ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 700/2021

Ședința publică din data de 9 februarie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 12.07.2018, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Dezvoltării Regionale, Administrației Publice și Fondurilor Europene, a solicitat anularea Deciziei nr. 36/2017 de soluționare a contestației administrative, precum și a procesului-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare nr. x/28.02.2017, încheiat cu privire la contractul de finanțare nr. x/29.01.2013, cod SMIS 40652 Reabilitarea, extinderea și dotarea unei clădiri din Zona Metropolitană Constanța, localitatea Tuzla.

Prin sentința civilă nr. 1572 pronunțată în data de 30.03.2018, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Dezvoltării Regionale, Administrației Publice și Fondurilor Europene, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței nr. 1572 din data de 30.03.2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a formulat recurs reclamanta A., încadrând criticile sale în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În motivarea recursului, arată că instanța de fond a pronunțat hotărârea cu aplicarea greșită a normelor de drept material, când a reținut că reclamanta ar fi solicitat la rambursare cheltuieli pentru articole necesare realizării lucrării (parchet și marmură) care nu se regăsesc efectiv puse în operă. În realitate, aceste materiale au fost integrate în lucrare, la vremea realizării sale, imobilul fiind predat cu aceste dotări comunei Tuzla, însă ulterior beneficiarul final al proiectului, din motive de siguranță a persoanelor care folosesc imobilul reabilitat (copii care desfășoară diferite activități sportive și culturale), a găsit de cuviință să înlocuiască parchetul cu mochetă și marmura cu gresie.

Este contrară normelor de drept aplicabile aprecierea instanței de fond potrivit căreia reclamata nu ar fi exonerată de răspundere chiar dacă la momentul efectuării controlului imobilul nu se mai afla în administrarea sa, ci fusese predat comunei Tuzla, conform HCL nr. 133/11.12.2014.

Prin contractul de finanțare și-au asumat obligații atât reclamanta, în calitate de solicitant al finanțării, cât și Comuna Tuzla, în calitate de beneficiar final al proiectului, prin intermediul unor declarații de angajament. Printre obligațiile asumate de cea din urmă se numără menținerea facilităților construite/modernizate/extinse, a bunurilor achiziționate, negajarea/neipotecarea bunurilor, menținerea activității pentru care s-a acordat finanțarea, toate pe o perioadă de minim 5 ani de la implementarea proiectului, precum și întreținerea facilităților construite/modernizate/extinse în această perioadă.

Rezultă că după finalizarea proiectului, conform contractului de finanțare, răspunderea pentru menținerea proprietății facilităților modernizate/extinse prin proiect precum și pentru exploatarea și întreținerea obiectivului de investiții revenea în exclusivitate comunei Tuzla.

Împrejurarea că, după predarea obiectivului de investiții, beneficiarul final al proiectului a operat intervenții minore asupra obiectivului de investiții, care intră în aria lucrărilor de conservare și administrare a imobilului, în vederea asigurării condițiilor optime de exploatare și întreținere a acestuia, nu poate fi imputată reclamantei.

Aceste modificări au fost efectuate în perioada de exploatare a infrastructurii și nu sunt de natură să atragă neeligibilitatea cheltuielilor efectuate în cadrul proiectului.

Înlocuirea parchetului cu mochetă și a marmurei de la exterior cu gresie nu schimbă destinația și funcționabilitatea imobilului și nu are incidență asupra obligațiilor din perioada post-implementare.

Instanța a interpretat greșit dispozițiile contractuale când a reținut că reclamanta avea obligația de a menține infrastructura în forma în care a fost recepționată, pe o perioadă de 5 ani post-implementare. În realitate, obligația se referă la menținerea destinației imobilului și nu poate împieta asupra dreptului/obligației beneficiarului final de a efectua lucrări de administrare și conservare a imobilului.

Interpretarea instanței este greșită, fiind aptă a conduce la situații absurde în care niciun act de administrare a imobilului nu ar fi permis sau ar fi împiedicată intervenția în situații de urgență (precum inundații, incendii, acte de vandalism).

Proiectul a fost finalizat la 29.11.2014 iar investiția a fost preluată de comuna Tuzla la 11.12.2014, în vreme ce vizitele de verificare la fața locului ale OI POR s-au efectuat la 18.02.2015 și respectiv 03.03.2015, adică la date la care era incidentă declarația de angajament a reprezentantului legal al comunei Tuzla.

