ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6930/2020

Ședința publică din data de 17 decembrie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal la data de 18 iunie 2020, sub nr. x/2020, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Mureș, a solicitat suspendarea executării Deciziei de impunere privind obligațiile fiscale principale aferente diferențelor bazelor de impozitare stabilite în cadrul inspecției fiscale la persoane juridice nr. x_66/05.03.2020, emisă de pârâtă, comunicată reclamantei în 13 martie 2020.

Prin sentința civilă nr. 167 din 02 iulie 2020, Curtea de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea în contencios administrativ formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Mureș, luând act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinței civile nr. 167 din 02 iulie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamanta A. S.R.L., în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate, iar în rejudecare, admiterea cererii de suspendare a executării deciziei de impunere.

În susținerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a învederat că, deși a formulat o cerere de suspendare a executării deciziei de impunere, până la pronunțarea instanței de fond, în condițiile art. 14 din Legea nr. 554/2004, iar nu o acțiune în contencios administrativ, în înțelesul art. 8 din Legea nr. 554/2004, în dispozitivul sentinței recurate se arată că se respinge acțiunea în contencios administrativ.

Apreciază că, pronunțându-se prin dispozitivul sentinței asupra acțiunii în contencios administrativ, în loc să se pronunțe asupra cererii de suspendare, prima instanță a încălcat dispozițiile art. 9 alin. (2) C. proc. civ. și pe acelea ale art. 22 alin. (6) C. proc. civ., aplicabile conform art. 28 alin. (1) din Legea nr. 554/2004. Acestea reprezintă norme care ocrotesc un interes public, nerespectarea lor atrăgând nulitatea absolută, conform art. 174 alin. (2) C. proc. civ.

Cu privire la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut că sentința recurată a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și art. 2 alin. (1) lit ș) și t) din aceeași lege.

Referitor la cazul bine justificat, arată că, în speță, există o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ în condițiile în care, prin emiterea deciziei de impunere, pârâta ar fi încălcat dispozițiile art. 76 alin. (2) lit. k) Codul fiscal, stabilind în sarcina recurentei-reclamante impozite, contribuții și taxe pentru diurne, deși acestea nu depășeau plafonul neimpozabil prevăzut de textul de lege invocat.

Totodată, art. 9 din Legea nr. 16/2017 prevede că personalului angajatorilor stabiliți pe teritoriul României, care efectuează operațiuni de transport internațional, fiind trimis să lucreze pentru o perioadă de timp limitată pe teritoriul unui stat membru, altul decât România, sau pe teritoriul Confederației Elvețiene, și care nu se încadrează în situațiile prevăzute la art. 5 alin. (2) din lege, i se aplică prevederile art. 43 din Legea nr. 53/2003 și beneficiază de drepturile prevăzute la art. 44 alin. (2) din același act normativ.

Recurenta-reclamantă susține că, contrar premiselor art. 5 alin. (2) din Legea nr. 16/2017 și în contradicție cu ceea ce au reținut inspectorii fiscali, salariații săi nu sunt puși la dispoziția unui utilizator extern, fiind puși la dispoziția unui utilizator român, B. S.R.L.

Cu privire la condiția pagubei iminente, recurenta-reclamantă arată că prin decizia a cărei suspendare se solicită i se impută impozite, taxe și contribuții care depășesc cu mult nu numai profitul său net, dar chiar și cifra de afaceri anuală. În condițiile în care, venitul societății reclamante constă în comisionul prevăzut în contractul de punere la dispoziție, iar acest comision s-a calculat în considerarea art. 76 alin. (2) lit. k) Codul fiscal, încălcarea acestei norme, prin decizia de impunere, îi produce un prejudiciu material viitor și previzibil, în înțelesul art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004, respectiv o pagubă iminentă, în înțelesul art. 14 alin. (1) din același act normativ.

Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 22 septembrie 2020, intimata-pârâtă a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Apreciază că instanța de fond a pronunțată o hotărâre legală și temeinică, în condițiile în care, în cauză, nu sunt îndeplinite condițiile privind cazul bine justificat și paguba iminentă, pentru a putea fi admisă cererea de suspendare.

