ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6324/2013

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6324/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 272 din 5 aprilie

2012, Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și

fiscal, a respins excepțiile de procedură invocate, a admis în parte acțiunea

formulată de reclamantul M.F.S. în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Național

de Combatere a Discriminării, și ca o consecință a anulat Hotărârea nr. 471 din

23 noiembrie 2011 adoptată de C.N.C.D., în Dosarul nr. 184/2011 și a obligat

pârâtul să plătească reclamantului suma de 1.000 RON cu titlu de daune morale.

Pentru a se pronunța

astfel, Curtea de apel a reținut, în esență, următoarele:

Este faptă de

discriminare introducerea unui criteriu de selecție la un concurs pentru

ocuparea unui post de secretar al unei unități administrativ teritoriale,

respectiv comună, a condiției referitoare la cunoașterea limbii vorbite de

54,68 % din populația comunei, în speță limba maghiară, întrucât are ca efect

restrângerea drepturilor populației române care, în acea comună, este

minoritară. Apreciază judecătorul fondului că din această perspectivă,

diferența de tratament aplicată de autoritatea de resort nu are caracter

rezonabil și nu este justificată obiectiv, deoarece pretinde concurenților

români să cunoască limba maghiară într-un stat unde conform Legii fundamentale

limba oficială este limba română (art. 13 din Constituția României).

Criteriul decisiv

pentru care totuși pârâtul a apreciat că nu există o faptă de discriminare este

regimul funcției publice pentru care era organizat respectivul concurs, mai

precis s-a evocat, inclusiv prin întâmpinare, că postul de secretar este

compatibil cu postul de relații cu publicul în acest context atribuțiile

neputând fi împărțite între mai multe persoane și nici nu pot fi delegate, iar

angajarea unui translator pe lângă secretarul de comună nu este o soluție

practică.

Pe de altă parte,

reține judecătorul fondului că nu s-a demonstrat că în cazuri similare ori

analoage Agenția Națională a Funcționarilor Publici ar fi aprobat drept criteriu

pentru ocuparea funcției de secretar de comună îndeplinirea unei atari cerințe

pentru a putea fi calificată, astfel ca și cerință ocupațională.

De altfel, după cum

recunoaște și pârâtul, în fapt cerința impusă a fost de așa natură încât să

excludă efectiv o persoană care nu are nici chiar cunoștințe solide de limba

maghiară prin subiectul de concurs abordat ceea ce întărește teza conform

căreia impunerea cunoașterii limbii maghiare în cazul dat constituie o faptă de

discriminare.

Dar, în opinia

instanței de fond, nici justificare impunerii acestei condiții nu a fost

obiectiv și rezonabil justificată de vreme ce conform art. 77 raportat la art.

116 alin. (1) din Legea administrației publice locale, secretarul comunei,

orașului, municipiului, județului și al subdiviziunii administrativ-teritoriale

a municipiilor este funcționar public de conducere, cu studii superioare

juridice sau administrative.

Astfel fiind,

exercitarea atribuției prevăzute la art. 117 alin. (1) lit. d) din Legea nr.

215/2001 exclusiv de secretarul în unitățile administrativ-teritoriale în care

cetățenii aparținând unei minorități au o pondere de peste 20% din numărul

locuitorilor socotită decisivă de către pârât, nu este fondată dat fiind că

într-o astfel de situație relația cu publicul ceea ce implică inclusiv

atribuții legate de implementarea dispozițiilor impuse de Legea nr. 544/2001 se

poate face prin încadrarea pe bază de concurs în cadrul aparatului propriu al

consiliilor locale sau județene, în compartimentele care au atribuții privind

relații cu publicul de persoane care cunosc limba maternă a cetățenilor

aparținând minorității respective fără ca să fie socotită că angajarea unui

translator de limbă maghiară ar fi o măsură ineficientă, căci o atare măsură

nici nu are acoperire legală.

Pe cale de

consecință, a apreciat judecătorul fondului că, cerința impusă de primarul

Comunei Pericei, Județul Sălaj, aprobată de Agenția Națională a Funcționarilor

Publici nu este o măsură justificată obiectiv și rezonabil așa încât, a

concluzionat în sensul că respective faptă se încadrează în ipoteza

reglementată de art. 2 din O.G. nr. 137/2000.

Cu privire la cererea

de despăgubiri morale, instanța de fond a apreciat că fapta ilicită cauzatoare

de un atare prejudiciu a fost dovedită prin ilegalitatea actului administrativ

contestat.

În acest sens s-a

reținut că prejudiciul moral încercat de reclamant poate fi configurat prin

alterarea drepturilor personal nepatrimoniale recunoscute de lege, respectiv

afectarea reputației și a carierei profesionale având în vedere că situația sa

generată de discriminare a fost amplu relatată de presă care a furnizat

publicului interesat informații ce pot afecta aceste atribute.

Cu privire la

stabilirea cuantumului daunelor morale, instanța de fond a avut în vedere, pe de

o parte, că reclamantul a dobândit o relativă satisfacție implicit de ordin

moral prin anularea de către Curte a actului administrativ vătămător, că unele

consecințe de ordin vătămător au fost cel puțin până în momentul de față

înlăturate prin sancționarea cu nulitatea concursului printr-o hotărâre

nedefinitivă, iar, pe de altă parte, a avut în vedere că daunele morale prin

nivelul sumei globale stabilite trebuie să imprime un caracter compensatoriu,

nefiind admisibil ca aceasta să constituie nicio amendă excesivă pentru autorii

faptelor ilicite și prejudiciabile și nici să constituie venituri nejustificate

pentru victima acestora.

în cauză

Împotriva Sentinței

civile nr. 272 din 5 aprilie 2012 a Curții de Apel Cluj, secția a II-a civilă,

de contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâtul Consiliul

Național pentru Combaterea Discriminării, criticând-o pentru nelegalitate și

netemeinicie, în temeiul art. 299 și urm. C. proc. civ.

În dezvoltarea

criticilor formulate recurentul-pârât a susținut, în esență, următoarele:

-instanța de fond nu

a ținut cont de faptul că în înțelesul prevederilor art. 9 din O.G. nr.

137/2000 nu se poate restrânge dreptul angajatorului de a refuza angajarea unei

persoane care nu corespunde cerințelor ocupaționale în domeniu, dacă aceste

cerințe de angajare impuse sunt justificate obiectiv de un scop legitim și

metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate și necesare. Așadar, în

anumite condiții angajarea unor persoane în calitate de funcționar public cu

condiția cunoașterii limbii minorității în care își desfășoară activitatea este

justificată obiectiv, iar metoda este adecvată și necesară.

În acest sens,

recurentul-pârât arată că față de atribuțiile secretarului unității

administrative-teritoriale redate în cuprinsul art. 117 din Legea nr. 215/2001

și văzând și dispozițiile art. 7 alin. (1) și (2) din H.G. nr. 1206/2001,

rezultă că secretarul Comunei Pericei, județul Sălaj are activități cu

publicul, inclusiv cu populația de limbă maghiară, care depășește 20%.

Instanța de fond nu a

ținut cont de faptul că în organigrama comunei Pericei, județul Sălaj nu există

posturi care să aibă atribuții privind relațiile cu publicul, prin urmare

dispozițiile art. 76 alin. (3) din Legea nr. 215/2001 devin aplicabile mai ales

dacă avem în vedere faptul că atribuțiile privind relațiile cu publicul au fost

preluate de secretarul comunei, acesta având contact direct cu cetățenii

comunei Pericei întru exercitarea atribuțiilor stabilite de lege.

În consecință,

susține recurentul-pârât că, cunoașterea limbii maghiare, conform atribuțiilor

secretarului comunei Pericei, este o cerință ocupațională în înțelesul

dispozițiilor art. 9 din O.G. nr. 137/2000 și nu pot reprezenta o faptă de

discriminare în litera și spiritual prevederilor art. 2 alin. (1) din același

act normativ.

-În ceea ce privește

obligarea la plata sumei în cuantum de 1.000 RON cu titlu de daune morale,

recurentul-pârât susține că instanța de fond nu a ținut cont de faptul că

hotărârea C.N.C.D. a fost emisă la data de 23 noiembrie 2011, adică la o data

ulterioară apariției în presă a articolelor pe care reclamantul le consideră

vinovate de atingerea gravă adusă imaginii publice a sa, a prestigiului

profesional și social, cu consecințe negative pe plan profesional atât pentru

reclamant cât și pentru soția sa.

De altfel, chiar prin

cererea de chemare în judecată reclamantul precizează în mod expres că

respectivele articole i-au adus atingere gravă imaginii sale publice,

prestigiului său profesional și social și nicidecum emiterea Hotărârii C.N.C.D.

nr. 471 din 23 noiembrie 2011.

În acest context,

recurentul-pârât apreciază că fapta ilicită, în speța dedusă judecății, o

constituie atât impunerea de către A.N.F.P. la propunerea primarului Comunei

Pericei, a condiției specific de cunoaștere a limbii maghiare în vederea

ocupării postului de secretar al Comunei Pericei cât și introducerea de către

A.N.F.P. a subiectului de examen nr. 6 - varianta II constând în traducerea

unui text din limba română în limba maghiară și nicidecum emiterea Hotărârii

C.N.C.D.

În fine,

recurentul-pârât mai susține că în cauză chiar presupunând prin absurd că fapta

ilicită este reprezentată de emiterea Hotărârii C.N.C.D. nr. 471 din 23

noiembrie 2011 și efectele produse ca urmare a emiterii acestei hotărâri, este

evident că nu se poate stabili o legătură de cauzalitate între emiterea

respectivei hotărâri și presupusul prejudiciu suferit de către reclamant.

Reclamantul nu a dovedit nici presupusul prejudiciu material și moral suferit

ca urmare a presupusei fapte ilicite săvârșită de C.N.C.D. prin emiterea

hotărârii și prejudicial invocate și nici nu a făcut dovada vinovăției C.N.C.D.

constând în intenția, neglijența sau imprudența cu care a acționat urmărind

prejudicierea reclamantului prin emiterea Hotărârii nr. 471/2011.

intimatului

Prin întâmpinarea

depusă la dosar, intimatul M.F.S., a solicitat respingerea recursului și

menținerea sentinței atacate, formulând ample și detaliate apărări în

combaterea motivelor de nelegalitate invocate prin cererea de recurs.

instanței de recurs

Înalta Curte,

examinând sentința atacată prin prisma criticilor ce i-au fost aduse și

raportat la prevederile legale incidente în materia supusă examinării, constată

că nu subzistă în cauză motivele de nelegalitate invocate, soluția pronunțată

de instanța de fond fiind corectă, reflectând interpretarea și aplicarea

adecvată a prevederilor legale în raport cu împrejurările de fapt și de drept

rezultate din probele administrate.

În raport de criticile

formulate de recurentul-pârât, care vizează greșita interpretare și aplicare a

dispozițiilor art. 2 și art. 9 din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și

sancționarea tuturor formelor de discriminare( în continuare O.G. nr.

137/2000), Înalta Curte constată că, în cauză, are a răspunde, prin prisma

motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., dacă impunerea

condiției privind cunoașterea limbii maghiare pentru ocuparea postului de

secretar de comună, într-o localitate în care populația de limbă maghiară

depășește 20%, reprezintă o cerință ocupațională, în sensul art. 9 din O.G. nr.

137/2000, așa cum susține recurentul-pârât, atât în cuprinsul actului

administrativ contestat cât și prin cererea de recurs, sau reprezintă un act de

discriminare pentru populația vorbitoare de limba română, în sensul art. 2

alin. (1) și din același act normativ, așa cum a apreciat instanța de fond, în

acord cu susținerile intimatului-reclamant.

În acest context,

Înalta Curte constată că prin dispozițiile art. 9 din O.G. nr. 137/2000 (forma

în vigoare la data emiterii actului administrative contestat) a fost

reglementată pentru toate criteriile de discriminare reglementat de art. 2

alin. (1) din același act normativ, excepția cerinței ocupaționale

determinante, care poate permite unui angajator să selecteze o persoană pentru

un anumit post bazându-se pe o anumită cerință ocupațională determinantă, care

însă, trebuie să fie esențială având în vedere natura muncii cerute și

contextul în care aceasta se desfășoară.

Astfel, chiar dacă

potrivit art. 76 alin. (1) din Legea nr. 215/2001 a administrației publice

locale (în continuare Legea nr. 215/2001) În raporturile dintre cetățeni și

autoritățile administrației publice locale se folosește limba română, cerința

cunoașterii limbii maghiare, poate fi justificată pentru ocuparea anumitor

funcții publice/posturi din administrația publică, prin prisma dispozițiilor

art. 76 alin. (2) și (3) din Legea nr. 215/2001, art. 15 din Anexa 1 la H.G.

nr. 1206/2001 pentru aprobarea Normelor de aplicare a dispozițiilor privitoare

la dreptul cetățenilor aparținând unei minorități naționale de a folosi limba

maternă în administrația publică locală, cuprinse în Legea nr. 215/2001 și art.

108 din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcționarilor publici.

