ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 245/2023

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș la data de 8 ianuarie 2021, reclamantele A. și B., în contradictoriu cu pârâtul Statul Roman prin Ministerul Finanțelor Publice București, au solicitat instanței, în calitate de soție și fiică a "Luptătorului rănit" C., obligarea pârâtului la plata sumei de 300.000 euro pentru fiecare reclamantă, echivalent în RON la cursul B.N.R. din ziua plății, inclusiv dobânda legală aferentă, calculată de la data producerii prejudiciului și până la achitarea efectivă, cu titlu de daune morale.

Hotărârea pronunțată de Tribunalul Timiș, secția I civilă Prin sentința civilă nr. 1964, pronunțată la data de 23 noiembrie 2021, Tribunalul Timiș, secția I civilă a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantelor ca neîntemeiată, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor și a respins cererea formulată de reclamantele A. și B., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor, ca fiind introdusă împotriva unei persoane lipsită de calitate procesuală pasivă, fără cheltuieli de judecată.

Hotărârea pronunțată de Curtea de Apel Timișoara Prin decizia civilă nr. 65 din 15 martie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă a fost respinsă cererea de apel formulată de către reclamantele apelante A. și B., în contradictoriu cu pârâtul intimat Statul Român prin Ministerul Finanțelor, împotriva sentinței civile nr. 1964/23.11.2021 pronunțate de Tribunalul Timiș.

Recursul declarat în cauză Împotriva deciziei civile nr. 65 din 15 martie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, au formulat recurs reclamantele B. și A. solicitând admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel. După prezentarea pe larg a situației de fapt și a parcursului litigiului în etapa fondului și a apelului, recurentele au arătat că decizia recurată a fost pronunțată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, fiind incident cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ. Astfel, au arătat faptul că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit art. 1000 din C. civ. de la 1864, respectiv normele legale referitoare la raportul dintre comitent și prepus, având în vedere raportul dintre un fost șef de stat și statul pe care l-a reprezentat. Arată că fostul președinte D., în calitatea sa oficială, nu putea să acționeze la instrucțiunile și ordinele statului, cum greșit apreciază instanța de apel (în sensul existenței unei direcționări sau unui control al președintelui). Raportul a fost tocmai invers, Statul Român acționa la instrucțiunile și ordinele fostului președinte. Acesta din urmă era acela care, prin dispozițiile sale, angrena Statul Român în raporturile cu terții, în raporturile interne, precum și în cele internaționale, unde Statul Român acționa în calitate de subiect de drept, fostul președinte având atribuțiile unui "conducător de vehicul". Nu se poate pune astfel problema, cum greșit apreciază instanța de apel, a existenței unui raport de subordonare în baza căruia statul să poată da ordine și instrucțiuni unui președinte. În continuare, recurentele arată că, având în vedere interpretarea dată de instanța de apel, dacă s-ar realiza o analogie cu o societate comercială, ar însemna ca, de fiecare dată când s-ar pune problema, societatea comercială va răspunde și va fi doar ea sancționată pentru întreaga activitate infracțională presupus a fi săvârșită, iar organele sale de conducere nu ar avea vreo vină întrucât ele doar ar primi instrucțiuni de la această societate. Raportul este tocmai invers, statul fiind răspunzător pentru acțiunile organului său de conducere. Un părinte răspunde pentru faptele copilului său, chiar dacă acesta din urmă nu a fost direcționat într-un anume fel de către primul. Precizează faptul că interpretarea raportului dintre fostul președinte și Statul Român, dată de instanța de apel, este greșită inclusiv cu privire la manifestările de condamnare publică a fostului regim comunist, după căderea acestuia din 1989. Citând prevederile art. 36 C. proc. civ. și ale art. 19 alin. (1) C. proc. pen., arată că optica răspunderii instituțiilor, autorităților sau statului pentru organele lui a fost adoptată inclusiv în noua reglementare, sens în care face trimitere la art. 221 C. civ. Arată că și art. 224 alin. (1) C. civ. prevede o răspundere a statului, iar acest mecanism al răspunderii statului pentru faptele organelor sale de conducere s-a aplicat și se aplică în continuare și în alte state, care s-au confruntat cu regimuri totalitare unde au fost uciși proprii cetățeni. Contrar susținerilor instanței de fond, Statul Român are calitate procesuală pasivă în cauză, fiind ținut să răspundă pentru faptele fostului președinte, în calitate de conducător suprem, fapte ce au generat moartea și rănirea gravă a persoanelor ce au avut o implicare în evenimentele din timpul Revoluției Române din 1989.

