive este ieșirea din pasivitate a creditorului care întreprinde demersuri în vederea realizării dreptului său.

Acestea se desprinde inclusiv din teza finală a textului de lege, prin care se prevede: "prin invocarea, pe cale de excepție, a dreptului a cărui acțiune se prescrie". Așadar, simpla invocare a dreptului este suficientă pentru ca prescripția extinctivă să fie întreruptă.

Recurenta A. a sesizat Curtea Europeană a Drepturilor Omului și a solicitat să se constate că i-au fost încălcate drepturile fundamentale, respectiv a invocat acțiunea ilicită a Statului Român, cauzatoare de prejudicii.

Se susține că sesizarea Curții Europeane a Drepturilor Omului are capacitatea de a întrerupe cursul termenului prescripției extinctive în temeiul art. 2537 pct. 2 C. civ., având în vedere că prin aceasta a solicitat antrenarea răspunderii Statului Român pentru încălcarea drepturilor prevăzute de art. 6 din Convenție, respectiv constatarea existenței faptei ilicite a Statului Român.

Din 28 noiembrie 2014, când a sesizat Curtea, și până în data de 10 iulie 2018 când hotărârea pronunțată de Curte a rămas definitivă, termenul de prescripție cu privire la acțiunea de recuperarea prejudiciului cauzat a fost întrerupt, iar din 10 iulie 2018, de când hotărârea pronunțată de CEDO a rămas definitivă, a început să curgă un nou termen de prescripție, conform art. 2541 alin. (4) C. civ.

În concluzie, se învederează că s-a formulat cererea de chemare în judecată la 2 martie 2020, înăuntrul termenului de prescripție prevăzut de lege, motiv pentru care soluția instanței de apel de admitere a excepției invocate de intimat în acest sens este contrară prevederilor legale în materie.

Intimatul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

În mod corect a reținut instanța de apel că nu se poate calcula termenul de prescripție de 3 ani de la data pronunțării deciziei Curții Europene a Drepturilor Omului prin care s-a constatat caracterul nerezonabil al procedurilor judiciare desfășurate împotriva recurentei, întrucât ar echivala cu o limitare sau condiționare a stabilirii răspunderii civile delictuale de o prealabilă sesizare a Curții Europene a Drepturilor Omului.

Astfel, întrucât toate prejudiciile solicitate prin cererea de chemare în judecată derivă din durata procedurilor penale, este evident faptul că de la data rămânerii definitive a hotărârii penale de încetare a procesului penal și respectiv de achitare, constituie momentul la care recurentele-reclamante trebuiau să cunoască autorul faptei ilicite cauzatoare de prejudicii.

Se învederează că În mod corect a reținut instanța de apel că, deși termenul de prescripție de 3 ani se întrerupe prin introducerea unei cereri de chemare în judecată, prin cererea adresată la CEDO reclamanta nu a formulat o solicitare de acordare a unei sume de bani cu titlu de satisfacție echitabilă.

Așadar, nu se poate considera că dreptul la acțiune al recurentelor-reclamante ar fi fost întrerupt până la constatarea de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului a încălcării unor prevederi din Convenție, în condițiile inexistenței unor norme derogatorii în acest sens.

Din această perspectivă se susține că acțiunea în antrenarea răspunderii civile delictuale a Statului Român este independentă de derularea procedurii în fața Curții Europene a Drepturilor Omului, astfel că nu se poate considera că termenul de prescripție nu a început să curgă ori că s-a întrerupt.

Întrucât au trecut mai mult de 3 ani de la data la care recurentele-reclamante au cunoscut prejudiciul indicat în cuprinsul acțiunii, dar și persoana responsabilă, față de termenul imperativ de prescripție de 3 ani reglementat de dispozițiile C. civ., acțiunea este prescrisă.

Contrar celor susținute de recurentele-reclamante, se arată că instanța de apel a dat o dezlegare corectă excepției prescripției dreptului material la acțiune, motiv pentru care se solicită respingerea recursului formulat de reclamantele A. și D. împotriva deciziei civile nr. 83/A din 1 martie 2022 pronunțată de Curtea de Apel Cluj.