Așadar, în raport de

limitele impuse de dispozițiile legale mai sus invocate, este de necontestat

că, cunoașterea limbii maghiare, ca și cerință ocupațională își poate găsi

justificare obiectivă doar prin prisma specificului activității de relații cu

publicul, desfășurate într-o instituție publică ce-și desfășoară activitatea

într-o unitate administrativ-teritorială în care cetățenii aparținând

minorității maghiare dețin o pondere de peste 20% din numărul locuitorilor,

specific ce impune în mod necesar aptitudini de utilizare a limbii maghiare în

raporturile directe cu cetățenii vorbitori de limbă maghiară.

Prin urmare, instanța

de fond a apreciat în mod corect că cerința cunoașterii limbii maghiare pentru

ocuparea funcției publice de secretar al Comunei Pericei, județul Sălaj, putea

fi considerată obiectivă numai în raport cu tipul de activitate pe care funcția

publică de conducere scoasă la concurs îl presupunea și anume activitatea cu

publicul.

Prin urmare,

constatând că în cauză cerința cunoașterii limbii maghiare a fost impusă pentru

ocuparea unei funcții publice într-o unitate administrativ teritorială în care

cetățenii de etnie maghiară dețin o pondere de peste 20% din populație, rămâne

a se stabili doar dacă exercitarea respectivei funcții publice (secretar de

comună), în esența sa, presupune contactul direct cu publicul, pentru a fi,

astfel, încadrată în categoria funcțiilor publice cu atribuții privind

relațiile cu publicul, situație care să justifice, în mod necesar și obiectiv

cunoașterea limbii maghiare ca și cerință ocupațională, în sensul art. 9 din

O.G. nr. 137/2000.

Astfel, văzând

atribuțiile secretarului unității administrativ teritoriale, prevăzute în

cuprinsul art. 117 din Legea nr. 215/2001, Înalta Curte constată că funcția

publică de conducere de secretar al unității administrativ teritoriale, nu

presupune, în esența sa, contacte direct cu cetățenii, pentru a fi inclusă în

categoria funcțiilor publice din sfera relațiilor cu publicul, așa cum în mod

greșit se susține prin cererea de recurs.

Atribuțiile în

domeniul aplicării Legii nr. 544/2004 privind liberul acces la informațiile de

interes public, prevăzute la lit. e) a art. 117 din Legea nr. 215/2001, la care

face referire recurentul-pârât, au o pondere redusă și nesemnificativă în

raport cu întreaga activitate a secretarului, nefiind exercitate în mod direct

de acesta, avându-se în vedere calitatea de funcționar public de conducere

(art. 116 din Legea nr. 215/2001) potrivit căreia coordonează aceste activități

și nu le exercită direct.

Faptul că în

exercitarea atribuțiilor sale secretarul de comună intră, în contact direct și

cu cetățenii români de etnie maghiară, nu poate, în sine, justifica în mod

obiectiv impunerea cunoașterii limbii maghiare ca și cerință ocupațională,

într-un stat în care raporturile dintre cetățeni și autoritățile publice se

desfășoară în limba română, ca și limbă oficială, (art. 13 din Constituție)

chiar și acceptând că o cerință profesională se aplică la unele dintre

sarcinile de un loc de muncă.

Totodată, cum

excepției cerinței ocupaționale, în limitele impuse de dispozițiile art. 9 din

O.U.G. nr. 137/2000, nu poate fi justificată prin argumente de oportunitate, nu

prezintă relevanță, în cauză, susținerile recurentului referitoare la situația

ocupării posturilor din organigrama comunei Pericei sau la o eventuală

redistribuire a atribuțiilor înscrise în fișele de post ale posturilor vacante

din cadrul respectivei unități administrativ-teritoriale, cum în mod greșit se

susține prin cererea de recurs.

Prin urmare, în

speță, în raport cu natura și contextul muncii, așa cum sunt conturate prin

prisma atribuțiilor concrete ale secretarului de comună, cerința cunoașterii

limbii maghiare pentru a ocupa un post de secretar de comună într-o unitate

administrativ-teritorială în care populația vorbitoare de limba maghiară este

de 20% nu trece testul obiectivului legitim și al proporționalității, pentru a

fi justificată prin prisma incidenței dispozițiilor art. 9 din O.G. nr.

137/2000, cum în mod corect a apreciat și instanța de fond.

În concluzie, cum

condiția de participare la concurs privind cunoștințe de limba maghiară nu

corespunde exigenților art. 9 din O.G. nr. 137/2000, Înalta Curte constată că

în mod corect instanța de fond a calificat cerința cunoașterii limbii maghiare

pentru ocuparea funcției de secretar al comunei Pericei, județul Sălaj, ca

fiind un act de discriminare, în sensul art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000,

așa încât vor fi înlăturate toate criticile formulate de recurentul-pârât pe

acest aspect.

În ceea ce privește

criticile care vizează soluția asupra cererii de obligare a recurentului-pârât

la plata daunelor morale, instanța de recurs apreciază că și acestea sunt

nefondate.

Astfel, în raport de

circumstanțele concrete ale cauzei, de valorile sociale lezate prin actul

administrativ anulat (onoare, reputație, demnitate profesională și dreptul de

acces într-o funcție publică de conducere într-o localitate rurală în care

ponderea minorității maghiare depășea 20% din populație), Înalta Curte constată

că, ca efect al admiterii acțiunii în anularea Hotărârii C.N.C.D. nr. 471 din

23 noiembrie 2011, prin care s-a constatat că, condiția cunoașterii limbii

maghiare pentru ocuparea postului de secretar al comunei Perinei, județul Sălaj

nu reprezintă o faptă de discriminare, în sensul art. 2 din O.G. nr. 137/2000,

intimatul-reclamant a suferit un prejudiciu moral a cărei reparație se impune

în condițiile art. 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004.

Prin urmare,

constatând că recunoașterea vătămării produse nu reprezintă, în sine o

reparație corespunzătoare și pentru prejudiciul moral suferit de

intimatul-reclamant, în mod corect, instanța de fond, a apreciat, că se impune

acordarea unor satisfacții materiale, chiar dacă într-un cuantum inferior celui

solicitat prin cererea de chemare în judecată.

În condițiile în care

instanța de fond a obligat recurentul-pârât la acoperirea prejudiciului moral

suferit de intimatul-reclamant prin actul administrativ a cărei nelegalitate a

constatat-o, sunt străine cauzei susținerile recurentului-pârât referitoare la

eventualul prejudiciu moral suferit de intimatul-reclamant prin, reflectarea în

mass-media, a actelor administrative prin care s-a impus ca și condiție de

concurs cunoașterea limbii maghiare pentru ocuparea postului de secretar al

comunei Pericei, județul Sălaj (Ordinul A.N.F.P. nr. 782 din 18 martie 2011 și

Adresa nr. 431 din 16 februarie 2011 a comunei Pericei), care nu au făcut

obiectul prezentei judecăți.

Nu poate fi acceptată

susținerea recurentului-pârât în sensul că prejudiciul moral suferit de

intimatul-reclamant se datorează doar celor două acte emise de Primăria Comunei

Perinei și respectiv A.N.F.P., prin care s-a impus condiția cunoașterii limbii

maghiare ca și condiție de concurs, în condițiile în care actul administrativ

emis de recurentul-pârât și constatat a fi nelegal de instanța de contencios

administrativ, a adus prin sine atingere, acelorași drepturi nepatrimoniale ale

intimatului-pârât, chiar dacă la un alt interval de timp.

Cum în cauză, în mod

corect instanța de fond a constatat îndeplinirea cumulativă a condițiilor

prevăzute de art. 1357 alin. (1) din Legea nr. 287/2009 privind noul C. civ.,

pentru angajarea răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie a

recurentului-pârât (existența faptei ilicite - Hotărârii C.N.C.D. nr.

471/2011-; existenței recurentului-pârât sub aspectul modului în care a

acționat în emiterea actului administrativ anulat; existența unui raport de

cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu suferit de intimatul-reclamant;

existența prejudiciul moral care nu trebuie dovedit ci se apreciază în raport

de gradul de lezare a drepturilor nepatrimoniale ocrotite) în mod corect

instanța de fond a obligat recurentul-pârât la plata de daune morale către

intimatul-reclamant.

Toate considerentele

expuse, converg către concluzia că soluția pronunțată de instanța de fond este

temeinică și legală, motiv pentru care recursul va fi respins ca nefondat,

potrivit art. 312 alin. (1) C. proc. civ., cu consecința obligării

recurentului-pârât la plata cheltuielilor de judecată, potrivit art. 274 C.

proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării împotriva

Sentinței civile nr. 272 din 5 aprilie 2012 a Curții de Apel Cluj, secția a

II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Obligă recurentul

Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării la plata către

intimatul-reclamant M.F.S. a sumei de 547 RON, reprezentând cheltuieli de

judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 25 septembrie 2013.

Procesat de GGC - LM