Decizia nr. 883/2022 — ÎCCJ, Secția I civilă — Impunerea condiției cunoașterii limbii maghiare pentru ocuparea, prin concurs, a unui post în cadrul unei instituții publice care își desfășoară activitatea într-o unitate administrativ-teritorială…

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin acțiunea înregistrată la 17.10.2018, pe rolul Tribunalului Brașov, Secția a II-a civilă de contencios administrativ și fiscal, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta Instituția Avocatul Poporului, solicitând, în principal, să se constate, în principal, că a fost discriminat în înțelesul art. 2 alin. 1 din O.G. nr.137/2000 și să fie obligată aceasta la plata despăgubirilor în cuantum de 500.000 euro. În subsidiar, a solicitat restabilirea situației anterioare discriminării, anularea situației create prin discriminare și obligarea părții adverse la plata cheltuielilor de judecată.

Sentința pronunțată în declinarea de competență Tribunalul Brașov, Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr.108/CA din 13.02.2019 a admis excepția necompetenței funcționale, invocată din oficiu, și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Secției I civile a tribunalului.

Sentința pronunțată în primă instanță de tribunal În cauză s-a dispus citarea Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, în conformitate cu prevederile art.27 alin. 3 din Ordonanța nr.137/2000. Prin sentința civilă nr. 12S din 30.01.2020, Tribunalul Brașov, Secția I civilă a admis, în parte, cererea de chemare în judecată, a constatat că reclamantul a fost discriminat în sensul prevederilor art. 2 alin. 1 din Ordonanța nr.137/2000, a dispus restabilirea situației anterioare discriminării și anularea situației create prin discriminare, respectiv anularea concursului din 24.09.2018, organizat de pârâtă pentru postul de expert Brașov. A respins celelalte pretenții ale reclamantului și cererea de obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată. Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamantul A. și pârâta Instituția Avocatul Poporului. Prin cererea de apel, apelantul reclamant a solicitat modificarea în parte a hotărârii atacate în sensul acordării sumei de 1.056.000 lei, echivalentul a 200.000 euro.

Decizia pronunțată în apel de Curtea de Apel Prin decizia civilă nr. 889Ap din 9.10.2020, Curtea de Apel Brașov, Secția civilă a respins apelul reclamantului. A admis apelul promovat de pârât, a schimbat, în parte, sentința apelată în sensul respingerii cererii de chemare în judecată. A păstrat din sentința apelată dispoziția de respingere a pretențiilor bănești ale reclamantului și cererea acestuia privind cheltuielile de judecată.

Recursul exercitat în cauză Hotărârea de apel a făcut obiect al recursului exercitat de către reclamantul A. În dezvoltarea susținerilor circumscrise motivului de nelegalitate înscris în art.488 alin. 1 pct.8 C.proc.civ., a reproșat instanței de apel interpretarea greșită a normelor de drept european prin raportare la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Directiva Consiliului 2000/78/CE care menționează despre îngrădirea dreptului la muncă pe criteriu lingvistic prin introducerea unor situații arbitrare. A criticat că hotărârea atacată se fundamentează pe o serie de decizii ale Curții Europene a Drepturilor Omului, fără legătură cu situația discriminatorie pe criterii de limbă sau determinată de îngrădirea dreptului la muncă. De asemenea, instanța de apel nu a ținut seama de practica judiciară internă, respectiv Decizia nr. 6324/2013, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, având ca obiect discriminarea pe criteriu lingvistic și îngrădirea dreptului la muncă. Totodată a luat în considerare o serie de hotărâri ale Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, neatacate în instanțe și care nu pot constitui izvor de drept și practică judiciară. Legislația din România nu impune obligativitatea de a cunoaște o anumită limbă pentru participarea la un concurs, aspecte învederate prin apărările formulate. Recurentul învederează că este angajat pe postul de consilier juridic la o instituție publică și că nu i s-a pretins să cunoască limba maghiară. Pentru a se obține un atestat lingvistic se realizează cursuri, finalizate cu un examen. Dispozițiile art. 13 din Constituție prevăd că limba oficială în România este limba română. Art.120 alin.2 din Constituție stipulează că se va asigura limba minorității naționale respective în relația cu autoritățile publice și cu serviciile publice deconcentrate, instanța de fond arătând și cum se vor reglementa aceste aspecte. A considerat recurentul că era îndreptățit să fie înscris la concurs doar pe baza celor consemnate în curriculum vitae, respectiv a cunoașterii unor limbi străine în afara celei materne. În opinia sa, instanța de recurs este ținută să se pronunțe asupra despăgubirilor din cererea de chemare în judecată și apelul formulat. A solicitat admiterea recursului și casarea hotărârii instanței de apel.

Apărările formulate în recurs Prin întâmpinare, intimata Instituția Avocatul Poporului a solicitat respingerea recursului, ca neîntemeiat, fără a pretinde cheltuieli de judecată. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Analizând hotărârea atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul promovat de reclamantul A. este nefondat, pentru considerentele ce urmează a fi expuse: Cu titlu preliminar, instanța constată că în ședința publică de la acest termen, intimata Instituția Avocatul Poporului, prin consilier juridic, a invocat excepția nulității recursului din perspectiva lipsei semnăturii olografe în original și a neindicării sediului intimatului în cuprinsul cererii de recurs. În cauză, dosarul a parcurs procedura de filtrare a recursurilor prevăzută de art.493 C.proc.civ., iar în cadrul întâmpinării formulate, intimata nu a înțeles să ridice această excepție, deși avea posibilitatea să o facă. Prin încheierea din 9.12.2021, pronunțată în complet de filtru, recursul a fost admis în principiu, considerându-se că îndeplinește toate condițiile de admisibilitate, inclusiv sub aspectul cerințelor de formă a căror lipsă a fost semnalată prin intermediul excepției. Or, atât timp cât a fost depășită etapa filtrului, este evident că excepția nu mai poate fi invocată la acest moment procesual, când s-a acordat termen în ședință publică pentru ca părțile să pună concluzii pe fondul recursului, conform prevederilor art.493 alin. 7 C.proc.civ. În subsidiar, Înalta Curte apreciază că excepția nulității este neîntemeiată. Este adevărat că cererea de recurs nu poartă semnătura recurentului în original, fiind transmisă Curții de Apel prin e-mail la 18.01.2021, însă dispozițiile art.148 C.proc.civ. (aplicabile și în recurs, potrivit art.494 C.proc.civ.) permit transmiterea cererilor, inclusiv a celor de recurs, prin înscris în formă electronică, care are atașată și semnătura părții. Rezultă astfel că nu poate fi aplicată sancțiunea nulității pentru lipsa semnăturii în temeiul dispozițiilor art.486 alin. 3 C.proc.civ. în condițiile existenței la dosar a copiei imprimate a cererii de recurs. Referitor la exigența indicării sediului intimatei în recurs, prevăzută de art.486 alin. 1 lit. b C.proc.civ., trebuie remarcat că nulitatea nu operează ca urmare a lipsei acestei mențiuni, ci numai în ipoteza recurentului, după cum se reglementează în art.496 alin. 3 C.proc.civ. (care nu înglobează și litera b) ,,Mențiunile prevăzute la alin. 1 lit. a și c-e, precum și cerințele menționate la alin. 2 sunt prevăzute sub sancțiunea nulității.’’ Chiar în cazul lipsei mențiunii, nulitatea poate interveni, însă este una virtuală, iar partea trebuie să dovedească vătămarea produsă, obligație neîndeplinită în speță la momentul invocării absenței cerinței. Asupra fondului recursului, instanța reține că litigiul dedus judecății are ca obiect o acțiune în constatare a unei fapte de discriminare în înțelesul art. 2 alin. 1 din Ordonanța nr.137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare și obligarea la plata unor despăgubiri, respectiv restabilirea situației anterioare discriminării. Situația de fapt din speță, astfel cum a fost reținută de instanțele de fond pe baza probatoriului administrat, relevă că reclamantul A. s-a înscris la concursul organizat de pârâta Instituția Avocatul Poporului în data de 24.09.2018, în conformitate cu prevederile H.G. nr.286/2011 pentru aprobarea Regulamentului cadru privind stabilirea principiilor generale de ocupare a unui post vacant sau temporar vacant corespunzător funcțiilor contractuale și a criteriilor de promovare în grade sau trepte profesionale imediat superioare personalului contractual din sectorul bugetar plătit din fonduri publice, concurs care viza postul de expert specialitate juridică în cadrul Biroului Teritorial Brașov. Pârâta a impus drept condiție specifică de ocupare a postului cunoașterea limbii maghiare, dovedită prin orice document, dar reclamantul nu a satisfăcut această cerință și, din acest motiv, dosarul i-a fost respins. Instanța de apel, prin decizia atacată, în soluționarea apelului promovat de pârâtă contra sentinței de fond, a respins acțiunea și a statuat, în esență, că pârâta nu a săvârșit o faptă de discriminare în sensul art.2 alin. 1 din Ordonanța nr.137/2000, ca urmare a instituirii cerinței profesionale de cunoaștere a limbii maghiare, aceasta fiind justificată prin prisma atribuțiilor conținute de fișa postului, pentru a se asigura funcționalitatea instituției și respectarea legislației în vigoare. Critica recurentului desprinsă din conținutul recursului se axează pe aprecierea greșită a normelor care instituie discriminarea pe criteriu lingvistic și urmează a fi examinată prin prisma motivului de recurs prevăzut de art.488 alin. 1 pct.8 C.proc.civ. Art.2 alin. 1 din Ordonanța nr.137/2000 reglementează toate criteriile de discriminare, printre care se plasează și cel lingvistic, alin. 3 al aceleiași norme dispunând că sunt discriminatorii prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin. 1 față de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate și necesare. Art.5 din același act normativ instituie o situație de excepție, definită astfel: ,,Diferența de tratament bazată pe o caracteristică legată de criteriile prevăzute de art.2 alin.1 nu constituie discriminare atunci când, în temeiul naturii activităților ocupaționale sau al contextului în care acestea se desfășoară, o asemenea caracteristică reprezintă o cerință reală și determinantă, cu condiția ca obiectivul să fie legitim și cerința proporțională.” Astfel, cu referire la situația particulară din speță, Înalta Curte are a analiza, în demersul de verificare a legalității deciziei contestate în calea de atac pendinte, dacă dispozițiile art.5 din ordonanță au fost corect aplicate, în sensul că impunerea condiției de cunoaștere a limbii maghiare reprezintă o cerință profesională reală, justificată obiectiv și rezonabil de natura activității prestate și contextul în care aceasta se desfășoară, circumscrisă normei în discuție, sau un act de discriminare în spiritul dispozițiilor art.2 alin. 1 din ordonanță. Competențele stabilite de fișa postului de expert în cadrul Biroului Teritorial Brașov al Avocatului Poporului presupun exercitarea mai multor atribuții, printre altele asigurarea traducerii documentelor din și în limba maghiară, desfășurarea activității de interpretariat, participarea la audiențe și interacționarea cu petiționarii vorbitori de limba maghiară, efectuarea diverselor anchete în teritoriu cu persoane vorbitoare de limba maghiară, soluționarea unor petiții și formularea răspunsurilor în limba maghiară, activitate de informare telefonică, atribuții ce nu fac parte din fișa postului de expert din cadrul altor birouri din țară conduse de pârâtă, pe considerentul că nu deservesc o populație de naționalitate maghiară în proporție de minim 20%. Este necesar a se menționa că Biroul Teritorial Brașov are în competență mai multe localități cu populație de naționalitate maghiară în proporție mai mare de 20% - județul Covasna deține un procent de 71,6% potrivit informațiilor furnizate de intimata pârâtă - și care, în virtutea prevederilor art.17 alin.3 și 32 alin. 2 din Legea nr.35/1997 privind organizarea și funcționarea Instituției Avocatul Poporului, poate folosi în scris și oral limba maternă în relațiile cu Avocatul Poporului. Astfel, prin prisma specificului activităților conturate în fișa postului, ce implică contact direct cu publicul vorbitor de limba maghiară și asigură traducerea de documente, în consens cu raționamentul instanței de apel, cerința cunoașterii limbii maghiare apare ca obiectiv justificat în ocuparea funcției, în aplicarea dreptului cetățenilor aparținând unei minorități naționale de a folosi limba maternă în relația cu Avocatul Poporului. Se mai reține că acest post nu poate fi dublat de utilizarea unor servicii de traducători autorizați, remediu avut în vedere de tribunal, câtă vreme parte din atribuții nu pot fi realizate prin intermediul acestora, respectiv activitatea de informare telefonică, semnalarea cazurilor publicate în presă în cazul încălcării drepturilor și libertăților cetățenești de către autoritățile, instituțiile publice și regiile din raza de activitate a Biroului Teritorial Brașov, situații care presupun interacționarea directă cu cetățenii vorbitori de limba maghiară. Sub un alt aspect, Înalta Curte notează că prin impunerea cerinței de cunoaștere a limbii maghiare se asigură exercitarea dreptului cetățenilor aparținând unei minorități naționale în procent de peste 20% de a folosi limba minorității naționale respective, atât în scris, cât și oral, în relațiile cu Instituția Avocatul Poporului, conform art.17 alin.3 și 32 alin. 2 din Legea nr.35/1997 privind organizarea și funcționarea Instituției Avocatul