ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 919/2022

Ședința publică din data de 3 mai 2022

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin decizia nr. 1431 din 22 iunie 2021, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a respins, ca nefondat, recursul declarat de pârâta Uniunea Națională a Barourilor din România, prin președinte A., împotriva deciziei civile nr. 2057A din data de 18 decembrie 2019 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

În motivare, a constatat că instanța de apel, într-o corectă aplicare a dispozițiilor legale cuprinse în actele normative succesiv adoptate pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat, a confirmat în cauză capacitatea de folosință și capacitatea de exercițiu a intimatelor reclamante, cu referire la art. 32 alin. (1) lit. a) din C. proc. civ.

Din acest punct de vedere, recurenta contestă concluzia la care curtea de apel a ajuns prin aplicarea art. 5 alin. (1) din Decretul nr. 281/1954, susținând, totodată, că cele două reforme ale profesiei de avocat din 1954 și 1990, ca și altele parțiale, ar fi trebuit să genereze multe ordine de ministru pentru înființarea și a "altor colegii", care, astfel cum s-a dovedit, nu se regăsesc în Arhivele Ministerului Justiției sau la Arhivele Naționale.

Recurenta a mai susținut că acestor "colegii" cu existență juridică nedovedită, le-a fost aplicat de instanța de apel art. 12 al Decretului-lege nr. 90/1990 de schimbare a denumirii în "barouri".

Înalta Curte reține că, în soluționarea excepției lipsei capacității procesuale a intimatei reclamante, instanța de apel s-a raportat la prevederile art. 5 alin. (1) din Decretul nr. 281/1954, potrivit cărora:

"Colegiile de avocați sunt organizații obștești, cu personalitate juridică, constituite pe regiuni, al căror sediu se află în localitățile de reședință ale tribunalelor regionale."

Înalta Curte a apreciat că, în raport de art. 5 alin. (3) din Decretul nr. 281/1954, curtea de apel în mod corect a interpretat această normă ca permițând Ministrului Justiției constituirea și a altor colegii de avocați, în alte unități administrativ-teritoriale (corespunzătoare organizării administrative a teritoriului României de la acel moment), altele decât cele constituite direct prin efectul legii, anume cele menționate la art. 5 alin. (1) - colegiile de avocați constituite pe regiuni, cu sediul în localitățile de reședință ale tribunalelor regionale și cel menționat la alin. (2) - Colegiul de avocați al regiunii București și al Capitalei Republicii Populare Române.

Norma citată nu poate primi interpretarea propusă de către recurenta-pârâtă, în sensul că pentru înființarea tuturor colegiilor de avocați era necesară emiterea unor ordine de către Ministrul Justiției, deci, și pentru colegiile de avocați constituite pe regiuni ori pentru colegiul regiunii București și al Capitalei Republicii Populare Române, acestea din urmă fiind constituite ope legis, fără a fi necesară efectuarea vreunei alte formalități, continuând personalitatea juridică a celor recunoscute prin actele normative anterioare prin care această profesie era organizată (Decretul nr. 39/1950 și Legea nr. 3/1948).

Consecutiv Decretului nr. 251/1954, a fost adoptat Decretul-lege nr. 90/1990 care, la art. 12 a prevăzut: "De la data adoptării prezentului decret-lege se înlocuiesc, în cuprinsul Decretului nr. 281/1954, termenii de: … colegiu de avocați cu barou, consiliul colegiului și consiliu cu consiliul baroului de avocați (...)."

În virtutea acestei norme, instanța de apel a constatat că fostele colegii de avocați au devenit, prin efectul acestui nou act normativ, baroruri de avocați.

Totodată, art. 3 alin. (5) din același Decret-lege stabilea că "Uniunea avocaților din România și barourile au personalitate juridică."

Înalta Curte a respins susținerea recurentei, în sensul că instanța ar fi aplicat greșit art. 14 din Decretul-lege nr. 90/1990, normă care, în opinia sa, ar fi condus la constatarea faptului că organele profesiei de avocat nu au fost constituite în condițiile legii, cu motivarea că prin acest text de lege nu se neagă dispozițiile art. 3 alin. (5) din Decretul-lege, câtă vreme art. 14 nu privea constituirea Uniunii avocaților și România și a barourilor, ci constituirea organelor Uniunii avocaților din România: Congresul avocaților din România, Consiliul Uniunii avocaților din România, Comisia permanenta a uniunii, Președintele uniunii, Adunarea generală a baroului, Consiliul baroului și Decanul baroului, menționate ca atare de art. 3 alin. (4) din Decretul-lege nr. 90/1990.

