ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1431/2021

Ședința publică din data de 22 iunie 2021

Asupra cauzei de față constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

I.1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă la data de 07.11.2017, reclamantele Uniunea Națională a Barourilor din România (în continuare UNBR) și Baroul București au chemat în judecată pe pârâtul Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci (OSIM), solicitând decăderea pretinsei entități titulare autointitulate "Uniunea Națională a Barourilor din România" din drepturile conferite de marca cu denumirea "Uniunea Națională a Barourilor din România".

I.2. Hotărârea pronunțată în primă instanță

Prin sentința nr. 1638/11.07.2018, Tribunalul București, secția a IV-a civila a admis acțiunea, a dispus decăderea pârâtei Uniunea Națională a Barourilor din România din drepturile conferite de marca având număr de depozit x din 13.08.2015, înregistrată sub nr. x pentru clasele 41 și 45 și a obligat pe pârâtul OSIM să o radieze din Registrul Național al Mărcilor.

I.3. Hotărârea pronunțată în apel

Prin decizia civilă nr. 2057A din 18 decembrie 2020, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins ca nefondat apelul declarat de pârâta Uniunea Națională a Barourilor din România, prin președinte A., împotriva sentinței civile nr. 1638 din 11.07.2018, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă.

II. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei sus-menționate, pârâta Uniunea Națională a Barourilor din România, prin prin președinte av. A., a declarat recurs.

II.1. Motivele de recurs formulate de pârâtă

Prin cererea de recurs, recurenta-pârâtă a invocat incidența art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., susținând, în esență, că ceea ce instanța de apel a reținut, în sensul că reclamantele au personalitate juridică recunoscută prin lege și, implicit, au capacitate de exercițiu și de folosință, făcând trimitere la dispozițiile din Decretul nr. 281/1954, din Decretul Lege nr. 90/1990 și din Legea nr. 51/1995, reprezintă un exces de putere și o depășire a atribuțiilor puterii judecătorești.

Recurenta-pârâtă susține că, în cadrul procesului, au fost două chestiuni esențiale de dezbătut: contestarea reciprocă de către părți a capacității de folosință și de exercițiu și interpretarea temeiului de drept al acțiunii reclamanților, respectiv art. 46 alin. (1) lit. d) coroborat cu art. 3 lit. i) din Legea nr. 84/1998.

Cu privire la primul aspect, instanța de apel a constatat că reclamantele au personalitate juridică recunoscută prin lege și, prin urmare, au capacitate de folosință și de exercițiu.

Pentru a ajunge la această concluzie, curtea de apel a invocat dispoziții din Decretul nr. 281/1954, din Decretul Lege nr. 90/1990 și din Legea nr. 51/1995 dispoziții care, oricum ar fi citite, individual sau împreună, nu conduc la concluzia suscitată decât prin exces de putere și prin depășirea atribuțiilor puterii judecătorești.

În opinia recurentei, dispozițiile art. 5 alin. (1) și (2) din Decretul nr. 281/1954 nu pot fi interpretate ca susținând concluzia expusă de instanța de apel, iar, pe de altă parte, cele două reforme din 1954 și 1990, plus altele parțiale, ar fi trebuit să genereze multe ordine de ministru pentru înființarea și a "altor colegii", care, astfel cum s-a dovedit, nu se regăsesc în Arhivele Ministerului Justiției sau la Arhivele Naționale.

Recurenta mai arată că acestor "colegii" cu existență juridică nedovedită, le-a fost aplicat de instanța de apel art. 12 al Decretului-lege nr. 90/1990 de schimbare a denumirii în "barouri".

Or, cu exces de putere, instanța, invocând Decretul-lege nr. 90/1990, a omis să se pronunțe asupra chestiunilor relevante în speță, invocate de pârâtă în apărare, respectiv în dovedirea faptului că reclamanții nu au personalitate juridică legal dobândită.

Prin Decretul-lege menționat a fost instituită autonomia profesiei, ceea ce a extras avocatura din regimul de drept public, "obștesc" și a plasat-o în regim de drept privat.

Prin urmare, procedura de înființare și de publicitate în vederea dobândirii personalității juridice erau obligatorii.

În același sens, recurenta invocă și dispozițiile art. 14 din Decretul-lege nr. 90/1990, omis a fi observat de instanța de apel, ceea ce ar fi condus la constatarea faptului că organele profesiei de avocat nu au fost constituite în condițiile legii.