Recurentele-reclamante au depus răspuns la întâmpinare, solicitând respingerea apărărilor formulate de intimatul-pârât și admiterea recursului astfel cum a fost formulat.

Având în vedere data înregistrării cererii de chemare în judecată pe rolul instanțelor judecătorești (2 martie 2020), în cauză sunt aplicabile dispozițiile C. proc. civ., cu modificările aduse prin Legea nr. 310/2018.

Constatându-se încheiată procedura de comunicare, în condițiile art. 490 alin. (2) coroborat cu art. 471

1

a alin. (5) și (6) C. proc. civ., a fost fixat termen de judecată la 19 ianuarie 2023, cu citarea părților, în ședință publică, în vederea soluționării căii de atac, termen la care instanța a rămas în pronunțare asupra recursului, amânând succesiv pronunțarea la 2 februarie 2023, respectiv 9 februarie 2023.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție:

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și a dispozitiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte retine următoarele:

Prin cererea de recurs recurentele reclamante au solicitat casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instranței de apel, în temeiul art. 497 alin. (1) C. proc. civ., precum și obligarea intimatului la plata cheltuielilor de judecată. În motivarea recursului, recurentele reclamante au arătat că, întrucât prezenta cauză are ca obiect răspunderea civilă delictuală, sunt aplicabile dispozițiile art. 2528 din C. civ., că termenul de prescripție a dreptul material la acțiune a început să curgă din momentul în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a pronunțat hotărârea prin care a stabilit în mod definitiv încălcarea drepturilor prevăzute de art. 6 și art. 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Din această perspectivă, recurentele reclamante au susținut că până la momentul condamnării statului de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, nu a cunoscut caracterul nerezonabil al duratei procesului penal, respectiv existența încălcării drepturilor sale fundamentale și responsabilitatea statului cu privire la această încălcare. Recurentele reclamante în susținerea cererii de recurs au invocat și decizia nr. 646 din 23 februarie 2018 pronunțată de secția I a Înaltei Curți de Casație și Justiție, arătând că, în litigiul pendinte, etapa constatării duratei nerezonabile a procesului penal a fost realizată printr-o procedură judiciară distinctă de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului și, nu de către instanța învestită să stabilească și să acorde prejudiciul cauzat de această faptă ilicită. În consecință, s-a învederat că până la momentul în care s-a reținut caracterul nerezonabil al duratei procedurilor penale, nu se poate susține că persoana prejudiciată cunoștea sau putea cunoaște existența faptei ilicite și a prejudiciului cauzat prin aceasta și, astfel nu se poate susține că termenul de prescripție a început să curgă. De asemenea, recurentele reclamante în subsidiar au susținut întreruperea termenului de prescripție prin introducerea acțiunii împotriva Statului Român la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în temeiul art. 2537 pct. 2 din C. civ.