Pe de altă parte, s-a constatat că prevederile art. 4-8 din același Decret-lege sunt dedicate modalității de constituire legală a acestor organe ale Uniunii avocaților din România, norme care trebuiau urmate în aplicarea prevederilor art. 14 invocate de către recurentă.

Ulterior, a fost adoptată Legea nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat, act normativ care, la art. 43 alin. (2), în forma inițială a legii, prevedea:

"Baroul are personalitate juridică, patrimoniu și buget propriu", iar potrivit art. 52 alin. (2) din aceeași formă a legii:

"Uniunea are personalitate juridică, patrimoniu și buget propriu."

În forma succesivă a legii, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 255/2004, la art. 57 alin. (2) și (5) se prevede astfel:

"(2) U.N.B.R. este persoană juridică de interes public, are patrimoniu și buget proprii. (…) (5) U.N.B.R. este succesoarea de drept a Uniunii Avocaților din România."

În raport de dispozițiile legale menționate, Înalta Curte constată că în mod legal instanța de apel a reținut că reclamantele au personalitate juridică, recunoscută prin legi speciale succesive și, prin urmare, au capacitate de folosință și capacitate de exercițiu, așadar, capacitate procesuală, în sensul prevederilor art. 32 alin. (1) lit. a) din C. proc. civ.

Existența unor acte normative cu caracter special privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat exclud de la aplicare prevederile dreptului comun, anume dispozițiile C. civ. sau cele ale Ordonanței Guvernului nr. 26/2000 cu privire la asociații și fundații, în aplicarea principiului fundamental de drept specialia generalibus derogant.

Concluzia anterioară este stabilită ca atare și în considerentele Deciziilor nr. 195 din 27 aprilie 2004 și nr. 260 din 12 mai 2005 ale Curții Constituționale.

Înalta Curte a înlăturat și susținerea recurentei pârâte, în sensul că instanța de apel nu ar fi făcut dovada dobândirii personalității juridice în baza unuia dintre modurile prevăzute de lege, reținând că în dosarul curții de apel, pe baza interpretării probelor administrate în cauză, s-a constatat că actul inițial invocat de pârâtă în scopul justificării capacității sale civile a fost încheierea din 30.07.2003, pronunțată de Judecătoria Tg. Jiu în dosarul nr. x/2003, definitivă și irevocabilă, prin care a fost acordată personalitate juridică B. din Alba Iulia.

S-a apreciat că încheierea invocată face dovada dobândirii personalității juridice prin înscrierea în Registrul Asociațiilor a Filialei sus-menționate, în condițiile Ordonanței Guvernului nr. 26/2000, fără însă a putea fi reținută drept dovadă pentru dobândirea personalității juridice de către pârâta însăși, chiar în condițiile în care filiala menționată ar fi înființat 42 de barouri prin hotărâri statutare și, ulterior, la Congresul din 20 iunie 2004, ar fi adoptat Actul constitutiv al Uniunii Avocaților din România etc., având în vedere lipsa unei dispoziții legale care să abiliteze această filială să înființeze structuri proprii organizării și exercitării profesiei de avocat, în afara celor reglementate prin dispozițiile Legii nr. 51/1995.

De asemenea, au fost înlăturate în mod corect de curtea de apel și referirile pârâtei la prevederile C. civ. ca fiind pretinsa sursă legală a personalității sale juridice, întrucât normele dreptului comun nu pot fi incidente în condițiile existenței unei legi speciale pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat, astfel cum deja s-a arătat.

Mai mult decât atât, fiind vorba despre pretinse acte constitutive de la nivelul anilor 2003 - 2004, Înalta Curte a constatat că incidența dispozițiilor noului C. civ. (art. 194 alin. (1) lit. b) era exclusă, date fiind și prevederile art. 6 din Legea nr. 287/2009 cu privire la aplicarea în timp a legii, noul C. civ. intrând în vigoare la 1 octombrie 2011.

Înalta Curte a înlăturat și argumentul recurentei, referitor la inaplicabilitatea prevederile Legii nr. 255/2004, pe motiv că legea civilă nu retroactivează, iar la data adoptării acestui act normativ C. era deja înființată, cu motivarea că actul normativ evocat are drept obiect de reglementare încetarea de drept a oricărei alte forme de exercitare paralelă a profesiei de avocat, încetarea de drept producându-și efectele pentru viitor, de la data intrării în vigoare a legii, astfel încât, această soluție legislativă nu intra în contradicție cu principiul neretroactivității legii civile.