Pe de altă parte, curtea de apel a citat dispoziții din Legea nr. 51/1995 ca și cum "barourile" și "UNBR" dotate cu "personalitate juridică" ar fi chiar intimatele-reclamante din cauză, adăugând la lege.

Invocând Legea nr. 255/2004, instanța de apel nu a analizat apărarea pârâtei, în sensul că, la data adoptării acestei legi, B. era deja înființată; drept urmare, legea nouă nu îi era aplicabilă, întrucât legea civilă nu retroactivează.

Recurenta susține că instanța de apel în mod nelegal a reținut că pârâta nu a făcut dovada că a dobândit personalitate juridică în unul dintre modurile prevăzute de lege, concluzie stabilită, de asemenea, prin exces de putere.

Înscrisurile prin care recurenta susține că a dovedit că are personalitate juridică sunt înscrisuri autentice, având forța probantă prevăzută de art. 1171, 1173 C. civ. 1864, făcând dovada deplină a ceea ce conțin.

Recurenta mai precizează că pentru ultimul termen de judecată, instanța de apel a pus în vedere reclamanților să aducă în contraprobă înscrisuri privind dovada dobândirii personalității juridice de către aceștia, obligație neîndeplinită în cauză.

în finalul motivelor de recurs, recurenta-pârâtă a învederat că instanța de apel a interpretat greșit art. 46 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 84/1998 fără a raporta această dispoziție legală la cea de la art. 3 lit. i) din același act normativ, care definește noțiunea de titular al dreptului la marcă., pronunțându-se dincolo de ceea ce îi permitea legea, așadar, cu exces de putere.

II.2. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea depusă la dosar, comunicată recurentei-pârâte, intimata reclamantă a solicitat respingerea recursului ca nefondat. Recurenta-pârâtă a depus răspuns la întâmpinare.

II.3. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 23 martie 2021, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de pârâta Uniunea Națională a Barourilor din România împotriva deciziei civile nr. 2057A din 18 decembrie 2019, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă și a fixat termen de judecată la data de 20 aprilie 2021, în ședință publică, cu citarea părților.

II.4. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, prin raportare la actele și lucrările dosarului, precum și la dispozițiile legale aplicabile în cauză, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat, pentru considerentele ce urmează.

Recurenta-pârâtă a invocat critici prin care pretinde că susține motivul de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ., potrivit căruia: "(1) Casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: (...) 4. când instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești. (...)."

Pentru a fi incident motivul de recurs de care recurenta se prevalează este necesar ca titularul recursului să indice critici prin care tinde a demonstra că prin hotărârea supusă recursului instanța a intrat în domeniul atribuțiilor celorlalte autorități publice ale statului, anume, ale autorității legiuitoare ori ale celor executive, ieșind din sfera atribuțiilor proprii autorității judecătorești, ceea ce presupune, implicit, că a fost încălcat principiului separației puterilor în stat, consacrat ca atare de prevederile art. 1 alin. (4) din Constituție.

Înalta Curte apreciază însă că prin criticile dezvoltate, recurenta nu argumentează în mod real o depășire a atribuțiilor puterii judecătorești (sau excesul de putere, în termenii acesteia), ci afirmă dezacordul său cu privire la modalitatea de interpretare și aplicare a legii de către instanța de apel, fie a normelor de drept procesual (în soluționarea excepției lipsei capacității de folosință și a capacității de exercițiu a intimatelor-reclamante), fie a normelor de drept material incidente în cauză - art. 46 alin. (1) lit. d) rap. la art. 3 lit. i) din Legea nr. 84/1998, în raport cu obiectul cererii de chemare în judecată, dar și a celor de organizare a profesiei de avocat, ca instrument intermediar pentru soluționarea chestiunii capacității juridice civile a reclamantelor (acte normative succesive privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat).

În aceste condiții, în aplicarea art. 177 alin. (1) și a art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., interpretat a contrario, se va proceda la analizarea criticilor recurentei pe temeiul motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 din C. proc. civ., prin recalificarea motivului de recurs invocat de aceasta - art. 488 alin. (1) pct. 4.

