Decizia nr. 1698/2024 — ÎCCJ, Secția I civilă — cale de atac împotriva sentinței nr. 253/2023 a Tribunalului Timiș

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș, secția I civilă, în data de 19 aprilie 2022, sub nr. x/2022, reclamanta A., în calitate de fiică a luptătorului rănit B., a chemat în judecată pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 300.000 euro, echivalent în RON la cursul B.N.R. din ziua plății, inclusiv dobânda legală aferentă, calculată de la data producerii prejudiciului și până la achitarea efectivă, cu titlu de daune morale. În drept, au fost invocate prevederile art. 192, art. 194-195 C. proc. civ., art. 998-999, art. 1000 C. civ. de la 1864, precum și celelalte dispoziții legale la care s-a făcut referire în cuprinsul cererii de chemare în judecată.

Sentința pronunțată de Tribunalul Timiș, secția I civilă Prin sentința civilă nr. 253 din 03 martie 2023, Tribunalul Timiș, secția I civilă a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor, a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă Prin decizia civilă nr. 197 din 12 septembrie 2023, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, a fost respins apelul declarat de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 253 din 3 martie 2023, pronunțată de Tribunalul Timiș, secția I civilă.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva deciziei pronunțate de curtea de apel a declarat recurs reclamanta A., solicitând admiterea căii de atac, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel, pentru motive subsumate art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Recurenta a arătat că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit normele legale referitoare la raportul dintre comitent și prepus, respectiv dispozițiile art. 1000 alin. (1)-(4) C. civ. de la 1864, având în vedere raportul dintre un fost șef de stat și statul pe care l-a reprezentat. A precizat că C., în calitate de președinte al țării în perioada de referință, nu putea să acționeze la instrucțiunile și ordinele statului, cum greșit a apreciat instanța de apel (în sensul existenței unei direcționări sau unui control al președintelui), ci raportul a fost tocmai invers, în sensul că Statul român acționa la instrucțiunile și ordinele fostului președinte, care, prin dispozițiile sale, angrena statul în raporturile cu terții, în raporturile interne, precum și în cele internaționale, unde acesta acționa în calitate de subiect de drept. Potrivit recurentei, instanța de apel a interpretat greșit speța dedusă judecății în sensul existenței unui raport de subordonare în baza căruia statul să poată da ordine și instrucțiuni unui președinte. Recurenta a mai arătat că dacă s-ar face analogie cu o societate comercială, continuând interpretarea instanței de apel, aceasta ar însemna că societatea comercială va răspunde și va fi sancționată (doar ea) pentru întreaga activitate infracțională presupus a fi săvârșită, iar organele sale de conducere nu ar avea vreo vină pentru faptul că ele doar au primit instrucțiuni de la societate. A mai arătat că dacă s-ar accepta teza instanței de apel, care a făcut o interpretare a raportului dintre stat și președinte, asemănătoare instanței de fond, ar însemna să se accepte existența unui "for" superior, care să atribuie acestuia din urmă niște instrucțiuni, sarcini, etc. A considerat că interpretarea dată de instanța de apel raportului dintre fostul președinte și Statul român este greșită, inclusiv cu privire la manifestările de condamnare publică a fostului regim comunist, în sensul că acestea nu au nicio relevanță și că statul rămâne răspunzător pentru faptele fostului președinte. Recurenta a mai invocat dispozițiile art. 36 C. proc. civ., art. 19 C. proc. pen., art. 221 și art. 224 alin. (1) C. civ., arătând că Statul român are calitate procesuală pasivă în cauză, fiind ținut să răspundă pentru faptele fostului președinte, fapte ce au generat moartea și rănirea gravă a persoanelor ce au avut o implicare în evenimentele din timpul Revoluției române din 1989.

Apărările formulate în cauză Intimata-pârâtă Administrația Județeană a Finanțelor Publice Timiș, în reprezentarea Ministerului Finanțelor, a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, considerând că instanța de apel a pronunțat o hotărâre legală și temeinică. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele: O primă critică formulată de recurentă în cuprinsul cererii de recurs a vizat faptul că instanța de apel a realizat o greșită aplicare a dispozițiilor art. 1000 C. civ., atunci când a apreciat că în cauză nu este justificată calitatea procesuală pasivă a Statului, fiind interpretat, în mod eronat, raportul dintre comitent și prepus; această critică, deși poate fi subsumată art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., este nefondată. Astfel, potrivit acțiunii în despăgubiri pe care a promovat-o, reclamanta a solicitat ca pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, să fie obligat la repararea prejudiciului (constând în daune morale) cauzat de rănirea tatălui său, urmare a evenimentelor care au avut loc în intervalul 16 decembrie 1989 - 22 decembrie 1989, demersul inițiat la instanța civilă fiind determinat de soluția de clasare dispusă în dosarul penal având ca obiect cercetarea faptelor săvârșite în timpul Revoluției române din 1989. Verificând cadrul procesual al învestirii, instanța de apel a apreciat corect, că reclamanta nu a justificat poziția procesuală pasivă a Statului Român, chemat să răspundă pe temeiul dispozițiilor art. 1000 alin. (3) C. civ., în calitate de comitent pentru fapta prepusului, fostul președinte C.. Aceasta întrucât antrenarea răspunderii civile delictuale în considerarea dispoziției legale menționate presupune, în mod esențial, pe lângă elementele generale ale activării răspunderii civile (fapta ilicită, vinovăție, prejudiciu, raport de cauzalitate) și întrunirea a două condiții specifice, respectiv: existența unui raport de prepușenie și săvârșirea faptei ilicite de către prepus în legătură cu atribuțiile sau scopul funcțiilor încredințate. Or, s-a constatat în mod corect că aceste condiții nu se verifică în raportul juridic dedus judecății, câtă vreme raportul de prepușenie presupune o subordonare, supraveghere și control asupra celui care îndeplinește anumite funcții sau însărcinări în interesul altuia. Fostul președinte, al unui regim totalitar, în numele căruia este chemat să răspundă în prezent pârâtul Statul Român, nu se afla într-o asemenea poziție de subordonare pentru a activa mecanismul răspunderii comitentului. De asemenea, tot în considerarea acestei caracteristici a regimului dictatorial, nu se poate susține că faptele săvârșite (ordonarea represiunii) erau unele în legătură cu atribuțiile ori cu scopul funcțiilor încredințate, temei al antrenării răspunderii comitentului pentru fapta prepusului. Se constată totodată, că în mod contradictoriu și negând fundamentul juridic al acțiunii, reclamanta a pretins în calea de atac că, în realitate, fostul președinte "nu putea să acționeze la instrucțiunile și ordinele statului", raportul fiind tocmai invers, întrucât Statul "acționa la instrucțiunile și ordinele fostului președinte, cel care, prin dispozițiile sale, antrena statul în raporturile interne și cele internaționale". O astfel de susținere este una care contestă chiar temeiul juridic al demersului reclamantei (indicat inițial ca reprezentat de art. 998 - 999 și art. 1000 C. civ.) și are totodată caracter incoerent deoarece răspunderea comitentului pentru fapta prepusului nu funcționează și în sens invers (ca o răspundere a prepusului pentru fapta comitentului) așa cum își prezintă recurenta argumentele. În realitate, premisele de la care instanța de apel a pornit, în verificarea legalității stabilirii cadrului procesual pasiv, au fost corecte, fiind date de cauza juridică a acțiunii, așa cum a fost ea determinată de către reclamant prin motivele de fapt ale cererii, respectiv angajarea răspunderii pârâtului, în calitate de comitent pentru fapta prepusului, fostul președinte - constând în ordonarea represiunii din decembrie 1989 - în conformitate cu art. 1000 alin. (3) C. civ. Separat de împrejurarea că formularea unei asemenea critici însemna o modificare a cauzei acțiunii, raționamentul reclamantei este, într-adevăr, unul care exclude, o dată în plus, forma răspunderii civile invocate, întrucât prepusul