II. Soluția instanței de recurs

Cu privire la acest aspect, Înalta Curte constată că, contrar susținerilor recurentei-reclamante, este fără echivoc că instanța de fond s-a pronunțat prin sentința recurată doar cu privire la cererea de suspendare a executării Deciziei de impunere privind obligațiile fiscale principale, aferente diferențelor bazelor de impozitare stabilite în cadrul inspecției fiscale la persoane juridice nr. x_66/05.03.2020, emisă de pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Mureș și comunicată reclamantei în data de 13 martie 2020.

Astfel, nu pot fi reținute criticile recurentei-reclamante privind încălcarea dispozițiilor art. 9 alin. (2) C. proc. civ. și pe acelea ale art. 22 alin. (6) C. proc. civ., în condițiile în care, judecătorul fondului, în raport de obiectul cererii cu care a fost învestit, a analizat doar dacă în cauză sunt întrunite cerințele prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004, fără să depășească limitele învestirii.

Ca urmare, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. nu poate fi reținut.

Din actele și lucrările dosarului rezultă că obiect acțiunii îl reprezintă solicitarea de suspendare a Deciziei de impunere privind obligațiile fiscale principale aferente diferențelor bazelor de impozitare stabilite în cadrul inspecției fiscale la persoane juridice nr. x_66/05.03.2020, emise de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Mureș.

Instanța de fond a pronunțat o hotărâre de respingere a cererii de suspendare formulată de reclamantă cu încălcarea și aplicarea greșită a prevederilor art. 14 din Legea 554/2004, art. 2 alin. (1) lit. ș) și t) din Legea 554/2004, apreciind în mod greșit că, în speță, nu ar fi îndeplinite condițiile prevăzute de lege în vederea admiterii cererii de suspendare.

În ceea ce privește condiția existenței unui caz bine justificat, reclamanta a demonstrat îndeplinirea acestei condiții, prezentând în conformitate cu art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea 554/2004 împrejurări legate de starea de fapt și de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actelor administrative ce fac obiectul cauzei.

Referitor la condițiile de fond prevăzute de art. 14, privind cazul bine justificat și paguba iminentă, se reține că potrivit art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, prin caz bine justificat se înțelege - împrejurările legate de starea de fapt și de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ, iar potrivit art. 2 alin. (1) lit. ș), prin pagubă iminentă se înțelege-prejudiciul material viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu public. Cele două condiții de fond trebuiesc îndeplinite cumulativ.

Suspendarea executării actelor administrative este un instrument procedural eficient pus la dispoziția autorității emitente sau a instanței de judecată în vederea respectării principiului legalității, atât timp cât autoritatea publică sau judecătorul se află într-un proces de evaluare, din punct de vedere legal, a deciziei contestate, fiind echitabil ca, aceasta din urmă, să nu-și producă efectele asupra celor vizați.

Recomandarea nr. R(89) 8 adoptată de Comitetul de Miniștri din cadrul Consiliului Europei la 13.09.1989, referitoare la protecția jurisdicțională provizorie în materie administrativă a apreciat că este de dorit să se asigure persoanelor o astfel de protecție, fără a se recunoaște, totuși, eficacitatea necesară acțiunii administrative. De asemenea, a reținut că autoritățile administrative acționează în numeroase domenii și că activitățile lor sunt de natură a afecta drepturile, libertățile și interesele persoanelor. În plus, Recomandarea mai sus citată a arătat că executarea imediată și integrală a actelor administrative contestate sau susceptibile de a fi contestate poate cauza persoanelor, în anumite circumstanțe, un prejudiciu ireparabil, pe care echitatea îl impune să fie evitat, în măsura posibilului.

În situația în care un act administrativ este contestat înaintea unei autorități jurisdicționale, iar aceasta nu s-a pronunțat cu privire la legalitatea sa, reclamantul are posibilitatea de a cere aceleiași autorități jurisdicționale sau unei alte autorități jurisdicționale competente să decidă măsuri de protecție provizorie în legătură cu actul administrativ. Autoritatea jurisdicțională chemată să decidă măsuri de protecție provizorie trebuie să ia în apreciere ansamblul circumstanțelor și intereselor prezente, întrucât asemenea măsuri pot fi acordate, în special, în situația în care executarea actului administrativ este de natură să producă pagube grave, dificil de reparat și în cazul în care există un argument juridic aparent valabil referitor la legalitatea actului administrativ.