Potrivit documentelor prezentate de reclamantă, cu referire în special la procesul-verbal încheiat la terminarea lucrărilor, rezultă că reclamanta a implementat întocmai și la termen obligațiile asumate prin contractul de finanțare, iar proiectul a fost executat în conformitate cu autorizația de construire și documentația tehnică aprobată.

Raportat la prevederile art. 2 alin. (1) din H.G. nr. 759/2007, cheltuielile respective sunt eligibile întrucât au fost efectiv plătite de reclamantă, au fost însoțite de situații de plată și facturi întocmite în conformitate cu prevederile legale și au fost prevăzute în devizul investiției și în bugetul proiectului.

De la momentul încetării dreptului de administrare al reclamantei, paza juridică a bunului a fost transferată comunei Tuzla. Or, împrejurarea că după predarea obiectivului, beneficiarul final a efectuat intervenții minore nu poate fi imputată reclamantei.

Prin întâmpinare, intimatul-pârât Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice, în calitate de succesor al MDRAPFE, solicită respingerea recursului, ca nefondat.

În motivare arată că, la vizita pe teren, s-a constatat că imobilul reabilitat nu este dotat, conform proiectului, cu pardoseli de parchet, și cu trepte și contratrepte din marmură neagră, motiv pentru care cheltuielile solicitate la rambursare pentru aceste repere au fost declarate neeligibile.

Deși recurenta-reclamantă invocă prevederile art. 2 alin. (1) din H.G. nr. 759/2007 și dispozițiile contractului de finanțare, nu înțelege să le respecte, pe motiv că a predat obiectivul de investiții beneficiarului final al proiectului.

Însă, așa cum corect a reținut instanța de fond, împrejurarea că obiectivul nu se mai afla în administrarea reclamantei la data vizitei de verificare la fața locului de către OI POR nu înlătură răspunderea sa, în calitate de beneficiară a finanțării nerambursabile.

Orice cheltuială efectuată în cadrul operațiunilor finanțate prin programele operaționale trebuie să fie conformă cu prevederile contractului de finanțare. Conform acestui contract, reclamanta avea obligația menținerii infrastructurii în forma în care a fost recepționată, timp de 5 ani de la data implementării contractului.

Susținerile recurentei potrivit cărora cheltuielile pretinse au fost efectiv plătite de aceasta și sunt dovedite prin situații de plată și facturi legal întocmite sunt nerelevante de vreme ce recurenta-reclamantă a încălcat obligația asumată prin contract, de a menține infrastructura pe o perioadă de 5 ani.

În cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul contenciosului administrativ și fiscal, precum și măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal.

Față de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) și art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispozițiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. și dispozițiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, prin rezoluție s-a fixat primul termen pentru judecata recursului la data de 9 februarie 2021, în ședință publică, cu citarea părților.

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta A. este nefondat, pentru următoarele considerente:

Recurenta-reclamantă își întemeiază criticile din recurs pe cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., apreciind că instanța de fond a aplicat greșit normele de drept material incidente.

Chestiunea litigioasă o reprezintă caracterul eligibil al unora dintre cheltuielile solicitate la rambursare, aferente implementării proiectului Reabilitarea, extinderea și dotarea unei clădiri din zona metropolitană Constanța, localitatea Tuzla, în vederea utilizării acesteia drept centru pentru tineret, finanțat prin contractul nr. x/29.01.2013. Anume, sunt în litigiu cheltuielile cu placarea treptelor scărilor imobilului cu marmură neagră și pardoseala de parchet din sala de spectacole, dotări care, cu ocazia vizitelor la fața locului ale OI POR (din 18.02.2015 și 02.03.2015), s-a constatat că nu se regăsesc la imobilul care face obiectul proiectului.

Recurenta-reclamantă susține că în cauză sunt îndeplinite toate criteriile de eligibilitate prevăzute de art. 2 alin. (1) din H.G. nr. 759/2007 pentru cheltuielile efectuate cu reperele anterior menționate, luând în considerare că aceste dotări au fost efectiv incluse în lucrările de modernizare/reabilitare a imobilului. Ele au fost înlocuite (cu gresie, respectiv, mochetă) de către beneficiara finală a proiectului finanțat - Comuna Tuzla, după implementarea proiectului și predarea imobilului de către reclamantă beneficiarei finale în luna decembrie 2014.