Înalta Curte, în ceea ce priveste motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. (hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material), invocat de recurente ca temei de drept al recursului, reține că ipotezele circumscrise acestui motiv se referă la situațiile în care instanța aplică un act normativ care nu este incident în pricina dedusă judecății, dă eficiență unei norme generale în condițiile existenței unei norme speciale aplicabile, dă o interpretare greșită textului de lege aplicabil în cauză. Din această perepectivă, Înalta Curte reține că în ceea ce privește motivul de recurs vizând aplicarea greșită a dispozițiilor de drept material care instituie începutul termenului de prescripție extinctivă, examinat prin prisma cazului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., este fondat. Astfel, deși instanța de apel a reținut în mod corect aspectele de principiu privind împrejurarea că exercitarea dreptului persoanei prejudiciate printr-o faptă ilicită de a solicita repararea prejudiciilor ce i-au fost cauzate este supusă prescripției extinctive, fiind incident termenul general de prescripție de 3 ani reglementat de art. 2.517 din C. civ., a stabilit în mod greșit momentul de la care începe să curgă acest termen în raport de momentul finalizării procedurilor penale în cauza reclamantei. Înalta Curte constată că procedurile penale a căror durată nerezonabilă a fost reclamată în litigiul pendinte au fost finalizate la data de 18 iunie 2014 când a fost pronunțată decizia penală nr. 319/A/2014, prin care Curtea de Apel Oradea a respins apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței penale nr. 258 din 03.03.2014 pronunțată de Judecătoria Oradea. Prin această sentință, judecătoria a dispus încetarea procesului penal față de reclamanta A., inculpată în cauza penală, sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de delapidare și fals în înscrisuri sub semnătură privată și, respectiv, achitarea pentru comiterea infracțiunii de înșelăciune cu privire la calitatea mărfurilor. După finalizarea procedurilor penale, recurenta reclamantă A. a sesizat Curtea Europeană a Drepturilor Omului la data de 28 noiembrie 2014, în temeiul art. 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, cu o cerere îndreptată împotriva României, susținând că procedura penală care a fost inițiată împotriva sa la 23 martie 2000 și care s-a încheiat cu decizia pronunțată la 18 iunie 2014 a depășit termenul rezonabil și, astfel, a fost încălcat art. 6 paragraful 1 din Convenție. Reclamanta a denunțat, de asemenea, absența, la nivel intern, a unei căi de atac efective, care să îi permită unei persoane să se plângă cu privire la depășirea termenului rezonabil, considerând că această absență constituie o încălcare a art. 13 din Convenție. Prin decizia din 10 aprilie 2018, definitivă la data de 10 iulie 2018, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că au fost încălcate dispozițiile art. 6 paragraful 1 și art. 13 din Convenție. La data de 2 martie 2020, reclamanții A. și B. au chemat în judecată Statul Român prin Ministerul Finanțelor, solicitând obligarea acestuia la plata daunelor morale și materiale generate de situația reclamantă la Curtea Europeană Drepturilor Omului. În ceea ce privește prejudiciul, în cererea de chemare în judecată, reclamanta a arătat că prejudiciul rezultă din faptele expuse, determinate prin decizia Curții Europene a Drepturilor Omului, acțiunea fiind întemeiată în drept pe dispozițiile legale care instituie răspunderea civilă delictuală. Astfel, cum au arătat și recurenții reclamanți, invocând în acest sens decizia nr. 646/23.02.2018 pronunțată de secția I civilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, acțiunea având ca obiect repararea prejudiciului cauzat prin durata excesivă a procesului penal presupune verificarea întrunirii condițiilor privind fapta ilicită, prejudiciul și legătura de cauzalitate între faptă și prejudiciu. Premisa analizei este aceea că "fapta ilicită" este reprezentată de întârzierile imputabile autorităților judiciare, identificate în urma aplicării criteriilor desprinse din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, anume complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente. În decizia menționată, s-a arătat că instanța de judecată trebuie să expună prioritar considerentele pentru care durata procesului penal a fost sau nu una excesivă, decelând conduita procesuală a părții de cea a autorităților și ținând cont de elementele ce indică gradul de complexitate a cauzei. De asemenea, s-a arătat că abia după stabilirea nerespectării termenului rezonabil este posibilă identificarea și repararea prejudiciului cauzat, anume a celui care decurge exclusiv din întârzierile imputabile autorităților judiciare. Prejudiciul se evaluează în echitate, potrivit acelorași principii pentru care Curtea Europeană acordă satisfacție echitabilă. Înalta Curte reține că având în vedere pronunțarea de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului a hotărârii prin care s-a constatat încălcarea drepturilor garantate de art. 6 paragraful 1 și 13 din Convenție, în prezenta cauză nu se mai impune cercetarea "faptei ilicite" reprezentate