Decizia nr. 826/2024 — ÎCCJ, Secția I civilă — recurs

Pretenția dedusă judecății Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș sub nr. x/2022, la data de 04.10.2022, reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, au solicitat instanței să dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 400.000 euro, pentru fiecare reclamant, echivalent în RON la cursul B.N.R. din ziua plății, inclusiv dobânda legală aferentă, calculată de la data producerii prejudiciului și până la achitarea efectivă, cu titlu de daune morale. În drept, a invocat prevederile art. 192, 194-195 C. proc. civ., art. 998-999, art. 1.000 C. civ. de la 1864.

Hotărârea pronunțată de prima instanță Prin sentința civilă nr. 124/01.02.2023, pronunțată de Tribunalul Timiș, secția I civilă în dosarul nr. x/2022, a fost respinsă excepția nelegalei timbrări a cererii de chemare în judecată, invocată de pârât prin întâmpinare. A fost respinsă excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților, invocată de pârât prin întâmpinare. A fost admisă excepția lipsei calității procesuale a pârâtului, invocată prin întâmpinare. A fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A. și B. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, ca fiind introdusă împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă. Fără cheltuieli de judecată.

Hotărârea pronunțată de instanța de apel Împotriva acestei sentințe civile au declarat apel reclamanții A. și B., iar, prin decizia civilă nr. 191 din 12.09.2023, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă a respins apelul, ca nefondat.

Recursul exercitat în cauză Împotriva acestei decizii civile au declarat recurs reclamanții A. și B., solicitând casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, la aceeași instanță de apel. În susținere, recurenții-reclamanți au invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., învederând că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit normele de drept material privind raportul dintre comitent și prepus, respectiv raportul dintre un fost șef de stat și statul pe care l-a reprezentat, în condițiile în care, în cauză, Statul Român acționa la instrucțiunile și ordinele fostului președinte, iar nu invers. Interpretarea instanței de apel este greșită inclusiv cu privire la manifestările de condamnare publică a fostului regim comunist, după căderea acestuia în 1989, în sensul că acestea nu au nici o relevanță și nici legile ce au fost edictate cu titlu de recunoștință față de persoanele persecutate între 1945-1989, Statul Român rămânând răspunzător pentru faptele fostului președinte. În susținerea răspunderii statului, recurenții-reclamanți au invocat dispozițiile art. 36 C. proc. civ., art. 19 C. proc. pen., art. 221 și art. 224 alin. (1) C. civ. Contrar celor reținute de instanța de apel, Statul Român are calitate procesuală pasivă și este ținut să răspundă pentru faptele fostului președinte, în calitate de conducător suprem, fapte ce au generat moartea și rănirea gravă a persoanelor ce au avut o implicare în evenimentele din timpul Revoluției Române din 1989.

Apărările formulate în cauză Intimatul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, nu a depus întâmpinare. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând recursul civil de față, prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte îl va respinge ca nefondat, pentru următoarele considerente de drept: Critica axată pe aplicarea greșită de către instanța de apel a dispozițiilor art. 1000 alin. (3) C. civ., atunci când a apreciat că în cauză nu este justificată calitatea procesuală pasivă a Statului, interpretându-se eronat raportul dintre comitent-prepus, se subsumează motivului de nelegalitate înscris în art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., însă prezintă un caracter nefondat. Potrivit acțiunii în despăgubiri promovate pe rolul Tribunalului Timiș, reclamanții au solicitat ca pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, să fie obligat la repararea prejudiciului material și moral cauzat de decesul autorului lor, prin împușcare, urmare a evenimentelor care au avut loc în intervalul 16 decembrie 1989 - 22 decembrie 1989. Demersul în instanța civilă a fost determinat de soluția de clasare dispusă în dosarul penal având ca obiect cercetarea faptelor săvârșite în timpul Revoluției române din 1989. Așa cum în mod corect a stabilit și instanța de apel, reclamanții nu au justificat poziția procesuală pasivă a Statului Român, chemat să răspundă pe temeiul dispozițiilor art. 1000 alin. (3) C. civ., în calitate de comitent pentru fapta prepusului, fostul președinte C.. Aceasta, întrucât antrenarea răspunderii civile delictuale în considerarea dispoziției legale menționate presupune, pe lângă elementele generale ale activării răspunderii civile - fapta ilicită, vinovăție, prejudiciu, raport de cauzalitate - și întrunirea a două condiții specifice, respectiv, existența unui raport de prepușenie și săvârșirea faptei ilicite de către prepus în legătură cu atribuțiile sau scopul funcțiilor încredințate. Or, în cauză aceste condiții nu se verifică, câtă vreme raportul de prepușenie presupune o subordonare, supraveghere și control asupra celui care îndeplinește anumite funcții sau însărcinări în interesul altuia. Fostul președinte, al unui regim totalitar, în numele căruia este chemat să răspundă în prezent pârâtul Statul Român, nu se afla într-o asemenea poziție de subordonare pentru a activa mecanismul răspunderii comitentului. De asemenea, tot în considerarea acestei caracteristici a regimului dictatorial, nu se poate susține că faptele săvârșite (ordonarea represiunii) erau unele în legătură cu atribuțiile ori cu scopul funcțiilor încredințate, temei al antrenării răspunderii comitentului pentru fapta prepusului. Reclamanții au pretins în calea de atac că, în realitate, fostul președinte "nu putea să acționeze la instrucțiunile și ordinele statului", raportul fiind tocmai invers, întrucât Statul "acționa la instrucțiunile și ordinele fostului președinte, cel care, prin dispozițiile sale, antrena statul în raporturile interne și cele internaționale". Un astfel de argument este însă unul care contestă chiar temeiul juridic al demersului inițiat (art. 998-999, art. 1000 alin. (3) C. civ.) și are, totodată, caracter incoerent, deoarece răspunderea comitentului pentru fapta prepusului nu funcționează și în sens invers (ca o răspundere a prepusului pentru fapta comitentului) așa cum își prezintă recurenții argumentele atunci când pretind o "inversare a termenilor raportului juridic". Raționamentul expus în recurs este unul care exclude forma răspunderii civile invocate, întrucât prepusul nu poate răspunde pentru fapta comitentului. El poate răspunde direct față de victimă, atunci când e acționat de aceasta, ca formă a răspunderii subiective pentru fapta proprie (iar nu ca modalitate a răspunderii pentru fapta altuia și, în niciun caz, a comitentului, cel la ordinul și sub direcția căruia acționează prepusul). Intimatul-pârât este cel care, prin organele sale reprezentative, a condamnat regimul comunist anterior și, de asemenea, a adoptat legi speciale (Legea nr. 42/1990, Legea nr. 341/2004) pentru repararea prejudiciilor morale și materiale suferite în perioada Revoluției din 1989, de participanții la luptele pentru victoria acesteia. Așa cum corect a reținut instanța de apel, adoptarea unor astfel de reglementări nu s-a făcut ca o formă a răspunderii juridice, pe temei delictual, ci în semn de prețuire și de recunoștință față de contribuția participanților la Revoluția pentru înlăturarea regimului comunist. În acest sens a fost recunoscut dreptul revoluționarilor (din categoria cărora face parte autorului reclamanților) nu doar la distincții prin eliberarea de titluri onorifice (pentru erou martir; luptător pentru victoria Revoluției; luptător rănit; luptător cu rol determinant ori luptător remarcat prin fapte deosebite etc.), ci și la o serie de recompense materiale constând în pensii suplimentare, facilități la închirierea și cumpărarea locuințelor din fondul de stat, la acordarea de credite, scutiri de taxe și impozite, indemnizații lunare reparatorii, atribuire de terenuri extravilane/intravilane, precum și alte facilități (conform legislației speciale menționate). Mai reține Înalta Curte că analogia pe care o fac recurenții cu răspunderea ce poate fi angajată unei persoane juridice (societăți) în legătură cu actele săvârșite de organele acesteia este una neavenită, întrucât actele ilicite ale organelor de conducere sunt considerate actele persoanei juridice înseși, așa încât și în această ipoteză ar fi vorba de angajarea răspunderii pentru fapta proprie, iar nu pentru fapta altuia, cum se pretinde prin acțiunea dedusă judecății, fundamentată în drept pe dispozițiile art. 1000 alin. (3) C. civ. În memoriul de recurs au fost invocate dispozițiile art. 221 și 224 din noul C. civ. privind răspunderea persoanei juridice, respectiv răspunderea subsidiară a statului, fără să se indice argumente care să justifice incidența lor și fără să se aibă în vedere faptul că nu pot fi aplicate în cauză întrucât, potrivit principiului aplicării legii civile în timp, reglementat prin art. 6 alin. (2) C. civ., în materia răspunderii civile delictuale se aplică legea în vigoare la data săvârșirii faptei ilicite. Pentru considerentele expuse, constatând că soluția instanței de apel este legală pe aspectul calității procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanți, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., nefiind întrunite cerințele pentru existența ipotezei de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Față de soluția dispusă, se apreciază că nu sunt îndeplinite condițiile pentru acordarea cheltuielilor de judecată pe tărâmul dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., recurenții-reclamanți fiind, de fapt, părți căzute în pretenții și care nu sunt îndreptățiți la recuperarea sumelor avansate cu acest titlu.