Astfel, s-a arătat de către recurentă că în mod nelegal instanța de apel a reținut că intimata-reclamantă are capacitate de folosință și capacitate de exercițiu, prin invocarea prevederilor Decretului nr. 281/1954, ale Decretului-Lege nr. 90/1990 și ale Legii nr. 51/1995, dispoziții care nu conduc la concluzia confirmării capacității civile a intimatelor-reclamante, așadar, a personalității juridice a acestora, decât prin exces de putere sau prin depășirea atribuțiilor puterii judecătorești.

Înalta Curte nu poate reține cele susținute de către recurentă, întrucât instanța de apel, într-o corectă aplicare a dispozițiilor legale cuprinse în actele normative succesiv adoptate pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat, a confirmat în cauză capacitatea de folosință și capacitatea de exercițiu a intimatelor-reclamante, așadar, capacitatea procesuală a acestora, în sensul art. 32 alin. (1) lit. a) din C. proc. civ.

Din acest punct de vedere, recurenta contestă concluzia la care curtea de apel a ajuns prin aplicarea art. 5 alin. (1) din Decretul nr. 281/1954, susținând, totodată, că cele două reforme ale profesiei de avocat din 1954 și 1990, ca și altele parțiale, ar fi trebuit să genereze multe ordine de ministru pnetru înființarea și a "altor colegii", care, astfel cum s-a dovedit, nu se regăsesc în Arhivele Ministerului Justiției sau la Arhivele Naționale.

Recurenta a mai susținut că acestor "colegii" cu existență juridică nedovedită, le-a fost aplicat de instanța de apel art. 12 al Decretului-lege nr. 90/1990 de schimbare a denumirii în "barouri".

Înalta Curte reține că, în soluționarea excepției lipsei capacității procesuale a intimatei-reclamante, instanța de apel s-a raportat la prevederile art. 5 alin. (1) din Decretul nr. 281/1954, potrivit cărora:

"Colegiile de avocați sunt organizații obștești, cu personalitate juridică, constituite pe regiuni, al căror sediu se află în localitățile de reședința ale tribunalelor regionale."

În acest context, recurenta a arătat că prin art. 5 alin. (3) din același decret, s-ar fi dispus ca înființarea colegiilor de avocați să se facă prin ordine ale ministrului justiției, ordine care nu au fost emise.

Înalta Curte apreciază că, în condițiile în care art. 5 alin. (3) din Decretul nr. 281/1954 a prevăzut în mod explicit că: "Prin ordinul Ministrului Justiției se pot constitui colegii de avocați și în alte unități teritorial-administrative", curtea de apel în mod corect a interpretat această normă ca permițând Ministrului Justiției constituirea și a altor colegii de avocați, în alte unități administrativ-teritoriale (corespunzătoare organizării administrative a teritoriului României de la acel moment), altele decât cele constituite direct prin efectul legii, anume cele menționate la art. 5 alin. (1) - colegiile de avocați constituite pe regiuni, cu sediul în localitățile de reședință ale tribunalelor regionale și cel menționat la alin. (2) - Colegiul de avocați al regiunii București și al Capitalei Republicii Populare Române.

Norma citată nu poate primi interpretarea propusă de către recurenta-pârâtă, în sensul că pentru înființarea tuturor colegiilor de avocați era necesară emiterea unor ordine de către ministrul justiției, deci, și pentru colegiile de avocați constituite pe regiuni ori pentru colegiul regiunii București și al Capitalei Republicii Populare Române, acestea din urmă fiind constituite ope legis, fără a fi necesară efectuarea vreunei alte formalități, acestea continuând personalitatea juridică a celor recunoscute prin actele normative anterioare prin care această profesie era organizată (Decretul nr. 39/1950 și Legea nr. 3/1948).

Consecutiv Decretului nr. 251/1954, a fost adoptat Decretul-lege nr. 90/1990 care, la art. 12 a prevăzut: "De la data adoptării prezentului decret-lege se înlocuiesc, în cuprinsul Decretului nr. 281/1954, termenii de: … colegiu de avocați cu barou, consiliul colegiului și consiliu cu consiliul baroului de avocați (...)."

În virtutea acestei norme, instanța de apel a constatat că fostele colegii de avocați au devenit, prin efectul acestui nou act normativ, baroruri de avocați.

Totodată, art. 3 alin. (5) din același Decret-lege stabilea că "Uniunea avocaților din România și barourile au personalitate juridică."

Înalta Curte reține că recurenta impută instanței de apel omisiunea de a observa și aplica prevederile art. 14 din Decretul-lege nr. 90/1990, normă care, în opinia sa, ar fi condus la constatarea faptului că organele profesiei de avocat nu au fost constituite în condițiile legii.

Analizând acest argument al recurentei, se constată că art. 14 din Decretul-lege nr. 90/1990 prevedea astfel: "În termen de 15 zile de la adoptarea prezentului decret-lege se vor constitui organele Uniunii avocaților din România."

Din interpretarea acestei norme, în economia actului normativ în care aceasta este integrată, Înalta Curte constată că aceasta nu susține concluzia recurentei, întrucât prin aceasta nu se neagă dispozițiile art. 3 alin. (5) din Decretul-lege, deoarece art. 14 nu privea constituirea Uniunii avocaților și România și a barourilor, ci constituirea organelor Uniunii avocaților din România.

Or, aceste organe ale Uniunii avocaților din România erau Congresul avocaților din România, Consiliul Uniunii avocaților din România, Comisia permanenta a uniunii, Președintele uniunii, Adunarea generală a baroului, Consiliul baroului și Decanul baroului, menționate ca atare de art. 3 alin. (4) din Decretul-lege nr. 90/1990.

Pe de altă parte, se constată că prevederile art. 4-8 din același Decret-lege sunt dedicate modalității de constituire legală a acestor organe ale Uniunii avocaților din România, norme care trebuiau urmate în aplicarea prevederilor art. 14 invocate de către recurentă.

Ulterior, a fost adoptată Legea nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat, act normativ care, la art. 43 alin. (2), în forma inițială a legii, prevedea:

"Baroul are personalitate juridică, patrimoniu și buget propriu", iar potrivit art. 52 alin. (2) din aceeași formă a legii:

"Uniunea are personalitate juridică, patrimoniu și buget propriu."

În forma succesivă a legii, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 255/2004, la art. 57 alin. (2) și (5) se prevede astfel:

"(2) U.N.B.R. este persoană juridică de interes public, are patrimoniu și buget proprii. (…)

(5) U.N.B.R. este succesoarea de drept a Uniunii Avocaților din România."

În raport de dispozițiile legale menționate, Înalta Curte constată că în mod legal instanța de apel a reținut că reclamantele au personalitate juridică, recunoscută prin legi speciale succesive și, prin urmare, au capacitate de folosință și capacitate de exercițiu, așadar, capacitate procesuală, în sensul prevederilor art. 32 alin. (1) lit. a) din C. proc. civ.

Existența unor acte normative cu caracter special privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat exclud de la aplicare prevederile dreptului comun, anume dispozițiile C. civ. sau cele ale O.G. nr. 26/2000 cu privire la asociații și fundații, în aplicarea principiului fundamental de drept specialia generalibus derogant.

Concluzia anterioară este stabilită ca atare și în considerentele Deciziei nr. 195 din 27 aprilie 2004 a Curții Constituționale care a statuat că:

"În concepția legiuitorului, avocatura este un serviciu public, care este organizat și funcționează pe baza unei legi speciale, iar profesia de avocat poate fi exercitată de un corp profesional selectat și funcționând după reguli stabilite de lege. Această opțiune a legiuitorului nu poate fi considerată ca neconstituțională, având în vedere că scopul ei este asigurarea unei asistențe juridice calificate, iar normele în baza cărora funcționează nu contravin principiilor constituționale, cei care doresc să practice această profesie fiind datori să respecte legea și să accepte regulile impuse de aceasta. Astfel se explică de ce condițiile de organizare și exercitare a profesiei de avocat sunt prevăzute într-o lege specială și nu se supun normei generale cuprinse în Ordonanța Guvernului nr. 26/2000 cu privire la asociații și fundații, cu modificările ulterioare."

Curtea Constituțională, în considerentele Deciziei nr. 260 din 12 mai 2005, a reținut, totodată, că: "deși avocatură este o profesie liberală și independentă, exercitarea sa trebuie să se desfășoare într-un cadru organizat, în conformitate cu reguli prestabilite, a căror respectare trebuie asigurată inclusiv prin aplicarea unor măsuri coercitive, rațiuni care au impus constituirea unor structuri organizatorice unitare și prohibirea constituirii în paralel a altor structuri destinate practicării aceluiași activități, fără suport legal"

Din perspectiva capacității sale civile, recurenta-pârâtă contestă, prin motivele de recurs, concluzia instanței de apel, în sensul că aceasta nu a făcut dovada dobândirii personalității juridice în baza unuia dintre modurile prevăzute de lege.

Înalta Curte apreciază că această susținere este în legătură cu aplicarea normei de la art. 46 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 84/1998 coroborate cu art. 3 lit. i) din același act normativ, anume temeiul de drept material al cererii de chemare în judecată.

Art. 46 alin. . (1) lit. d) din Legea nr. 84/1998 prevede: "(1) Orice persoană interesată poate solicita Tribunalului București, oricând în cursul duratei de protecție a mărcii, decăderea titularului din drepturile conferite de marcă dacă: (...)

d) marca a fost înregistrată pe numele unei persoane neavând calitatea prevăzută la art. 3 lit. i)".

Iar art. 3 lit. i) din aceeași lege dispune: "În înțelesul prezentei legi, termenii și expresiile de mai jos se definesc după cum urmează: (...) i) titular - persoana pe numele căreia marca este înregistrată în Registrul mărcilor și poate fi orice persoană fizică sau juridică de drept public sau de drept privat."

Norma din legea specială prin care se reglementează sancțiunea decăderii din drepturile conferite de înregistrarea unei mărci constituie un remediu legal pentru situația în care persoana pe numele căreia marca a fost înregistrată nu există, fie că este vorba despre o persoană fizică, fie că este vorba despre o persoană juridică de drept public sau de drept privat, în privința persoanei juridice, însemnând că aceasta nu a are personalitate juridică, în condițiile legii.

Din acest punct de vedere, recurenta a susținut că a dovedit prin înscrisuri autentice, având forța probantă prevăzută de art. 1171 și art. 1173 din C. civ. din 1864 că are personalitate juridică.

În acest context, se impune a fi precizat că recursul este o cale extraordinară de atac prin care se exercită exclusiv un control de legalitate, pentru motive strict și limitativ prevăzute de lege, cele arătate de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Drept urmare, în măsura în care prin criticile invocate se tinde la reaprecierea materialului probator al cauzei și, deci, la verificarea temeiniciei hotărârii recurate, astfel de critici nu pot fi evaluate de instanța de recurs.

Curtea de apel, pe baza interpretării probelor administrate în cauză, a constatat că actul inițial invocat de pârâtă în scopul justificării capacității sale civile a fost încheierea din 30.07.2003, pronunțată de Judecătoria Tg. Jiu în dosarul nr. x/2003, definitivă și irevocabilă, prin care a fost acordată personalitate juridică Filialei Bălești Gorj a Asociației "C." din Alba Iulia.

S-a apreciat de instanța anterioară că încheierea invocată face dovada dobândirii personalității juridice prin înscrierea în Registrul Asociațiilor a Filialei sus-menționate, în condițiile O.G. nr. 26/2000, fără însă a putea fi reținută drept dovadă pentru dobândirea personalității juridice de către pârâta însăși, chiar în condițiile în care filiala menționată ar fi înființat 42 de barouri prin hotărâri statutare și, ulterior, la Congresul din 20 iunie 2004, ar fi adoptat Actul constitutiv al Uniunii Avocaților din România etc., având în vedere lipsa unei dispoziții legale care să abiliteze această filială să înființeze structuri proprii organizării și exercitării profesiei de avocat, în afara celor reglementate prin dispozițiile Legii nr. 51/1995.

De asemenea, au fost înlăturate în mod corect de curtea de apel și referirile pârâtei la prevederile C. civ. ca fiind pretinsa sursă legală a personalității sale juridice, întrucât normele dreptului comun nu pot fi incidente în condițiile existenței unei legi speciale pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat, astfel cum deja s-a arătat.

Mai mult decât atât, fiind vorba despre pretinse acte constitutive de la nivelul anilor 2003 - 2004, Înalta curte constată că incidența dispozițiilor noului C. civ. (art. 194 alin. (1) lit. b) era exclusă, date fiind și prevederile art. 6 din Legea nr. 287/2009 cu privire la aplicarea în timp a legii, noul C. civ. intrând în vigoare la 1 octombrie 2011.

Se constată că, pe de altă parte, recurenta invocă faptul că prevederile Legii nr. 255/2004 nu îi erau aplicabile, întrucât legea civilă nu retroactivează, iar la data adoptării acestui act normativ, B. era deja înființată.

Înalta Curte va înlătura ca nefondat și acest argument, întrucât norma din actul normativ evocat, la care recurenta face referire, are drept obiect de reglementare încetarea de drept a oricărei alte forme de exercitare paralelă a profesiei de avocat, încetarea de drept producându-și efectele pentru viitor, de la data intrării în vigoare a legii, astfel încât, această soluție legislativă nu intra în contradicție cu principiul neretroactivității legii civile.

Norma la care recurenta face referire din cuprinsul Legii nr. 255/2004, prin care a fost modificată și completată Legea nr. 51/1995, are următorul conținut (după republicarea Legii nr. 51/1995, această normă a devenit art. 107, forma legii în vigoare la 1 august 2020):

"(1) La data intrării în vigoare a prezentei legi persoanele fizice sau juridice care au fost autorizate în baza altor acte normative ori au fost încuviințate prin hotărâri judecătorești să desfășoare activități de consultanță, reprezentare sau asistență juridică, în orice domenii, își încetează de drept activitatea. Continuarea unor asemenea activități constituie infracțiune și se pedepsește potrivit legii penale.

(2) De asemenea, la data intrării în vigoare a prezentei legi încetează de drept efectele oricărui act normativ, administrativ sau jurisdicțional prin care au fost recunoscute ori încuviințate activități de consultanță, reprezentare și asistență juridică contrare dispozițiilor prezentei legi."

Prin urmare, pe data intrării în vigoare a Legii nr. 255/2004 (25 iunie 2004, având în vedere că Legea nr. 255/2004 a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 559 din 23 iunie 2004, legea intrând în vigoare la 3 zile de la data publicării) au încetat de drept și efectele încheierii din 30.07.2003, pronunțată de Judecătoria Tg. Jiu în dosarul nr. x/2003, definitivă și irevocabilă, prin care a fost acordată personalitate juridică Filialei Bălești Gorj a Asociației "C." din Alba Iulia.

Recurenta a susținut că această filială ar fi înființat 42 de barouri prin hotărâri statutare, iar la Congresul din 20 iunie 2004 s-a adoptat Actul constitutiv al Uniunii Avocaților din România, denumire care ar fi devenit aceea de Uniunea Națională a Barourilor din România, la Congresul din 27 iunie 2004.

Cum înființarea Uniunii Naționale a Barourilor din România (la care s-a făcut anterior referire) constituie un act subsecvent încheierii Judecătoriei Tg. Jiu din 30.07.2003 prin care s-a acordat personalitate juridică Filialei Bălești Gorj a Asociației "C." din Alba Iulia, încheiere desființată de drept prin efectul Legii nr. 255/2004, rezultă că în mod legal curtea de apel a constatat că pârâta nu are personalitate juridică dobândită în condițiile legii, având în vedere că Filiala este cea care a organizat Congresul menționat care a hotărât "prin act constitutiv înființarea Uniunii Avocaților din România", devenită Uniunea Națională a Barourilor din România (recurenta-pârâtă din cauză).

În acest condiții, Înalta Curte constată că, într-o corectă aplicare a prevederilor art. 46 alin. (1) lit. d) rap. la art. 3 lit. i) din Legea nr. 84/1998, curtea de apel a confirmat soluția primei instanțe privind decăderea pârâtei din drepturile conferite prin înregistrarea mărcii "Uniunea Națională a Barourilor din România", pentru neîndeplinirea cerinței privind calitatea de subiect de drept cu capacitate de a dobândi drepturi și obligații juridice, în absența condiției personalității juridice, cerință care trebuie să subziste pe toată durata de valabilitate a înregistrării mărcii.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art. 497 rap. la art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta Uniunea Națională a Barourilor din România, prin președinte av. A., în speță, nefiind întrunite cerințele cazurilor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 sau 8 din C. proc. civ., astfel cum au fost recalificate criticile recurentei de către această instanță.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta Uniunea Națională a Barourilor din România, prin președinte av. A., împotriva deciziei civile nr. 2057A din data de 18 decembrie 2019 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 22 iunie 2021.