Protecția provizorie a drepturilor și intereselor persoanelor private este reiterată și de Recomandarea nr. (2003)16 din 9 septembrie 2003 a Comitetului Miniștrilor către Statele membre cu privire la executarea deciziilor administrative și jurisdicționale în domeniul dreptului administrativ, astfel:

"Când legea nu prevede că introducerea unei contestații împotriva unei decizii determină suspendarea automată a punerii sale în aplicare, persoanele private trebuie să aibă posibilitatea de a cere unei autorități administrative sau jurisdicționale să suspende aplicarea deciziei contestate, pentru a asigura protecția drepturilor și intereselor lor".

Din perspectiva condiției cazului bine justificat, Înalta Curte constată că, dintre împrejurările invocate de recurentă ca fiind de natură să atragă aparența de nelegalitate a actului administrativ a cărui suspendare se solicită, cele care se referă la faptul că, prin decizia contestată, nu s-a ținut cont că salariații societății reclamante sunt puși la dispoziția unui utilizator român și nu au fost avute în vedere dispozițiile art. 9 din Legea nr. 16/2017 care prevăd că personalului angajatorilor stabiliți pe teritoriul României, care efectuează operațiuni de transport internațional, fiind trimis să lucreze pentru o perioadă de timp limitată pe teritoriul unui stat membru, altul decât România, sau pe teritoriul Confederației Elvețiene, și care nu se încadrează în situațiile prevăzute la art. 5 alin. (2) din lege, i se aplică prevederile art. 43 din Legea nr. 53/2003 și beneficiază de drepturile prevăzute la art. 44 alin. (2) din același act normativ, au valența de a face dovada îndeplinirii acestei cerințe.

Astfel, împrejurarea că societatea reclamantă este un agent de muncă temporară, angajând șoferi de autocamion de mare tonaj (cod COR 833201), pe care îi pune la dispoziție utilizatorului B. S.R.L., societate de drept românesc, cu sediul în Timișoara, str. x, birou 2, înmatriculată în Registrul Comerțului sub nr. x/2006, având CUI x, pe baza contractului de punere la dispoziție încheiat cu aceasta, este în măsură să creeze, la o analiză sumară, fără prejudecarea fondului și în limitele specifice procedurii de suspendare a executării actului administrativ, o îndoială serioasă asupra legalității actului administrativ contestat.

În acest cadru procesual este suficientă existența unui dubiu asupra legalității actului dedus judecății, urmând ca instanța învestită cu acțiunea în anulare să stabilească cu certitudine dacă această nelegalitate există și dacă ea este de natură să afecteze actul administrativ fiscal contestat.

Înalta Curte constată ca fiind concludentă dovada îndeplinirii condiției cazului bine justificat, astfel că nu vor mai fi analizate celelalte critici ce priveau îndeplinirea acestei condiții.

În ceea ce privește condiția pagubei iminente, Înalta Curte o va considera ca fiind, de asemenea, îndeplinită, apreciind că executarea deciziei de impunere, anterior judecării pe fond a litigiului, este de natură a prejudicia efectiv societatea reclamantă.

În acest sens, instanța de control judiciar are în vedere, pe de o parte, cuantumul ridicat al sumelor vizate de actul contestat (28.767.394,00 RON), iar pe de altă parte, situația materială concretă a societății reclamante .

În plus, executarea actului în discuție, la acest moment, are un evident impact și asupra celorlalte obligații patrimoniale ale reclamantei, inclusiv față de angajați, colaboratori ori în virtutea altor angajamente asumate.

Astfel, soluția suspendării se impune, fiind dovedită și îndeplinirea condiției referitoare la cazul bine justificat, pentru a preveni producerea unui prejudiciu material greu sau imposibil de recuperat.

În concluzie, Înalta Curte constată caracterul fondat al motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., reținând că sunt îndeplinite condițiile cazului bine justificat și a pagubei iminente prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004, ceea ce impune admiterea cererii de suspendare.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa sentința recurată și, în rejudecare, va admite acțiunea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Mureș și va suspenda executarea Deciziei de impunere privind obligațiile fiscale principale aferente diferențelor bazelor de impozitare stabilite în cadrul inspecției fiscale la persoane juridice nr. x_66/05.03.2020, până la pronunțarea instanței de fond.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 167 din 02 iulie 2020 a Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată și, în rejudecare:

Admite acțiunea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Mureș.

Suspendă executarea Deciziei de impunere privind obligațiile fiscale principale aferente diferențelor bazelor de impozitare stabilite în cadrul inspecției fiscale la persoane juridice nr. x_66/05.03.2020, până la pronunțarea instanței de fond.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 decembrie 2020.