ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6749/2020

Obiectul acțiunii deduse judecății Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, la data de 23 decembrie 2016, sub nr. x/2016, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâții Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și B., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună anularea Hotărârii nr. 662/26.10.2016.

Hotărârea primei instanțe Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 80/CA/2017 - PI din 19 iunie 2017, pronunțată în dosarul nr. x/2016, a respins acțiunea formulată de reclamanta A. S.R.L. împotriva pârâților Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și B., ca neîntemeiată.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței de fond a declarat recurs, în termen, reclamanta A., invocând, în drept, motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ. În susținerea primei critici, recurenta- reclamantă a invocat, în esență, faptul că, deși, pe de o parte, în mod corect instanța de fond ar fi reținut criteriul etnic ca fundament al Hotărârii nr. 662/26.10.2016 a CNCD, pe de altă parte, în mod contradictoriu, își însușește argumentele din notele de ședință depuse de partea adversă la dosarul cauzei, conform cărora, "permiterea de către deținătorul și administratorul site-ului www.x.ro, a publicării necenzurate a unor anunțuri publicitare pentru vânzarea de autoturisme cu caracter discriminatoriu la adresa persoanelor de etnie romă...", ar reprezenta un alt criteriu de discriminare, care s-ar încadra în sintagma "precum și orice alt criteriu" prevăzut de articolul 2(1) din ordonanță, facându-se, astfel, în opinia recurentei, o confuzie între noțiunile de "criteriu" (art. 2 alin. (1) și "comportament/fapta" (art. 2 alin. (4). Mai susține reclamanta-recurentă și că majoritatea frazelor din notele scrise ale pârâtei s-ar regăsi copiate, aproape ad literam, în considerentele Curții de Apel Oradea. În susținerea celei de-a două critici, recurenta a solicitat înlăturarea considerentelor instanței în sensul că, în speță, ar fi incidente inclusiv dispozițiile art. 15 din O.G. nr. 137/2000 (dreptul la demnitatea personala), în condițiile in care temeiurile de drept care au stat la baza deciziei atacate sunt, exclusiv, art. 2 (1) și (4) si art. 10 lit. f), fiind inadmisibilă, în opinia titularei căii de atac, completarea ulterioară a temeiurilor de drept, respectiv primirea unei astfel de completări, peste conținutul deciziei în litigiu. Arată recurenta că CNCD, conform atribuțiilor prevăzute în O.G. nr. 137/2000 - secțiunea VI reprezintă autoritatea competentă în domeniul aplicării legislației în materie de discriminare. Ca atare, autoritatea pârâtă reprezintă autoritatea competenta în înțelesul art. 17 (2) din Legea nr. 365/2002 cu privire la activitățile legate de conținutul discriminatoriu pe internet. Coroborând dispozițiile normative la legislația aplicabilă în privința discriminării și, respectiv, furnizorilor de servicii ai societății informaționale, rezultă, în opinia recurentei, că necenzurarea textelor/anunțurilor publicitare ale utilizatorilor, nu se încadrează în niciuna dintre prevederile O.G. nr. 137/2000.

Apărarea în cauză Intimații-pârâți Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și B., cărora, le-a fost comunicat recursul, nu au formulat întâmpinare.

