ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 734/2020

Ședința publică din data de 11 februarie 2020

Asupra cauzei de față,

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București sub nr. x/2014 din 08.04.2014 și declinată de această instanță în favoarea Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul A. a solicitat în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României anularea în parte a Deciziei nr. 3/18.01.2013 a Curții de Conturi a României, Departamentul IV, respectiv, anularea în totalitate a obligației/măsurii stabilite la art. II, pct. 5 din decizie cu privire la acordarea drepturilor de natura salariala cuvenite reclamantului in calitate de Secretar Tehnic al Consiliului de Administrație si al Adunării Generale a Acționarilor care fac obiectul abaterilor prezentate la pct. 2.3 din considerentele deciziei si la pct. 2.2 din raportul de control. Prin aceeași cerere a solicitat suspendarea executării obligațiilor stabilite la art. II pct. 5 din Decizia nr. 3/18.01.2013 a Curții de Conturi, Departamentul IV, până la soluționarea definitivă și irevocabilă a cauzei, precum și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința nr. 3579 din 16 noiembrie 2016, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României, cu sediul în sector 1, București, str. x și cererea de intervenție formulată de intervenientul forțat INSTITUTUL DE PROIECTĂRI CHIMICE IPROCHIM cu sediul în sector 1, București, Mihai Eminescu, nr. 19-21, ca nefondată.

Împotriva încheierii din 07 octombrie 2015 și a sentinței nr. 3579 din 16 noiembrie 2016 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamantul A., prin care a solicitat:

- în principal, admiterea recursului, casarea în tot a sentinței recurate și a încheierii interlocutorii, precum și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței competente material, respectiv Tribunalului București;

- în subsidiar, admiterea recursului, casarea în tot a sentinței atacate și, în urma rejudecării cauzei, admiterea cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată.

În drept, recurentul-reclamant a invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 3, pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs, reclamantul a invocat, în esență, următoarele critici:

- Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal era necompetentă din punct de vedere material să judece pe fond prezenta cauză, actul juridic atacat nefiind emis de o autoritate publică ori un organ al unei autorități publice dintre cele prevăzute în cuprinsul Titlului III din Constituția României, astfel încât instanța competentă material a judeca prezenta cauză în fond este secția specializată de contencios fiscal din cadrul Tribunalul București, având în vedere că valoarea pretinsului prejudiciu stabilit de Curtea de Conturi raportat la persoana subsemnatului este inferioară pragului valoric stabilit de lege;

- instanța de fond a omis să se pronunțe asupra excepției de nelegalitate a prevederilor pct. 204, pct. 223 lit. e), pct. 227 și pct. 228. din Regulamentul privind organizarea și desfășurarea activităților specifice Curții de Conturi, precum și valorificarea actelor rezultate din aceste activități, încălcând astfel dispozițiile art. 248 C. proc. civ.

- Regulamentul privind organizarea și desfășurarea activităților specifice Curții de Conturi, precum și valorificarea actelor rezultate din aceste activități nu are caracterul unui act administrativ unilateral normativ, cu efecte erga omnes, emis în regim de putere publică, în vederea executării normelor legale cuprinse în legea organică a Curții de Conturi;

- instanța de fond a pronunțat o hotărâre care cuprinde motive contradictorii, prin aceea ca, deși nu s-a pronunțat pe excepția puterii lucrului judecat, în realitate a soluționat cauza prin raportarea la constatările unei alte instanțe dintr-un alt dosar, față de care a stabilit ca nu există tripla identitate de părți, de obiect și de cauză, cu atât mai mult cu cât dovezile noi de la dosar infirmă considerentele instanței cu privire la faptul că nu s-a făcut dovada contrară pentru a fi răsturnată puterea de lucru judecat;

- instanța de fond a făcut aplicarea greșită a normelor de drept material constând în prevederile art. 129 din Legea nr. 31/1990, raportat la prevederile art. 35 Codul muncii, coroborate cu prevederile Ordinul M.M.S.S. nr. 64/2003 pentru aprobarea modelului-cadru al contractului individual de muncă, ale Ordinului M.M.P.S. nr. 138/1995 privind clasificarea ocupațiilor din România și ale Contractului colectiv de muncă la nivel de unitate.

Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 11 aprilie 2017, intimata-pârâtă Curtea de Conturi a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Intimata a susținut că reprezintă o autoritate publică centrală, cu personalitate juridică, care își desfășoară activitatea în mod autonom, în conformitate cu dispozițiile art. 140 din Constituția României și art. 1 alin. (3) din Legea nr. 94/1992 privind organizarea și funcționarea Curții de Conturi, republicată.