Apărările efectuate în cauză În termen legal, intimata a depus întâmpinare la dosarul cauzei prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat. Arată că în mod corect a reținut instanța de apel împrejurarea că în cauză nu se verifică raportul de subordonare a fostului șef suprem al statului în condițiile în care fostul președinte era reprezentantul statului, iar într-un regim de tip dictatorial, ca cel supus analizei, nu se poate aprecia că statul, prin organismele sale de la acea vreme, avea prerogativa îndrumării, direcționării și controlării șefului său suprem, titulatură consacrată în acea perioadă. Apreciază că Statul Român nu poate fi chemat în judecată pentru a răspunde în calitate de comitent pentru fapta fostului președinte. D. nu a avut calitatea de prepus al Statului Român, neacționând la instrucțiunile și ordinele statului, neexistând vreo dispoziție sau vreo însărcinare din partea statului. Nu a existat un raport de subordonare în baza căruia statul să poată da ordine și instrucțiuni fostului președinte D.. Or, raportul de subordonare (de prepușenie) reprezintă principala condiție specială a răspunderii comitentului pentru fapta prepusului său. De asemenea, arată că faptele ilicite ce fac obiectul cauzei au fost săvârșite în legătură cu atribuțiile sau cu scopul funcțiilor încredințate, în condițiile în care tocmai în considerarea săvârșirii lor, cu depășirea evidentă a atribuțiilor sale, fostul dictator comunist a fost condamnat. Alături de condițiile generale, pentru angajarea răspunderii comitentului, se cer a fi întrunite și două condiții specifice, respectiv existența raportului de prepușenie și prepusul să fi săvârșit fapta în funcțiile ce i-au fost încredințate, dovedirea existenței acestor două condiții căzând în sarcina victimei prejudiciului. În concluzie, solicită respingerea recursului ca neîntemeiat întrucât, contrar celor susținute de recurentele reclamante, instanța de apel a dat o dezlegare corectă excepției lipsei calității procesuale pasive a Statului Român.