nu poate răspunde pentru fapta comitentului. El poate răspunde direct față de victimă, atunci când e acționat de aceasta, ca formă a răspunderii subiective pentru fapta proprie, iar nu ca modalitate a răspunderii pentru fapta altuia și, în niciun caz, a comitentului, cel la ordinul și sub direcția căruia acționează prepusul. De asemenea, faptul că instanța de apel a făcut referire la împrejurarea că intimatul - pârât Statul român este reprezentantul unui altfel de regim politic decât cel totalitar, comunist care a funcționat până în decembrie 1989 (când au avut loc acțiunile ilicite, represive reclamate) nu este lipsit de relevanță. În contextul argumentelor vizând lipsa calității procesuale pasive a Statului, această departajare între regimul totalitar și regimul politic democratic ulterior arată, o dată în plus, de ce o angajare a răspunderii pe temeiul delictual propus nu se înscrie în logica motivelor reclamantei (pentru a susține raportul comitent-prepus). Intimatul- pârât este cel care, prin organele sale reprezentative a condamnat regimul comunist anterior și, de asemenea, a adoptat legi speciale (de exemplu: Legea nr. 42/1990, Legea nr. 341/2004) pentru repararea prejudiciilor morale și materiale suferite în perioada Revoluției din 1989, de participanții la luptele pentru victoria acesteia. În acest sens, a fost recunoscut dreptul revoluționarilor și a moștenitorilor lor, nu doar la distincții prin eliberarea de titluri onorifice, ci și la o serie de recompense materiale constând în pensii suplimentare, facilități la închirierea și cumpărarea locuințelor din fondul de stat, la acordarea de credite, scutiri de taxe și impozite, indemnizații lunare reparatorii, atribuire de terenuri extravilane/intravilane, precum și alte facilități (conform legislației speciale menționate). Ca atare, într-un cadru normativ adecvat, în semn de recunoștință, gratitudine și pentru cinstirea memoriei celor care și-au jertfit viața și care au luptat pentru victoria Revoluției române din decembrie 1989, Statul a asigurat măsuri reparatorii, atât de ordin moral, cât și material. Acest context legislativ nu este unul indiferent, ci, dimpotrivă, vine să sublinieze, o dată în plus, de ce acțiunea fundamentată pe temeiul dreptului comun, în considerarea unei răspunderi delictuale, a comitentului pentru prepus, nu justifică legitimarea procesuală pasivă a Statului. Așa cum s-a arătat, Statul și-a asumat răspunderea pentru prejudiciile materiale și morale cauzate prin acțiunile represive ale forțelor de ordine, întreprinse pentru reprimarea revoluției, adoptând legi speciale reparatorii, fiind nejustificată angajarea aceleiași răspunderi pe tărâm delictual, în absența condițiilor specifice care vizează raportul dintre comitent și prepus (relația de prepușenie și săvârșirea acțiunii ilicite în limitele funcției încredințate). Tot astfel, analogia pe care o face recurenta cu răspunderea ce poate fi angajată unei persoane juridice (societăți) în legătură cu actele săvârșite de organele acesteia este una neavenită, întrucât actele ilicite ale organelor de conducere sunt considerate actele persoanei juridice înseși, așa încât și în această ipoteză ar fi vorba de angajarea răspunderii pentru fapta proprie, iar nu pentru fapta altuia. De asemenea, în memoriul de recurs se face referire, în mod formal, la dispozițiile art. 221 și art. 224 din noul C. civ., fără a se indica argumente care, prin raportare la aceste prevederi, ar demonstra caracterul nelegal al soluției. Totodată, așa cum a constatat și instanța de apel, incidența acestora nu poate fi reținută în cauză, ca urmare a principiului aplicării legii civile în timp, reglementat prin art. 6 alin. (2) C. civ., pentru materia răspunderii civile delictuale, fiind vorba de norme ulterioare săvârșirii pretinselor fapte ilicite. Pentru aceste considerente, constatând că motivul de recurs invocat este nefondat în ansamblul său, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. va respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză. În ceea ce privește solicitarea intimatei de obligare a recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte, având în vedere dispozițiile art. 452 din C. proc. civ., va respinge cererea, ca neîntemeiată, deoarece nu au fost atașate înscrisurile care să facă dovada existenței și întinderii sumelor solicitate cu acest titlu.