La data intrării în vigoare a Legii nr. 255/2004 (25 iunie 2004, având în vedere că Legea nr. 255/2004 a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 559 din 23 iunie 2004, legea intrând în vigoare la 3 zile de la data publicării) au încetat de drept și efectele încheierii din 30.07.2003, pronunțată de Judecătoria Tg. Jiu în dosarul nr. x/2003, definitivă și irevocabilă, prin care a fost acordată personalitate juridică B. din Alba Iulia.

Recurenta a susținut că această filială ar fi înființat 42 de barouri prin hotărâri statutare, iar la Congresul din 20 iunie 2004 s-a adoptat Actul constitutiv al Uniunii Avocaților din România, denumire care ar fi devenit aceea de Uniunea Națională a Barourilor din România, la Congresul din 27 iunie 2004.

Cum înființarea Uniunii Naționale a Barourilor din România (la care s-a făcut anterior referire) constituie un act subsecvent încheierii Judecătoriei Tg. Jiu din 30.07.2003 prin care s-a acordat personalitate juridică B. din Alba Iulia, încheiere desființată de drept prin efectul Legii nr. 255/2004, rezultă că în mod legal curtea de apel a constatat că pârâta nu are personalitate juridică dobândită în condițiile legii, având în vedere că Filiala este cea care a organizat Congresul menționat care a hotărât "prin act constitutiv înființarea Uniunii Avocaților din România", devenită Uniunea Națională a Barourilor din România (recurenta pârâtă din cauză).

În acest condiții, Înalta Curte a constatat că, într-o corectă aplicare a prevederilor art. 46 alin. (1) lit. d) rap. la art. 3 lit. i) din Legea nr. 84/1998, curtea de apel a confirmat soluția primei instanțe privind decăderea pârâtei din drepturile conferite prin înregistrarea mărcii "Uniunea Națională a Barourilor din România", pentru neîndeplinirea cerinței privind calitatea de subiect de drept cu capacitate de a dobândi drepturi și obligații juridice, în absența condiției personalității juridice, cerință care trebuie să subziste pe toată durata de valabilitate a înregistrării mărcii.

Împotriva hotărârii menționate la pct. 1, recurenta pârâtă a formulat contestație în anulare, printr-o simplă declarație, dosarul fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă.

II. Considerentele Înaltei Curți

Analizând excepția netimbrării contestației în anulare, invocată din oficiu, Înalta Curte reține următoarele:

Actele normative referitoare la taxele judiciare de timbru interzic, prin norme imperative, soluționarea unei cereri pentru care nu s-a făcut dovada plății taxelor judiciare de timbru corespunzătoare.

Potrivit art. 1 din Ordonanța de urgență nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, acțiunile și cererile introduse la instanțele judecătorești, cu excepțiile prevăzute de lege, se timbrează în raport cu criteriile stabilite în respectiva lege.

Totodată, art. 33 alin. (1) din actul normativ mai sus citat prevede că:

"taxele judiciare de timbru se plătesc anticipat". Dispozițiile art. 197 din C. proc. civ. stipulează că neîndeplinirea obligației de plată până la termenul stabilit se sancționează cu anularea acțiunii sau cererii, aceste prevederi fiind incidente și în cauza pendinte, prin raportare la art. 508 alin. (1) din C. proc. civ.

În conformitate cu prevederile art. 26 alin. (1) din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, taxa judiciară de timbru datorată pentru contestația în anulare este de 100 RON.

În cauză, contestatoarei i-a fost adusă la cunoștință obligația de a depune la dosar dovada achitării taxei judiciare de timbru aferente contestației în anulare prin înștiințarea din 11 octombrie 2021, potrivit dovezii de înmânare a citației, aflate la fila nr. x în prezentul dosar, care a fost semnată de primire de reprezentantul contestatoarei, precum și prin citația primită la 14 aprilie 2022, aflată la fila x.

La termenul de judecată acordat în cauză, Înalta Curte a constatat că Uniunea Națională a Barourilor din România, prin A. nu s-a conformat obligației de timbrare, procedural comunicată, cum rezultă și din referatul întocmit de grefa instanței și aflat la fila x; în consecință, va face aplicarea dispozițiilor art. 508 alin. (1) raportat la art. 197 din C. proc. civ. și va anula contestația în anulare, ca netimbrată.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează, ca netimbrată, contestația în anulare formulată de contestatoarea Uniunea Națională a Barourilor din România, prin A., împotriva deciziei nr. 1431 din data de 22 iunie 2021, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă în dosarul nr. x/2017.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 3 mai 2022.