Procedura în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție Prin rezoluția din data de 3 octombrie 2022 a fost acordat termen de judecată la data de 9 februarie 2022, termen la care Înalta Curte a rămas în pronunțare pe cererea de recurs formulată. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casației și Justiție. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate de recurentele-reclamante și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Criticile recurentelor reclamante, circumscrise art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se referă la greșita interpretare a art. 1000 alin. (1) C. civ., respectiv la raportul dintre comitent și prepus. Înalta Curte reține că ipotezele circumscrise acestui motiv de recurs se referă la situațiile în care instanța aplică un act normativ care nu este incident în pricina dedusă judecății, dă eficiență unei norme generale în condițiile existenței unei norme speciale aplicabile sau dă o interpretare greșită textului de lege aplicabil în cauză. În cauza de față, reclamantele au solicitat, în calitate de soție și fiică a "Luptătorului rănit" C., obligarea Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata sumei de 300.000 euro pentru fiecare reclamantă, echivalent în RON la cursul B.N.R. din ziua plății, inclusiv dobânda legală aferentă, calculată de la data producerii prejudiciului și până la achitarea efectivă, cu titlu de daune morale. Acțiunea a fost promovată urmare a soluției de clasare dispusă în dosarul penal având ca obiect cercetarea faptelor săvârșite în timpul Revoluției române din 1989. Înalta Curte reține că este legală interpretarea dată de instanța de apel normelor de drept material, întrucât reclamantul nu a justificat poziția procesuală pasivă a Statului Român, chemat să răspundă pe temeiul dispozițiilor art. 1000 alin. (3) C. civ., în calitate de comitent pentru fapta prepusului, fostul președinte D.. Aceasta întrucât antrenarea răspunderii civile delictuale în considerarea dispoziției legale menționate presupune, pe lângă elementele generale ale activării răspunderii civile (fapta ilicită, vinovăție, prejudiciu, raport de cauzalitate) și întrunirea a două condiții specifice, respectiv, existența unui raport de prepușenie și săvârșirea faptei ilicite de către prepus în legătură cu atribuțiile sau scopul funcțiilor încredințate. Or, în cauză aceste condiții nu se verifică, câtă vreme raportul de prepușenie presupune o subordonare, supraveghere și control asupra celui care îndeplinește anumite funcții sau însărcinări în interesul altuia. Fostul președinte, al unui regim totalitar, în numele căruia este chemat să răspundă în prezent pârâtul Statul Român, nu se afla într-o asemenea poziție de subordonare pentru a activa mecanismul răspunderii comitentului. De asemenea, tot în considerarea acestei caracteristici a regimului dictatorial, nu se poate susține că faptele săvârșite (ordonarea represiunii) erau unele în legătură cu atribuțiile ori cu scopul funcțiilor încredințate, temei al antrenării răspunderii comitentului pentru fapta prepusului. Este nefondată susținerea recurentelor reclamante din memoriul de recurs în sensul că, în realitate, fostul președinte "nu putea să acționeze la instrucțiunile și ordinele statului", raportul fiind tocmai invers, întrucât Statul "acționa la instrucțiunile și ordinele fostului președinte, cel care, prin dispozițiile sale, antrena statul în raporturile interne și cele internaționale". Instanța reține că această interpretare a textului de lege indicat de reclamante ca temei de drept al acțiunii este una nelegală, deoarece răspunderea comitentului pentru fapta prepusului nu funcționează și în sens invers (ca o răspundere a prepusului pentru fapta comitentului) așa cum și-au expus recurentele argumentele în memoriul de recurs, susținând o "inversare a termenilor raportului juridic". În realitate, raționamentul recurentelor reclamante este unul care exclude forma răspunderii civile invocate, întrucât prepusul nu poate răspunde pentru fapta comitentului; acesta poate răspunde direct față de victimă, atunci când e acționat de aceasta, ca formă a răspunderii subiective pentru fapta proprie (iar nu ca modalitate a răspunderii pentru fapta altuia și, în niciun caz, a comitentului, cel la ordinul și sub direcția căruia acționează prepusul). Înalta Curte reține că intimatul pârât din cauza pendinte este cel care, prin organele sale reprezentative, a condamnat regimul comunist anterior și, de asemenea, a adoptat legi speciale (Legea nr. 42/1990 pentru cinstirea eroilor-martiri și acordarea unor drepturi urmașilor acestora, răniților, precum și luptătorilor pentru victoria Revoluției din decembrie 1989, Legea nr. 341/2004 a recunoștinței pentru victoria Revoluției Române din decembrie 1989, pentru revolta muncitorească anticomunistă de la Brașov din noiembrie 1987 și pentru revolta muncitorească anticomunistă din Valea Jiului - Lupeni - august 1977) pentru repararea prejudiciilor morale și materiale suferite în perioada Revoluției din 1989, de participanții la luptele pentru victoria acesteia. Adoptarea unor astfel de reglementări nu s-a făcut ca o formă a răspunderii juridice, pe temei delictual, ci în semn de prețuire și de recunoștință față de contribuția participanților la Revoluția pentru înlăturarea regimului comunist. În acest sens, a fost recunoscut dreptul revoluționarilor (din categoria cărora face parte autorul reclamantelor) și al moștenitorilor lor, nu doar la distincții prin eliberarea de titluri onorifice (pentru erou martir; luptător pentru victoria Revoluției; luptător rănit; luptător cu rol determinant ori luptător remarcat prin fapte deosebite etc.), ci și la o serie de recompense materiale constând în pensii suplimentare, facilități la închirierea și cumpărarea locuințelor din fondul de stat, la acordarea de credite, scutiri de taxe și impozite, indemnizații lunare reparatorii, atribuire de terenuri extravilane/intravilane, precum și alte facilități (conform legislației speciale menționate). Analogia pe care o face recurentul cu răspunderea ce poate fi angajată unei persoane juridice (societăți) în legătură cu actele săvârșite de organele acesteia este una neavenită, întrucât actele ilicite ale organelor de conducere sunt considerate actele persoanei juridice însăși, așa încât și în această ipoteză ar fi vorba despre angajarea răspunderii pentru fapta proprie, iar nu pentru fapta altuia, cum se pretinde prin acțiunea dedusă judecății, fundamentată în drept pe dispozițiile art. 1000 alin. (3) C. civ. În memoriul de recurs se face referire, în mod formal, la dispozițiile art. 224 alin. (1) din noul C. civ., fără a se indica, prin raportare la aceste prevederi, în ce ar consta caracterul nelegal al soluției. În ceea ce privește solicitarea de obligare a intimatei la plata cheltuielilor de judecată, având în vedere prevederile art. 453 alin. (1) C. proc. civ. potrivit căruia "partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată", urmează a fi respinsă ca nefondată având în vedere soluția de respingere a recursului. Pentru aceste considerente, Înalta Curte, reținând că sunt nefondate criticile formulate, va respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză de reclamantele A. și B. împotriva deciziei civile nr. 65 din 15 martie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă.