ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 175/2025

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj - Secția civilă în 02.03.2020, sub nr. x/117/2020, reclamanții A și B au solicitat obligarea pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, la plata: - în favoarea reclamantei A, a sumei de 2.000.000 euro reprezentând daune morale de 1.000.000 euro, respectiv 200.000 euro pentru privare de libertate nelegală timp de 4 luni, în anul 2000, neurmată de o sentință de condamnare, și 800.000 euro pentru suferința fizică și psihică, care a condus la un atac vascular cerebral, urmată de hemipareza pe partea stângă la braț și picior. S-a solicitat, de asemenea, obligarea pârâtului la plata de daune materiale în cuantum de 1.000.000 euro pentru cheltuielile medicale și imposibilitatea reclamantei de a mai putea să conducă afacerea comerț cu produse petroliere C S.R.L., a cărei asociat și administrator era; - în favoarea reclamantului B, a sumei de 200.000 euro, reprezentând daune morale, urmare a faptului că a suferit o presiune psihică alături de soția sa timp de 19 ani, fapt ce a dus la îmbolnăvirea sa de inimă, precum și a faptului că o îngrijește pe soția sa, care, deși nu a fost condamnată pentru o faptă penală, a purtat anatema de inculpată timp de 14 ani. În drept, au fost invocate prevederile art. 1349 - art. 1350 C. civ.

Primul ciclu procesual 2.1. Sentința pronunțată de Tribunalul Cluj Prin sentința nr. 624/01.10.2021, Tribunalul Cluj - Secția civilă a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului B (decedat în timpul procesului), excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, excepția inadmisibilității acțiunii și excepția prescripției dreptului material la acțiune; a admis, în parte, acțiunea civilă formulată de reclamanta A, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, și, în consecință, l-a obligat pe pârât să achite reclamantei suma de 6.000 euro, în echivalent lei la data plății, cu titlu de daune morale; a respins acțiunea civilă formulată de reclamantul B (decedat în timpul procesului), cererea, împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, fiind continuată de către D, în calitate de fiică. 2.2. Decizia pronunțată de Curtea de Apel Cluj Prin decizia nr. 83/A/01.03.2022, Curtea de Apel Cluj - Secția I civilă a admis apelul declarat de pârât împotriva sentinței nr. 624/01.10.2021 a Tribunalului Cluj - Secția civilă, pe care a schimbat-o, în sensul că a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de pârât și, în consecință, a respins, ca fiind prescrisă acțiunea formulată de reclamanții A și E (decedat, având ca moștenitor pe D), în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor; a menținut restul dispozițiilor; a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantele A și D împotriva aceleiași sentințe. 2.

Decizia pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție Prin decizia nr. 234/09.02.2023, Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția I civilă a admis recursul declarat de reclamante împotriva deciziei nr. 83/A/01.03.2022 a Curții de Apel Cluj - Secția I civilă, pe care a casat-o, și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel. 3. Decizia pronunțată de Curtea de Apel Cluj în cel de-al doilea ciclu procesual Prin decizia nr. 46/A/2024 din 13.02.2024, Curtea de Apel Cluj - Secția I civilă a respins, ca nefondate, apelurile declarate de reclamante și de către pârât împotriva sentinței nr. 624/01.10.2021 a Tribunalului Cluj - Secția civilă.

Calea de atac a recursului exercitată în cauză Împotriva acestei decizii au declarat recurs atât reclamantele, A și D, cât și pârâtul, Statul Român, prin Ministerul Finanțelor. i. În ceea ce privește recursul reclamantelor: - Printr-o primă critică formulată prin recursul promovat, întemeiat pe ipoteza de casare reglementată de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamanta A a invocat existența raportului de cauzalitate dintre durata nerezonabilă a procesului penal și atacul vascular pe care l-a suferit. Relevând cadrul factual și probele administrate în cauză, reclamanta a precizat că prejudiciile de ordin moral și material cauzate de atacul cerebral vascular trebuie avute în vedere deoarece între acestea și fapta ilicită există un raport de cauzalitate direct, arătând, totodată, că recuperarea sa a fost afectată de durata nerezonabilă a procesului penal. - Aceeași reclamantă a precizat că raportul de cauzalitate există și cu privire la prejudiciul material invocat, sens în care menționează că în mod greșit au fost respinse daunele materiale solicitate în legătură cu societatea C S.R.L. Astfel, a menționat că instanța de apel nu a luat în considerare calitatea sa de asociat cadrul respectivei societăți și dreptul corelativ acestei calități, de a încasa dividende din profitul realizat de societate, în temeiul art. 67 Legea nr. 31/1990. Precizează că, prin cererea introductivă, nu a ignorat separarea patrimoniilor persoanei juridice de cele ale membrilor săi constitutivi, ci a solicitat repararea prejudiciului constând în beneficiul nerealizat, în temeiul art. 1385 C. civ. Evidențiind situația de fapt și probele administrate în cauză, reclamanta a precizat că, urmare a implicațiilor de ordin material și fizic, pe care le-a avut asupra sa atacul cerebral suferit, nu a mai putut să administreze societatea, iar aceasta a ajuns în stare de insolvență. După parcurgerea procedurii de reorganizare, toate activele societății și, implicit, toate bunurile societății au fost pierdute. - Afirmă și că daunele morale de 6.000 euro nu sunt susceptibile să repare, în mod integral prejudiciul moral suferit, raportat la prevederile art. 1386 și la principiul reparării integrale a prejudiciului. Menționează că daunele morale acordate au fost stabilite fără să se ia în considerare particularitățile cauzei și intensitatea prejudiciului cauzat efectiv acesteia. Relevând aspecte de temeinicie, arată că martorii audiați în fața primei instanțe au confirmat modalitatea în care procedurile penale i-au afectat viața. Precizează că starea sa de sănătate a început să se înrăutățească din cauza stresului constant și îndelungat, astfel că a început să aibă probleme cu tensiunea arterială, pentru ca în 2010, după 10 ani de proceduri penale, să sufere atacul vascular cerebral grav care i-a cauzat o hemipareză pe întreaga parte stângă a corpului. - În ceea ce privește acțiunea formulată de defunctul B, recurenta D, în calitate de continuatoare a cererii reclamantului inițial, a arătat că în mod greșit a fost menținută soluția de respingere a pretențiilor formulate. Contrar celor reținute de instanța de apel, prejudiciile de ordin moral invocate au fost cauzate de durata nerezonabilă a procesului penal, aflându-se în directă legătură de cauzalitate cu aceasta. Se neagă, de către instanța de apel, existența raportului de cauzalitate ca urmare a faptului că defunctul nu a fost subiectul procedurii penale, însă prevederile legale incidente în cauză, art. 1349 și urm. C. civ., presupun existența unei fapte ilicite cauzatoare de prejudicii și nu reglementează necesitatea unei anumite calități. Arată, astfel, că nu s-a verificat, de către instanța de apel, îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale ce reies din prevederile art. 1349 și urm. C. civ., ci s-a respins cererea pe considerentul inexistenței unei calități ce nu este reglementată de lege. Prejudiciul invocat de către defunct a fost acela că suferința sa a fost, de asemenea, prelungită, în mod nejustificat și nelegal, pentru o perioadă de 14 ani, toate drepturile nepatrimoniale ce i-au fost afectate reclamantei A, fiindu-i afectate, la rândul său, într-o manieră directă sau indirectă. Atât timp cât instanța de apel a apreciat că se impune despăgubirea reclamantei A pentru durata excesivă a procesului penal, având în vedere suferințele de ordin moral cauzate de această durată, consideră că este necesar ca aceste despăgubiri să fie acordate și în numele defunctului B, care a trecut prin exact aceleași suferințe, în calitatea sa de soț. Relevând cadrul factual și probatoriul administrat, a mai arătat și că reclamantul inițial a ajuns, de asemenea, să aibă grave probleme de sănătate, respectiv probleme cu tensiunea arterială, ce au fost cauzate exclusiv de cei 14 ani de procese, precum și că B, care nu a avut nicio legătură cu procesul reclamantei A, a suportat toate consecințele acestei proceduri judiciare. ii. În ceea ce privește recursul pârâtului: Prin recursul formulat, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, a solicitat casarea deciziei recurate, cu consecința respingerii acțiunii, ca nefondată. - Printr-o primă critică, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul-pârât a invocat existența unor motive contradictorii. Susține că, deși instanța de apel a stabilit că reclamantul B justifică legitimare procesuală activă în cauză, cu mențiunea că întrunirea cumulativă a condițiilor răspunderii delictuale va fi analizată cu ocazia cercetării fondului, totuși, atunci când analizează temeinicia pretențiilor, reține că reclamantul nu a fost vizat, în nicio modalitate, de procedurile penale, motiv pentru care nu poate invoca, în mod justificat, nerespectarea obligației de soluționare cu celeritate a unei proceduri penale care nu l-a vizat. În consecință, consideră că motivele reținute de instanța de apel sunt contradictorii, în condițiile în care argumentația pentru respingerea pretențiilor formulate reprezintă motive care justifică, de fapt, admiterea excepției lipsei calității procesuale active a reclamantului B. Subsumat aceluiași motiv de casare invocat, recurentul-pârât mai afirmă și că hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii, instanța de apel reținând, pe de o parte, existența prejudiciului, iar, pe de altă parte, că nu există un raport de cauzalitate între starea de sănătate a reclamantei și durata excesivă a procesului penal. - Printr-o altă critică, recurentul-pârât invocă neîndeplinirea cumulativă, în cauză, a condițiilor răspunderii civile delictuale, respectiv a faptei ilicite, a prejudiciului suferit, a raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu, precum și a vinovăției. Precizează că reclamanții au invocat, drept temei al acțiunii, prevederile art. 1357 C. civ., astfel că instanța de judecată trebuie să analizeze cauza din perspectiva temeiului de drept indicat, în acord cu principiul disponibilității. În fapt, motivarea primei instanțe și a celei de apel privesc existența, în sine, a procesului penal în care reclamanta a fost parte, iar nu soluționarea acestuia într-un termen nerezonabil. Precizează că a fost reținut aspectul că, deși cauza penală s-a soluționat în termen de aproximativ 14 ani, reclamanta a formulat majoritatea cererilor de amânare în cauză, care au contribuit la durata procedurii, respectiv că, deși reclamanta nu a fost condamnată pentru o faptă penală, s-a constatat, în mod definitiv, că se face vinovată de săvârșirea unor fapte penale, însă a intervenit prescripția răspunderii penale. De asemenea, arată că, prin decizia nr. 319/18.06.2014 a Curții de Apel Oradea-Secția Penală, pronunțată în dosarul nr. x/271/2013, s-a reținut că „tergiversarea cauzei i-a profitat din plin inculpatei A, care a beneficiat de o cauză de înlăturare a răspunderii penale, prin intervenirea prescripției speciale”. În aceste împrejurări, așa cum s-a reținut în cauza Gagliano Giorgi împotriva Italiei nr. 23563/07, pct. 57, chiar dacă s-ar reține durata îndelungată a cauzei penale, soluția de încetare a procesului penal, ca urmare a intervenirii prescripției, a compensat cel puțin sau a redus semnificativ prejudiciul pe care îl implică, în mod normal, durata excesivă a procedurii penale. Totodată reclamanta nu a epuizat căile de atac interne, întrucât nu s-a prevalat de mijloacele de atac aflate la dispoziția sa pentru a urgenta procedurile judiciare (art. 488 ind. 1 C. proc. pen.). Rezultă, așadar, că starea de fapt indicată nu se încadrează în prevederile legale reținute, interpretarea dată acestora fiind una eronată sau faptele au fost reținute greșit în raport cu exigentele textelor legale invocate, neputându-se reține răspunderea civilă delictuală a Statului Român. În legătură cu stabilirea cuantumului daunelor morale arată că acesta este unul excesiv. Relevând aspecte generale, arată că, în evaluarea prejudiciului moral, trebuie respectat criteriul echității, astfel ca suma de bani acordată în scopul acoperirii prejudiciului moral să fie justă, echitabilă, iar nu exagerată, ținându-se cont de criteriul gravității prejudiciului moral. Sub aspectul cuantumului, statuând în echitate, astfel cum este prevăzut acest principiu de art. 41 din Convenție, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin jurisprudența sa, a adoptat o poziție moderată, prin acordarea unor sume rezonabile, cu titlu de reparație morală. Precizează că suma acordată reclamantei este excesivă în comparație cu sumele acordate de Curtea Europeană în cauze similare (cauza Vlad și alții împotriva României). De asemenea, prin hotărârea Curții Europene din 06.10.2016, pronunțată în cauza Bartok împotriva României, Statul Român a fost condamnat la plata, către reclamantul Pavel Bartok, a echivalentului în lei al sumei de 2.400 euro cu titlu de daune morale, ca urmare a încălcării prevederilor art. 6 din Convenție. Astfel, la cuantificarea daunelor morale, în situațiile în care instanțele apreciază că acestea se cuvin a fi acordate, se are în vedere aspectul general ce se degajă din ansamblul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului care, în mod constant, a statuat faptul că, în privința daunelor morale, în lipsa unor criterii clare de evaluare a prejudiciului moral și de determinare a cuantumului despăgubirilor necesare acoperirii acestuia, instanța trebuie să manifeste prudență și rezonabilitate în acordarea lor. Rezultă, așadar, că acordarea sumei de 6.000 euro către reclamantă este una exagerată și nejustificată, în condițiile în care prejudiciul moral nu a fost dovedit, iar, de altfel, instanțele de judecată nu au motivat aprecierea acestei sume în concordanță cu starea de fapt și cu probele administrate în cauză.

Apărări formulate în cauză - Recurentele-reclamante au formulat întâmpinare la recursul pârâtului, prin care au solicitat respingerea acestuia, ca nefondat. Au precizat că motivarea instanței de apel nu este contradictorie, ci urmează o logică juridică simplă și clar explicată: „verificarea calității procesuale nu presupune verificarea existenței însuși a dreptului și a obligației corelative care intră în conținutul raportului juridic dedus judecății, întrucât, așa cum se prevede în cuprinsul art. 36 teza a II-a C. proc. civ., existența sau inexistența drepturilor și a obligațiilor afirmate constituie o chestiune de fond.” Conform acestui raționament, în cadrul analizei fondului cauzei s-a procedat la verificarea existenței drepturilor pretinse de defunctul B și s-a constatat că aceste drepturi nu există. În legătură cu criticile referitoare la condițiile angajării răspunderii civile delictuale, au arătat că toate aceste argumente ale recurentului-pârât sunt nejustificate în raport cu Hotărârea pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Brudan c. României, prin care a fost stabilit, în mod definitiv, că durata procesului penal împotriva reclamantei A a fost una nerezonabilă și că recurentul-pârât i-a lezat acesteia drepturi fundamentale, prin raportare la criteriile stabilite de Curtea Europeană prin jurisprudența sa, respectiv: complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente, precum și miza litigiului pentru persoana în cauză. Curtea Europeană a stabilit, în mod definitiv, faptul că Statul Român este în culpă pentru această durată nerezonabilă a procesului și a constatat încălcarea art. 13 și a art. 6 din Convenție, comportamentul reclamantei pe parcursul procesului penal, epuizarea căilor interne și soluția pronunțată de instanța de apel fiind avute în vedere de către instanța europeană la momentul stabilirii răspunderii recurentului-pârât. Au arătat că neurmarea procedurii prevăzute de art. 488 ind. 1 C. proc. pen. nu presupune neepuizarea căilor de atac interne, iar acest argument este adus drept critică a hotărârii pronunțate de Curtea Europeană, prin care s-a constatat epuizarea căilor de atac, critică ce nu poate fi primită și analizată în prezenta procedură. - Recurentul-pârât a formulat întâmpinare la recursul reclamantelor, prin care a solicitat respingerea acestuia, ca nefondat. În ceea ce privește critica referitoare la întinderea despăgubirilor morale acordate, a precizat că, deși recurenta-reclamantă A nu a fost condamnată pentru o faptă penală, s-a constatat în mod definitiv că se face vinovată de săvârșirea unor fapte penale, însă a intervenit prescripția răspunderii penale. În ceea ce privește restul criticilor aceleiași reclamantei, a arătat că, în mod corect, nu s-a putut stabili o legătură de cauzalitate între soluționarea într-un termen nerezonabil a dosarului penal și accidentul vascular pe care l-a suferit aceasta în anul 2010. Cheltuielile medicale, de asemenea, nu pot fi acordate, având în vedere că accidentul vascular nu este o consecință a duratei excesive a procedurii judiciare, iar aceste cheltuieli nu au fost probate. Totodată, nu se poate reține legătură de cauzalitate din perspectiva imposibilității administrării societății C S.R.L. și fapta culpabilă ce i-a fost imputată Statului Român. În ceea ce privește pretenția formulată de reclamantul B, continuată de reclamanta D, a arătat că dreptul la despăgubiri morale nu poate fi solicitat și de către alte persoane, care nu au fost parte în cadrul dosarului penal a cărui durată se presupune că a produs prejudicii morale. Așadar, numai persoana care a fost parte în dosarul penal poate solicita acoperirea prejudiciului moral suferit și numai în măsura în care existența acestuia este dovedită. - Recurentele-reclamante au depus răspuns la întâmpinarea pârâtului, prin care au solicitat înlăturarea apărărilor pârâtului și admiterea căii de atac formulate. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Analizând cu prioritate, potrivit art. 248 alin. (1) C. proc. civ., aspectul încadrării criticilor formulate în motivele de casare prevăzute de lege, Înalta Curte constată că ambele recursuri sunt nule pentru considerentele ce urmează să fie expuse. i. În ceea ce privește recursul reclamantelor: - Pretinzând nelegalitatea deciziei din perspectiva motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamantele invocă doar formal o greșită interpretare, de către instanța de apel, a dispozițiilor art. 1349 C. civ. (și, corelativ, a normelor de drept material din materia reparării prejudiciului, art. 1386 și art. 1391 C. civ.). Astfel, fără a se grefa pe dezlegările instanței de prim control judiciar, referitoare la lipsa îndeplinirii cerinței legăturii de cauzalitate dintre durata excesivă a procedurii penale și accidentul vascular cerebral suferit de reclamanta A (care rămân, astfel, în afara unor critici de nelegalitate propriu-zise), recurenta-reclamantă s-a limitat doar la a reitera întocmai criticile deduse judecății în etapa procesuală anterioară, care au primit dezlegare prin decizia atacată, solicitând o nouă apreciere asupra elementelor de probatoriu (documente medicale și proba testimonială administrată în fața primei instanțe), pentru ca ulterior să afirme că „între prejudiciul de ordin moral cauzat de atacul cerebral vascular și fapta ilicită există un raport de cauzalitate direct”. Or, în legătură cu susținerile deduse judecății în apel și reluate, ca atare, în prezenta cale extraordinară de atac, curtea a reținut, ca efect al stabilirii faptului că „prima instanță a ținut cont de toate probele administrate în cauză, respectiv declarațiile martorilor și actele medicale”, că „simpla împrejurare că accidentul vascular s-a produs pe perioada soluționării cauzei penale, care nu este susținută de o constatare medico-legală, nu este suficientă pentru a demonstra că apariția problemelor de sănătate ale reclamantei ar fi avut drept cauză durata excesivă a procesului penal”. O atare atitudine procesuală, de a relua, cu o argumentație identică, susținerile deduse instanței de apel, în vederea obținerii unei noi devoluări a cauzei, în afara cerințelor ce se degajă din cadrul prevederilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ., nesocotește existența judecății anterioare și natura căii extraordinare de atac a recursului. Aceasta întrucât, prin intermediul căii extraordinare de atac a recursului, partea interesată poate deduce judecății doar acele aspecte de nelegalitate, în conformitate cu motivele expres și limitativ prevăzute de lege, care își au corespondent în considerentele deciziei atacate. Faptul că, în urma examinării probatoriului, instanța de apel a ajuns la o altă concluzie decât cea susținută de reclamantă (în privința raportului de cauzalitate invocat) nu reprezintă un aspect apt să infirme raționamentul logico-juridic al instanței de prim control judiciar, acesta vizând, în realitate, maniera de stabilire a cadrului factual. Or, reevaluarea situației de fapt a cauzei și oferirea unei noi interpretări materialului probator administrat în fața curții de apel presupun un control în temeinicie al judecăților înfăptuite în prezenta pricină până în prezent, nepermis instanței de recurs, a cărei cenzură este una exclusiv în legalitate a hotărârii instanței de apel, recursul urmărind să supună doar examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, conform dispozițiilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ. Drept urmare, cum o astfel de solicitare (reluată, impropriu, în prezenta cale extraordinară de atac) în legătură cu aspecte de fapt care au format obiectul examinării instanțelor de fond, nu presupune o verificare a legalei aplicări a normelor de drept material, aceasta este incompatibilă cu analiza specifică instanței de recurs. - Nu pot determina controlul de legalitate, întrucât sunt formulate omisso medio (cu eludarea controlului de legalitate din apel), nici criticile referitoare la încălcarea, de către instanța de apel, a prevederilor art. 67 din Legea nr. 31/1990 cu ocazia analizării legăturii de cauzalitate în privința prejudiciului material invocat de reclamanta A. Subsumat acestei critici, recurenta-reclamantă susține, în esență, că instanța de apel nu ar fi făcut aplicarea dispozițiilor legale care îi recunoșteau posibilitatea, în calitatea sa de asociat în cadrul societății C S.R.L., de a încasa dividende din profitul realizat de societate, arătând, totodată, că, prin cererea introductivă de instanță, a solicitat repararea beneficiului nerealizat. Critica nu poate face obiectul analizei în prezenta fază procesuală, din moment ce recurenta-reclamantă nu a contestat, prin susțineri care să fi fost deduse judecății în calea de atac anterioară, faptul că soluția primei instanțe ar fi fost pronunțată cu nerespectarea acestor dispoziții legale. Drept urmare, în raport cu prezenta fază procesuală, devin incidente dispozițiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora motivele de recurs prevăzute la alin. (1) al aceluiași articol nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deși au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanța a omis să se pronunțe asupra lor. Interdicția instituită de acest text de lege sancționează deopotrivă partea care ar fi putut să invoce motivul de nelegalitate respectiv prin intermediul cererii de apel sau în cursul judecării apelului, dar nu a făcut-o și, totodată, se constituie într-o dispoziție de favoare pentru partea adversă, consolidând, în cuprinsul hotărârii anterioare, aspectele care fuseseră dezlegate și care au rămas necriticate. Așadar, cum susținerile formulate nu își au corespondentul în motivele de apel ale reclamantei, fiind lipsite de ancorare în statuările instanței de apel, acestea nu pot forma obiectul analizei direct în prezenta fază procesuală, față de dispozițiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ., anterior menționate. Suplimentar celor arătate, critica nu poate fi primită nici prin aceea că, sub aparența unei eronate inaplicări a prevederilor legale indicate, recurenta-reclamantă urmărește, în realitate, doar la o restabilire a cadrului factual, ceea ce face, la rândul său, ca respectiva susținere să nu poată fi dedusă judecății în prezenta cale extraordinară de atac. În acest sens, se observă că, verificând soluția primei instanțe (care a reținut lipsa unei legături de cauzalitate între fapta ilicită imputată pârâtului și imposibilitatea administrării societății C S.R.L., respectiv intrarea acesteia în faliment), instanța de apel a stabilit că, „din expertiza extrajudiciară contabilă și anexele atașate depuse de reclamantă în fața primei instanțe, reiese că totalul veniturilor realizate de societate a fost în continuă creștere în perioada 2005-2012, însă, deși au avut loc vânzări substanțiale, clienții nu și-au onorat obligațiile, fapt ce a condus la un colaps economic al societății”, iar ulterior a înlăturat susținerea reclamantei potrivit căreia a fost prejudiciată ca urmare a imposibilității conducerii afacerii cu produse petroliere, ca „nefiind susținută de probele administrate în cauză”, pentru ca în final să concluzioneze în sensul că „nu se face dovada în ce mod a fost diminuat patrimoniul reclamantei”. Or, repunerea în discuție a elementelor probatorii administrate în pricină nu este aptă a declanșa un control de legalitate, afirmațiile invocate vizând strict devoluțiunea cauzei, improprie judecății din recurs. Aceasta întrucât, conform celor arătate anterior, instanța de recurs nu are competența de a cenzura situația de fapt stabilită prin hotărârea atacată și de a reevalua, în acest scop, probatoriul, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii, prin raportare la cadrul factual care a fost constatat deja, deoarece modul în care instanțele de fond au interpretat probele administrate și au stabilit, pe baza acestora, o anumită situație de fapt, nu constituie motiv de recurs în reglementarea art. 488 C. proc. civ. - Nici susținerile referitoare la suma stabilită cu titlu de despăgubiri morale, acordată reclamantei A de prima instanță și menținută, ca atare, în calea ordinară de atac, nu reprezintă veritabile critici de nelegalitate a deciziei atacate. Aceasta deoarece, în recurs, se poate verifica doar dacă cuantumul daunelor morale a fost rezultatul aplicării criteriilor ce trebuie avute în vedere într-o atare situație (ce trebuie indicate de parte, în concret, prin raportare la dezlegările date prin actul jurisdicțional atacat), fără a se putea cenzura concluzia la care instanțele fondului au ajuns în urma acestei analize. Or, recurenta-reclamantă a apreciat ca fiind insuficient cuantumul daunelor morale și a învederat doar aspecte ce țin de mijloacele de probă administrate în cauză, atunci când a afirmat că instanța de apel l-a determinat „fără să ia în considerare particularitățile cauzei și intensitatea prejudiciului cauzat”, fiind evident că, în realitate, tinde la reaprecierea unor chestiuni de fapt, ceea ce nu este permis în calea extraordinară de atac a recursului. În consecință, se reține că nu se pot cerceta criticile referitoare la cuantumul daunelor morale acordate, având în vedere că, prin intermediul acestora, nu se susține lipsa unei analize a criteriilor de stabilire a acestora, ci se contestă doar concluzia la care a ajuns instanța de apel, în urma propriei analize realizate. Așadar, se observă că, inclusiv din această perspectivă, reclamanta A a omis să formuleze critici de nelegalitate subsumabile motivului de casare invocat, limitându-se doar la a contesta elemente ce au intrat în puterea de apreciere a instanțelor fondului și care scapă cenzurii instanței de recurs. - În egală măsură, nici criticile referitoare la menținerea soluției primei instanțe în privința pretențiilor formulate de reclamanta D (în calitate de continuatoare a acțiunii defunctului B) nu deduc veritabile motive de nelegalitate în privința deciziei atacate. Astfel, se constată că susținerile referitoare la existența unei legături directe de cauzalitate între durata procesului penal și prejudiciile morale solicitate de reclamantul inițial reprezintă, la rândul lor, reiterări ale criticilor îndreptate împotriva soluției tribunalului, care au fost avute în vedere de către instanța de prim control judiciar în pronunțarea deciziei atacate. Or, reluarea susținerilor expuse în cadrul cererii de apel, în aceeași manieră inadecvată procedural (cu o argumentație identică), nu este în măsură să răspundă exigențelor legale, care impun invocarea unor critici care să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Aceasta întrucât obiectul recursului, conform celor statuate anterior, nu este reprezentat de sentința primei instanțe, ci de hotărârea pronunțată chiar în urma cercetării legalității și temeiniciei acestui prim act jurisdicțional pronunțat în cauză. Doar sub aparența unei critici de legalitate se înscrie și susținerea reclamantei D formulată în legătură cu reținerea, de către instanța de apel, a lipsei raportului de cauzalitate dintre prejudiciul invocat și fapta ilicită, dat fiind că reclamantul B nu a fost vizat de procedurile penale. Astfel, simpla afirmare, de către parte, a încălcării art. 1349 C. civ., prin aceea că acest text de lege „nu reglementează necesitatea unei anumite calități”, nu are valența unui veritabil aspect de nelegalitate, cât timp lasă în afara analizei un element esențial dat de configurația juridică a acțiunii ce constituie obiectul litigiului pendinte, aspect ce imprimă susținerii un caracter pur formal. În acest sens, se observă că fundamentul pretențiilor formulate de către reclamanții A și B a coincis, acesta constând în nerespectarea, de către pârât, a duratei rezonabile a procedurilor penale declanșate împotriva reclamantei A, astfel cum a fost reținută prin Hotărârea din 10 aprilie 2018 pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza inițiată împotriva Statului Român de către aceasta (care a deschis, astfel, doar reclamantei A posibilitatea de a solicita repararea prejudiciului produs, din moment ce reclamantul B nu a avut calitatea de titular al cererii adresate instanței europene). Așadar, tocmai lipsa de acuratețe juridică a susținerilor reclamantei D prin care, deși afirmă greșita aplicare a normelor de drept în raport cu o anumită circumstanță, omite însuși izvorul pretențiilor afirmate și efectele ce decurg din acesta (dat fiind că garanția soluționării pricinii într-un termen rezonabil, ca și componentă a dreptului la un proces echitabil stabilit de art. 6 din Convenția europeană, este indisolubil legată de calitatea de parte în cadrul procedurii judiciare) determină imposibilitatea realizării controlului judiciar de către instanța de recurs. Suplimentar, se constată că inclusiv această critică antamează, în realitate, chestiuni de temeinicie a deciziei atacate, contrar limitelor exercițiului dreptului la recurs, în condițiile în care, în legătură cu aspectul invocat de reclamantul B (a resimțirii, alături de soția sa, a unei presiuni psihice, care i-ar fi cauzat îmbolnăvirea de inimă), prima instanță a reținut o prezumție simplă, că „bolile de genul celor suferite de către reclamanți sunt frecvente de la o anumită vârstă”, considerent menținut, ca atare, prin decizia atacată (ca efect al respingerii apelului reclamantelor împotriva sentinței tribunalului) și care nu poate primi o altă dezlegare în prezenta fază procesuală, date fiind limitele controlului judiciar din recurs, expuse anterior. Prin urmare, inclusiv chestiunile invocate în susținerea acestei din urmă critici apar ca fiind formale și, deopotrivă, cu ignorarea raționamentul judiciar al instanței de prim control judiciar în legătură cu aspectele invocate. Pentru aceste motive, se constată că modalitatea de formulare a susținerilor din cuprinsul memoriului de recurs al reclamantelor nu permite verificarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, în condițiile lipsei unor critici subsumabile prevederilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ. cu privire la argumentele instanței de apel. ii. În ceea ce privește recursul pârâtului: - Nu este aptă a declanșa un control de legalitate critica pârâtului referitoare la existența unei motivări contradictorii în ceea ce privește, pe de o parte, considerentele care au condus la reținerea legitimării procesuale a reclamantului B iar, pe de altă parte, soluția conferită dreptului afirmat de parte, dat fiind că aceasta nu are o finalitate practică, din punct de vedere juridic. Astfel, se observă că este lipsit de interes, pentru pârât, să pretindă ca fiind opuse argumentele juridice ale instanței de apel în legătură cu excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului B de considerentele care au vizat dezlegarea dată asupra fondului pretențiilor formulate de aceeași parte, câtă vreme, prin respingerea apelului reclamantelor, instanța de prim control judiciar a păstrat sentința tribunalului prin care a fost respinsă, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de acest reclamant. Or, potrivit art. 32 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., orice cerere poate fi formulată și susținută numai dacă autorul acesteia justifică un interes, în sensul de folos practic pe care o parte îl urmărește prin punerea în mișcare a procedurii judiciare, fiind necesar ca el să fie determinat, legitim, personal, născut și actual, astfel cum impun dispozițiile art. 33 teza I din același cod. Cerința existenței interesului trebuie întrunită pe întreaga durată a procesului, nu numai cu privire la cererea introductivă de instanță, ci și în cazul tuturor celorlalte mijloace procesuale exercitate de părți pe parcursul desfășurării litigiului. Astfel fiind, pentru a stabili dacă o parte are interes în formularea unui motiv de recurs, instanța trebuie să prefigureze folosul efectiv pe care aceasta l-ar obține în ipoteza admiterii lui. Cum, însă, critica recurentului-pârât nu are o utilitate concretă în ceea ce îl privește, întrucât o eventuală admitere a acesteia nu l-ar plasa într-o situație procesuală mai avantajoasă decât cea pe care o avea anterior formulării ei, susținerea nu permite verificarea jurisdicțională a instanței de recurs. Din perspectiva aceluiași motiv de recurs invocat, se constată ca fiind lipsite de aptitudinea de a declanșa controlul judiciar de legalitate inclusiv susținerile recurentului-pârât referitoare la existența unor motive contradictorii în ceea ce privește, pe de o parte, reținerea unui prejudiciu moral suferit de reclamantă, iar, pe de altă parte, lipsa unui raport de cauzalitate „între starea de sănătate a reclamantei și durata excesivă a procesului penal”. Astfel fiind, tocmai lipsa indicării punctuale a modalității în care considerentele afirmate ca fiind contrare (și care au tranșat aspecte litigioase distincte, respectiv prejudiciul determinat, în sine, de încălcarea art. 6 par. 1 din Convenția Europeană - ca efect al neîndeplinirii exigenței unei durate rezonabile a procesului penal, în acord cu Hotărârea din 10 aprilie 2018 a instanței europene -, spre deosebire de prejudiciul încercat de suferința fizică și psihică aferentă accidentului vascular cerebral suferit, în privința căruia reclamanta a invocat, drept cauză, aceeași faptă ilicită) ar evidenția eventuale raționamente sau concluzii incompatibile între ele și care, astfel, s-ar exclude reciproc, conferă criticii un caracter formal, recurentul-pârât înțelegând, practic, să lase în afara analizei tocmai dezlegările care au justificat reținerile în cauză. - Doar sub aparența unor critici de nelegalitate se plasează și afirmațiile referitoare la existența unei interpretări greșite a normelor de drept din materia răspunderii civile delictuale. Astfel, se observă că nu sunt relevate eventuale greșeli săvârșite de instanța de apel cu ocazia aplicării cadrului legal incident, ci sunt aduse în discuție, în mod inadecvat, aspecte litigioase, care au fost dezlegate definitiv în primul ciclu procesual, de către instanța de casare, ce au caracter obligatoriu în raport cu prevederile art. 501 alin. (1) C. proc. civ. În acest sens, recurentul-pârât menționează ca nefiind îndeplinită, în cauză, condiția existenței unei fapte ilicite, pe care încearcă, impropriu, să o înlăture prin aceea că, „deși cauza penală s-a soluționat în termen de aproximativ 14 ani, reclamanta a formulat majoritatea cererilor de amânare în cauză și care au contribuit la durata procedurii” (împrejurare avută în vedere, de altfel, cu ocazia stabilirii cuantumului daunelor morale), în condițiile în care instanța de casare a reținut că, „având în vedere pronunțarea de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului a hotărârii prin care s-a constatat încălcarea drepturilor garantate de art. 6 paragraful 1 și 13 din Convenție, în prezenta cauză nu se mai impune cercetarea faptei ilicite, reprezentate de întârzierile imputabile autorităților judiciare, nici expunerea considerentelor pentru care durata procesului penal a fost sau nu una excesivă, întrucât aceste aspecte au fost stabilite de Curtea Europeană.” Tot astfel, recurentul-pârât arată că „reclamanta nu a epuizat căile de atac interne, întrucât nu s-a prevalat de căile de atac aflate la dispoziția sa pentru a urgenta procedurile judiciare”, în contextul în care, prin decizia de casare, s-a reținut că „instanța europeană a considerat că este neîntemeiată excepția de neepuizare a căilor de atac interne, invocată de Guvern”, iar, astfel, că nu se poate reține, în prezenta cauză, contrariul, cu încălcarea celor statuate de Curtea Europeană. Prin urmare, se constată că susținerile recurentului-pârât nu supun, spre examinare, o veritabilă critică de nelegalitate a deciziei atacate, fiind mai degrabă formale, din moment ce antamează doar probleme de drept câștigate cauzei, ce nu mai pot fi contrazise în prezenta etapă procesuală. - În același registru se înscriu și criticile referitoare la suma stabilită cu titlu de despăgubiri morale acordată reclamantei A. Astfel, fără a exhiba și de această dată un element de nelegalitate a deciziei atacate, pe de o parte, pârâtul aduce în discuție, formal, doar aspecte generale privitoare la cadrul legal și la principiile pe baza cărora se poate realiza o cuantificare a acesteia (fără o ancorare efectivă în dezlegările curții, care a relevat, la rândul său, jurisprudența instanței europene), iar, pe de altă parte, tinde doar să opună o chestiune factuală (care se repercutează, astfel, pe planul temeiniciei hotărârii, iar nu al legalității hotărârii), privitoare la modalitatea concretă de apreciere, de către instanța devolutivă de control judiciar, a despăgubirilor la care a fost obligat recurentul-pârât, „în lipsa probatoriului care să dovedească suferința psihică efectivă”. Or, în prezenta fază procesuală, nu poate fi reapreciată întinderea despăgubirilor (care a fost stabilită ca urmare a evaluării situației de fapt, prin prisma elementelor de probatoriu), cum solicită pârâtul, întrucât o astfel de împrejurare excedează limitelor analizei instanței de recurs, conform celor arătate în precedent. Aceasta întrucât, în cadrul examenului de proporționalitate între suferințele morale ale reclamantei și cuantumul daunelor acordate pentru repararea acestui tip de prejudiciu, instanța de apel s-a raportat la circumstanțele cauzei, dispunând de o marjă de apreciere în această analiză, fiind vorba, așadar, despre o evaluare care se sprijină pe analiza unor circumstanțe de fapt. Ca atare, nemulțumirea pârâtului cu privire la cuantumul daunelor morale stabilite în sarcina sa, în sensul că acestea „sunt excesive”, nu constituie ipso facto un element care să facă obiect de analiză în prezenta cale extraordinară de atac, în lipsa unei argumentații juridice pertinente, care să permită controlul în casație specific instanței de recurs. Formală este și susținerea recurentului-pârât în sensul că „prejudiciul moral nu a fost dovedit”, în condițiile în care daunele morale se plasează în afara regulilor speciale în materie de probațiune, care trebuie doar temeinic justificate, având în vedere că presupun lezarea unor valori fără conținut economic (prerogativele care constituie atributul personalității umane), astfel încât existența prejudiciului este circumscrisă condiției aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare, a daunelor reale și efective produse victimei faptei ilicite. Se constată, astfel, că, în realitate, recurentul-pârât nu procedează la o argumentare susceptibilă de încadrare în acest motiv de casare, ci, mai degrabă, își exprimă dezacordul în raport cu soluția pronunțată, reproșând, totodată, maniera în care au fost administrate și interpretate probele. Or, asemenea considerații nu reflectă o situație dintre cele reglementate de motivul de casare invocat, ci relevă, de fapt, o solicitare de reanalizare a probatoriului administrat în cauză, ceea ce excedează verificărilor instanței de recurs, motiv pentru care devine incidentă sancțiunea nulității, potrivit prevederilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ. Pentru toate aceste considerente, având în vedere că susținerile deduse judecății prin recursurile formulate nu sunt subsumabile motivelor de casare expres prevăzute de lege și nici nu se pot reține motive de ordine publică, ce pot fi invocate din oficiu, conform art. 489 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte va constata ca fiind nule recursurile declarate de reclamantele A și D și de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, împotriva deciziei nr. 46/A/2024 din 13 februarie 2024 a Curții de Apel Cluj-Secția I civilă.