de întârzierile imputabile autorităților judiciare, nici expunerea considerentelor pentru care durata procesului penal a fost sau nu una excesivă, întrucât aceste aspecte au fost stabilite de Curtea Europeană. În ceea ce privește momentul de început al termenului de prescripție în care putea fi promovată acțiunea în despăgubiri, Înalta Curte constată că, în cauza aflată în fața Curții Europene a Drepturilor Omului, Guvernul a invocat neepuizarea căilor de atac interne, în sensul art. 35 paragraful 1 din Convenție, în ceea ce privește capătul de cerere formulat în temeiul art. 6 paragraful 1 din Convenție referitor la durata excesivă a procedurii penale inițiate împotriva reclamantei. Potrivit Guvernului, reclamanta ar fi trebuit să sesizeze instanțele interne cu o acțiune în răspundere civilă delictuală, pentru a solicita despăgubiri pentru durata excesivă a procedurii. Or, în contextul în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a considerat că este neîntemeiată excepția de neepuizare a căilor de atac interne invocată de Guvern considerând că, la momentul sesizării Curții, nu a fost disponibilă nicio cale de atac efectivă, fiind încălcat art. 13 din Convenție, nu se poate reține în prezenta cauză, cu încălcarea celor statuate de Curtea Europeană, că reclamanta trebuia să formuleze cererea de chemare în judecată prin care să solicite atragerea răspunderii civile delictuale a statului într-un termen de 3 ani calculat de la momentul pronunțării deciziei penale nr. 319/A/2014 a Curții de Apel Oradea, cu ignorarea statuării instanței europene în privința momentului de la care acțiunea în răspundere civilă delictuală reprezintă o cale de atac efectivă. Astfel, Curtea Europeană a considerat că, în cazul în care calea de atac internă din cauzele referitoare la durata procedurii este rezultatul unei evoluții jurisprudențiale, epuizarea căilor de atac interne se apreciază, cu unele excepții, la data introducerii cererii în fața sa. Or, în speță, la momentul introducerii cererii, calea de atac în cauză nu dispunea încă de gradul de certitudine impus de CEDO pentru a putea fi utilizată în sensul art. 35 paragraful 1 din Convenție, situație în care nu i se poate imputa reclamantei că, înainte de a sesiza Curtea, nu a epuizat o acțiune care, la momentul respectiv, nu prezenta certitudinea și eficacitatea necesare. În consecință, Curtea Europeană a analizat fondul cererii reclamantei și a apreciat caracterul "rezonabil" al duratei unei proceduri în funcție de circumstanțele cauzei și ținând seama de criteriile rezultate din jurisprudența sa, respectiv complexitatea cauzei,comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente, precum și miza litigiului pentru persoana în cauză și a concluzionat că durata totală a procedurii, și anume paisprezece ani, două luni și douăzeci și șase de zile, pentru trei grade de jurisdicție, nu poate fi considerată rezonabilă din perspectiva cerințelor art. 6 din Convenție, fiind astfel încălcat art. 6 paragraful 1 din Convenție. În raport de încălcarea drepturilor constatată prin decizia Curții Europene a Drepturilor Omului. reclamanta a solicitat repararea prejudiciului cauzat prin încălcarea art. 6 din Convenție. Din perspectiva celor expuse, Înalta Curte reține că art. 2528 din C. civ. conform căruia prescripția dreptului la acțiune în repararea unei pagube care a fost cauzată printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, nu poate fi aplicat în sensul reținut de instanța de apel întrucât ar conduce la o încălcare, în contextul speței, a art. 13 din Convenție, care garantează o cale de atac efectivă în fața unei instanțe naționale, care îi permite unei persoane să se plângă de o nerespectare a obligației, prevăzute la art. 6 paragraful 1, de soluționare a cauzelor într-un termen rezonabil. Astfel, în speță, această cale de atac efectivă este reprezentată de acțiunea în despăgubiri, cu privire la care Curtea Europeană a constatat că, la momentul sesizării sale, aceasta nu prezenta certitudinea și eficacitatea necesare. Reținând aplicarea greșită a normei de drept material care stabilește momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție extinctivă pentru formularea acțiunii în despăgubiri subsecvente constatării încălcării drepturilor prevăzute de Convenție de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Înalta Curte constată că este întemeiat motivul de recurs invocat în acest sens de recurențele reclamanțe, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., situație în care nu se mai impune analiza motivului de recurs invocat în subsidiar, privind întreruperea termenului de prescripție în temeiul art. 2537 pct. 2 din C. civ.. În consecință, în temeiul art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte urmează a admite recursul declarat de recurențele reclamanțe, a casa decizia cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe de apel, care va avea în vedere dezlegările expuse prin prezenta decizie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantele D. și A. împotriva deciziei nr. 83/A din 1 martie 2022 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă.

Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 februarie 2023.