Înalta Curte constată că instanța de fond a stabilit cu aplicarea corectă a legii caracterul neeligibil al cheltuielilor cu reperele anterior menționate, având în vedere că acestea, cu ocazia vizitei la fața locului a OI POR, nu au fost regăsite fizic, integrate în imobilul reabilitat. Din această împrejurare rezultă că pretinsa cheltuială nu poate fi justificată. Susținerile recurentei se impun a fi înlăturate fie și numai în considerarea incontestabilei neîndepliniri de către aceasta a obligației asumate cu ocazia acordării finanțării, de a menține proprietatea imobilului modernizat/dezvoltat pe o perioadă de cel puțin 5 ani după finalizare/dare în exploatare și de a asigura exploatarea acestui imobil în perioada respectivă, cu toate îmbunătățirile care au fost realizate pe baza finanțării nerambursabile.

Susținerile recurentei-reclamante conform cărora obligația anterior menționată, asumată prin declarație pe propria răspundere, ar fi încetat, în ceea ce o privește, la data predării imobilului către beneficiara finală, Comuna Tuzla, nu are temei legal sau contractual. Dimpotrivă, pe baza declarației de angajament date, se impune concluzia că această obligație subzistă, cu întreg conținutul său expres indicat, pe o perioadă de 5 ani de la implementarea proiectului și darea în funcțiune a obiectivului.

A mai arătat recurenta-reclamantă că instanța de fond nu a acordat relevanța cuvenită împrejurării că acest cheltuieli (cu materialele anterior menționate) au fost efectiv efectuate, bunurile respective fiind puse în operă.

Înalta Curte constată că, dată fiind obligația contractuală asumată de a menține infrastructura finanțată pe o perioadă de 5 ani (perioadă în care OI POR are dreptul și obligația de monitorizare și verificare a respectării obligațiilor asumate prin contractul de finanțare) rămâne nerelevant să se stabilească dacă respectivele materiale au fost efectiv încorporate în lucrările de modernizare/reabilitate și ulterior au fost înlocuite sau ele nu au fost defel încorporate în imobilul respectiv.

Relevant este că, la efectuarea controlului, dotările pentru care au fost solicitate la rambursare cheltuieli, nu existau. Prin urmare, raportat la dispozițiile art. 2 alin. (1) din H.G. nr. 759/2007, în mod corect s-a reținut că respectivele cheltuieli nu pot fi considerate efective, iar neîndeplinirea acestei condiții atrage neeligibilitatea cheltuielilor.

Recurenta-reclamantă se referă și la tranferul pazei juridice a imobilului către beneficiara finală a finanțării, dar acest element este nerelevant în raport cu eligibilitatea/neeligibilitatea cheltuielilor în cauză, care se analizează prin raportare la cadrul normativ specific și clauzele contractului de finanțare.

A invocat recurenta și că renunțarea la dotările respective și utilarea imobilului cu altele ar intra în categoria lucrărilor de întreținere și, din acest motiv, nu ar afecta elegibilitatea cheltuielilor. Susținerile sunt nefondate, în primul rând pentru că lipsa dotărilor a fost constatată cu ocazia verificărilor făcute în vederea soluționării cererii de rambursare și, în mod evident, prevederile contractului de finanțare și ale normelor care reglementează condițiile de eligibilitate nu ar putea fi interpretate în sensul că o cheltuială este eligibilă deși pretinsul ei scop (realizarea anumitor lucrări) nu apare a fi realizat.

Apoi, vizitele la fața locului datează din lunile februarie și martie 2015, în vreme ce proiectul a fost finalizat în decembrie 2014. Chiar acceptând susținerile recurentei, dat fiind scurtul răstimp în care aceste materiale ar fi fost încorporate în construcția imobilului, rămâne o afirmație nedovedită așa-zisa nevoie de înlocuire a lor, pe motiv de păstrare a unor condiții de bună utilizare a obiectivului.

De altfel, indiferent de motivele care ar fi condus la invocata înlocuire a materialelor puse în operă cu altele, nemenționate în documentația tehnică a proiectului finanțat, neregula, în sensul nerespectării obligațiilor asumate prin contract de a implementa proiectul conform detaliilor tehnice care fac parte integrantă din acesta, respectiv de a menține dotările finanțate pe o perioadă de 5 ani de la finalizarea lucrărilor, rămâne certă și atrage neeligibilitatea cheltuielilor, corect confirmată de instanța de fond, în raport de dispozițiile art. 2 alin. (1) din H.G. nr. 759/2007.

Pentru toate aceste motive, în temeiul art. 496 C. proc. civ., constatând că nu este incident motivul de casare invocat prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 1572 din 30.03.2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 9 februarie 2021.