Intimata a mai susținut că prevederile din Codul muncii și din contractul colectiv de muncă invocate prin cererea de chemare în judecată se referă doar la posibilitatea acordării unor adaosuri, însă pentru ca recurentul - reclamant să fi avut dreptul la acordarea indemnizației în discuție era necesar ca aceasta să fie prevăzută expres în contractul său individual de muncă.

Prin Rezoluția din 22 noiembrie 2018, instanța constatând că nu mai subzistă motivele care să determine fixarea termenului de judecată pentru examinarea în camera de consiliu a raportului privind admisibilitatea recursului, prin prisma exigențelor dispozițiilor art. 493 alin. (5) - (7) din C. proc. civ., față de Hotărârea Colegiului de Conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de Hotărârea Plenului Judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispozițiile art. 493 din C. proc. civ. este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal a stabilit termen de judecată pe fond a recursului la data de 25 februarie 2020.

Prin încheierea din 17 aprilie 2019, instanța, din oficiu a preschimbat termenul de judecată stabilit inițial prin Rezoluția din 22 noiembrie 2018 și a stabilit un nou termen de judecată la data de 11 februarie 2020.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința atacată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

În conformitate cu dispozițiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, forma în vigoare la data emiterii actului administrativ atacat:

"(...)

Art. 2.

(1) În înțelesul prezentei legi, termenii și expresiile de mai jos au următoarele semnificații:

(...)

b) autoritate publică - orice organ de stat sau al unităților administrativ-teritoriale care acționează, în regim de putere publică, pentru satisfacerea unui interes legitim public; sunt asimilate autorităților publice, în sensul prezentei legi, persoanele juridice de drept privat care, potrivit legii, au obținut statut de utilitate publică sau sunt autorizate să presteze un serviciu public, în regim de putere publică;

c) act administrativ - actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice;

(...)

Art. 10

(1) Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice locale și județene, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora de până la 500.000 de RON se soluționează în fond de tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice centrale, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora mai mari de 500.000 de RON se soluționează în fond de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel. (...)".

În acord cu instanța de fond, Înalta Curte reține că deciziile emise de Curtea de Conturi, în baza atribuțiilor prevăzute de art. 140 din Constituția României și de dispozițiile Legii nr. 94/1992 privind organizarea și funcționarea Curții de Conturi, reprezintă acte administrative emise de o autoritate publică.

Deși Curtea de Conturi nu este menționată în Titlul III din Constituția României, cu denumirea "Autoritățile publice", Înalta Curte reține că această împrejurare nu poate conduce la concluzia că această instituție nu reprezintă o autoritate publică în sensul dispozițiilor Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004 anterior menționate.

În consecință, deciziile emise de Curtea de Conturi, autoritate publică centrală, se pot ataca la secția de contencios administrativ și fiscal din cadrul curții de apel competente teritorial, criteriul valoric fiind aplicabil numai în cazul actelor administrative care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora.

În concluzie, contrar susținerilor recurentului, instanța de fond era competentă material pentru soluționarea cererii de chemare în judecată formulată de reclamant.

În conformitate cu dispozițiile art. 11 din Legea nr. 94/1992 privind organizarea și funcționarea Curții de Conturi, forma în vigoare la data emiterii actului administrativ atacat:

"Art. 11.

(...)

(2) Organizarea și desfășurarea activităților specifice Curții de Conturi, precum și valorificarea actelor rezultate din aceste activități se efectuează potrivit regulamentului aprobat de plenul Curții de Conturi, în temeiul prezentei legi.

(3) Regulamentul se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I."

În jurisprudență și doctrină, s-a reținut, în mod constant, că actele administrative cu caracter normativ conțin norme cu caracter general, având aplicabilitate într-un număr nedefinit de situații, astfel că produc efecte juridice erga omnes față de un număr nedefinit de persoane, în timp ce actele administrative cu caracter individual urmăresc realizarea unor raporturi juridice într-o situație strict determinată și produc efecte fie față de o singură persoană, fie față de un număr determinat sau determinabil de persoane.

În baza dispozițiilor legale anterior menționate, Plenul Curții de Conturi a adoptat Hotărârea nr. 130/2010 pentru aprobarea Regulamentului privind organizarea și desfășurarea activităților specifice Curții de Conturi, precum și valorificarea actelor rezultate din aceste activități, în prezent abrogată, dar în vigoare la data emiterii actului administrativ atacat .

Acest regulament este un act administrativ cu caracter normativ deoarece conține norme cu caracter general, având aplicabilitate într-un număr nedefinit de situații și produce efecte juridice erga omnes față de un număr nedefinit de persoane, astfel încât nu poate face obiectul excepției de nelegalitate în conformitate cu dispozițiile art. 4 alin. (4) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.

În concluzie, instanța de fond nu a încălcat procedura de soluționare a excepțiilor procesuale prevăzută de dispozițiile art. 248 C. proc. civ.

În baza dispozițiilor art. 435 alin. (2) C. proc. civ., hotărârea judecătorească este opozabilă oricărei terțe persoane atât timp cât aceasta din urmă nu face, în condițiile legii, dovada contrară.

Aceste dispoziții legale consacră efectul substanțial al hotărârii judecătorești, în conformitate cu care hotărârea nu se opune terților decât cu valoarea unui mijloc de probă susceptibil de proba contrară, astfel încât aceștia pot să combată cele stabilite în procesul la desfășurarea căruia nu au participat, invocând apărări proprii și pretinzând existența unui drept mai puternic, de natură să-l înlăture pe cel recunoscut în favoarea părții.

În cauza dedusă judecății, instanța de fond nu a invocat autoritatea de lucru judecat a Deciziei nr. 1366/22.04.2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, neexistând tripla identitate de părți, de obiect și de cauză, dar a invocat efectul substanțial al acestei decizii, respectiv necesitatea încheierii unor contracte de muncă pentru a fi legală acordarea indemnizației de 15% secretarilor tehnici.

Deși reclamantul avea posibilitatea de a face dovada contrară, inclusiv dovada existenței unui astfel de contract de muncă în care să fie prevăzute respectivele drepturi suplimentare, instanța de fond a reținut în mod corect că nu s-a făcut dovada contrară pentru a fi înlăturat efectul substanțial al unei hotărârii judecătorești definitive.

În consecință, contrar susținerilor recurentului-reclamant, Înalta Curte constată că sentința atacată nu cuprinde motive contradictorii, în sensul că din unele ar rezulta temeinicia pretențiilor supuse judecății, iar din altele netemeinicia acestora.

În conformitate cu dispozițiile art. 129 din Legea nr. 31/1990:

"Art. 129.

(1) În ziua și la ora arătate în convocare, ședința adunării se va deschide de către președintele consiliului de administrație, respectiv al directoratului, sau de către acela care îi ține locul.

(2) Adunarea generală va alege, dintre acționarii prezenți, 1 până la 3 secretari, care vor verifica lista de prezență a acționarilor, indicând capitalul social pe care îl reprezintă fiecare, procesul-verbal întocmit de secretarul tehnic pentru constatarea numărului acțiunilor depuse și îndeplinirea tuturor formalităților cerute de lege și de actul constitutiv pentru ținerea adunării generale.

(3) Adunarea generală va putea hotărî ca operațiunile prevăzute în alineatul precedent să fie supravegheate sau îndeplinite de un notar public, pe cheltuiala societății.

(4) Unul dintre secretari întocmește procesul-verbal al ședinței adunării generale.

(5) Președintele va putea desemna, dintre angajații societății, unul sau mai mulți secretari tehnici, care să ia parte la executarea operațiunilor prevăzute la alineatele precedente (...)".

În baza dispozițiilor art. 35 Codul muncii:

"Art. 35.

(1) Orice salariat are dreptul de a munci la angajatori diferiți sau la același angajator, în baza unor contracte individuale de muncă, beneficiind de salariul corespunzător pentru fiecare dintre acestea.

(2) Fac excepție de la prevederile alin. (1) situațiile în care prin lege sunt prevăzute incompatibilități pentru cumulul unor funcții".

Potrivit dispozițiilor art. 2 alin. (1) din Ordinul M.M.S.S. nr. 64/2003, contractul individual de muncă încheiat între angajator și salariat va cuprinde în mod obligatoriu elementele prevăzute în modelul-cadru prevăzut în anexa la ordin.

Înalta Curte reține că aceste dispoziții legale, ca și prevederile Contractului colectiv de muncă la nivel de unitate, pot fi interpretate doar în sensul posibilității acordării indemnizației în litigiu, cu condiția ca aceasta să fie prevăzută expres în contractul său individual de muncă.

În acord cu instanța de fond, Înalta Curte mai reține că, potrivit fișei postului ocupat de reclamant, acesta îndeplinea și orice altă atribuție care are caracter juridic sau legislativ, dată prin delegare de către directorul general al societății, astfel că activitățile legate de asigurarea secretariatului tehnic al adunării generale și consiliului de administrație intră în cadrul atribuțiilor de serviciu ale reclamantului pentru care acesta este remunerat cu salariul prevăzut în contractul individual de muncă, nefiind justificată acordarea unei indemnizații suplimentare.

În concluzie, Înalta Curte constată că instanța de fond a făcut o corectă interpretare și aplicare a dispozițiilor de drept material incidente în cauză.

Pentru aceste considerente, reținând că nu au fost identificate motive de reformare a sentinței, potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 3, pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție, în baza dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ. și art. 20 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, va respinge recursul declarat de reclamant, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D I S P U N E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 3579 din 16 noiembrie 2016 și a încheierii din 7 octombrie 2015 ale Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 11 februarie 2020.