Poporului. O atare constatare este aptă să ducă la concluzia că obiectivul vizat de angajator este unul legitim, de natură a asigura accesul la această instituție a populației locale vorbitoare de limbă maghiară, cu o pondere de peste 20% în județul Covasna. Nu în ultimul rând, se apreciază că cerința cunoașterii limbii maghiare trece și testul proporționalității, deoarece, așa cum se confirmă și de instanța de apel, atribuțiile postului nu pot fi aduse la îndeplinire de un traducător autorizat, ci implică angajarea unei persoane cu pregătire în domeniul juridic, ale cărei atribuții sunt de relaționare directă cu publicul în limba maghiară. Pe de altă parte, reclamantul are libertatea de a candida pentru un alt post în cadrul instituției pârâtei, care nu vizează o astfel de condiție. Prin urmare, cum s-a constatat, în cele ce preced, că atribuțiile concrete specifice postului implică cerința cunoașterii limbii maghiare în vederea ocupării postului de expert în cadrul Biroului Teritorial Brașov, cu o populație vorbitoare de limba maghiară în procent de peste 20%, în mod corect s-a dat eficiență normei de excepție prevăzute de art.5 din Ordonanța nr.137/2000, astfel încât va fi înlăturată critica formulată de recurent pe acest aspect. A mai susținut partea că instanța de apel și-a motivat decizia bazându-se pe o serie de hotărâri ale Curții Europene a Drepturilor Omului, străine de situația discriminatorie pe criteriu lingvistic, cum se relevă în cauza de față. Înalta Curte constată că aserțiunea nu se verifică, întrucât, din lecturarea considerentelor hotărârii, nu reiese că s-ar fi făcut vreo referire cu privire la deciziile pretinse. Nici decizia nr.6324/2013, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția de contencios administrativ și fiscal, indicată cu titlu de practică judiciară pentru a justifica acoperirea legală a diferenței de tratament în cauză – cerința cunoașterii limbii maghiare constituie un act de discriminare în lumina prevederilor art.2 alin. 1 din Ordonanța nr.137/2000 - nu prezintă relevanță. Această hotărâre se fundamentează pe o altă situație de fapt, anume introducerea condiției referitoare la cunoașterea limbii maghiare ca un criteriu de selecție la un concurs pentru ocuparea postului de secretar într-o unitate adminstrativ-teritorială în care există o pondere ridicată de populație vorbitoare de limbă maghiară, funcție care nu presupune, în esența sa, contact direct cu cetățenii pentru a fi inclusă în categoria funcțiilor publice din sfera relațiilor cu publicul. Pe cale de consecință, s-a apreciat în hotărârea citată că exercitarea atribuțiilor din cadrul funcției nu justifică în mod obiectiv cunoașterea limbii maghiare, ceea ce constituie un act de discriminare în sensul art.2 alin. 1 din Ordonanța nr.137/2000. Or, pricina dedusă judecății are în vedere ocuparea unui post de expert, cu atribuții de interacționare cu publicul vorbitor de limbă maghiară, și, cum s-a demonstrat anterior, cerința profesională apare justificată. I se reproșează Curții de Apel și faptul că s-ar fi întemeiat pe hotărâri ale Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, care nu au făcut obiectul controlului judiciar în instanțe, neputând constitui izvor de drept și practică judiciară. Verificând conținutul deciziei de apel, Înalta Curte observă că jurisprudența furnizată de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a fost utilizată doar ca un argument subsidiar, în susținerea aprecierii că nu există faptă de discriminare pe criteriu lingvistic în ipoteza când angajatorul pretinde cunoașterea unei limbi în vederea exercitării atribuțiilor de serviciu. În raport de toate considerentele expuse, se constată că s-a reținut corect aplicabilitatea în cauză a normelor interne care exclud discriminarea pe criteriu lingvistic, fiind asigurată în același timp și respectarea dispozițiilor art.14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, pretins a fi încălcate, prevederi ce statuează că exercitarea drepturilor și libertăților recunoscute în Convenție este garantată, fără nicio deosebire, bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenență la o minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație. Întrucât nu a fost găsit întemeiat motivul de casare prevăzut de art.488 alin. 1 pct.8 C.proc.civ., Înalta Curte a respins recursul exercitat de reclamant, ca nefondat, în baza art.496 alin. 1 C.proc.civ.