Procedura de soluționare a recursului Prin Rezoluția din 16 noiembrie 2018, Înalta Curte a stabilit termenul pentru judecata recursului, la data de 10 ianuarie 2020, constatând că nu mai subzistă motivele care au determinat fixarea termenului de judecată pentru examinarea recursului, prin prisma exigențelor dispozițiilor art. 493 alin. (5) - (7) din C. proc. civ., față de Hotărârea Colegiului de Conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de Hotărârea Plenului Judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 din C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal. II. Soluția instanței de recurs 2.1. Argumente de fapt și de drept relevante Examinând sentința atacată prin prisma criticilor din cererea de recurs, Înalta Curte constată că nu există motive pentru reformarea hotărârii de fond. Aceasta întrucât prima instanță a aplicat judicios dispozițiile de drept substanțial, considerentele prezentate justificând soluția adoptată, ceea ce face ca recursul îndreptat împotriva sentinței să fie nefondat. Din perspectiva situației de fapt se reține că, prin Hotărârea nr. 662/26.10.2016, emisă de Colegiul Director al CNCD, la solicitarea B. și Drepturile Omului, s-a decis că în speță sunt întrunite elementele constitutive ale unei fapte de discriminare, potrivit art. 2 alin. (1) și art. 2 alin. (4), coroborat cu art. 10 lit. f) din O.G. nr. 137/2000): "refuzul accesului unei persoane sau al unui grup de persoane la serviciile oferite de magazine, hoteluri restaurante, baruri, discoteci sau de orice alți prestatori de servicii, indiferent dacă sunt in proprietate privată sau publică", din O.G. nr. 137/2000, context în care societatea A. S.R.L. a fost sancționată cu o amendă contravențională de 4000 RON, potrivit art. 26 alin. (1) și art. 11 din O.G. nr. 137/2000. Autoritatea și-a motivat soluția adoptată, cu argumentarea că reclamanta se face vinovată de fapte de discriminare, constând în aceea că permite utilizatorilor site-ului www.x.ro să posteze anunțuri publicitare pentru vânzarea de autoturisme, cu texte care au un conținut discriminatoriu pe criteriu etnic. Împotriva hotărârii Consiliului reclamanta, societatea sancționată contravențional, a formulat acțiune în contencios administrativ, respinsă de către curtea de apel, prin sentința împotriva căreia a fost exercitat prezentul recurs. Având în vedere conținutul criticilor ce fac obiectul celor două motive de casare invocate de către recurentă, se impune analiza cu prioritate a motivului de casare prevăzut de art. 488 pct.

Trebuie precizat mai întâi faptul că exigența motivării hotărârii judecătorești este o garanție a caracterului echitabil al procedurii și împotriva arbitrariului instanței, fiind reglementată de dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. Potrivit acestui text, hotărârea judecătorească va cuprinde, din acest punct de vedere, considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților. Transpunând dispozițiile acestei norme în contextul criticilor formulate de recurentă, Înalta Curte apreciază că obligația instanței de fond de a motiva sentința pe care a pronunțat-o, privește, în esență, arătarea situației de fapt pe care a reținut-o și a considerentelor de fapt și de drept pentru care a pronunțat soluția criticată în recurs, criterii legale pe care sentința recurată le îndeplinește. Așa cum s-a subliniat deseori în practica instanței supreme, motivarea hotărârii judecătorești nu reprezintă o chestiune de cantitate și nici nu obligă instanța să răspundă tuturor argumentelor de fapt și de drept ale părților, instanța putând să grupeze unele dintre acestea pe baza unui numitor comun și să le răspundă în cadrul unui singur considerent; totodată, este necesară analiza acelor motive și apărări care sunt esențiale pentru dezlegarea pricinii, care au aptitudinea de a demonstra analiza efectivă a cauzei, potrivit exigențelor Curții Europene a Drepturilor Omului. Revenind la prezenta cauză, în contextul motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a formulat susțineri de maximă generalitate; indiferent că se reclamă nemotivarea hotărârii, indicarea unor motive contradictorii de către instanță sau a unor motive străine de natura pricinii, recurenta era ținută să indice instanței de recurs și să dezvolte atare ipoteză de casare prin critici concrete din care să reiasă cu claritate lipsa motivării, caracterul contradictoriu al unor considerente în drept (având în vedere că instanța de recurs exercită exclusiv un control judiciar de legalitate) și să indice acele considerente străine de natura pricinii. Cu toate acestea, recurenta face trimitere doar la modalitatea de apreciere a probelor și de aplicare și coroborare de către instanța de fond a unor dispoziții legale, declarându-și dezacordul față de concluzia instanței și față de sentința pronunțată; or, aceste aspecte nu pot fi cenzurate de instanța de recurs, întrucât stabilirea ori verificarea situației de fapt reținută de instanțele de fond și, deci, temeinicia hotărârii recurate, nu pot constitui obiect al recursului, întrucât instanța de recurs este ținută de limitele controlului de legalitate ce nu poate fi exercitat decât pentru motivele expres și limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.. În plus, alegațiile recurentei referitoare la modalitatea de aplicare de către judecător a normelor legale, au fost dezvoltate și în cadrul celui de-al doilea motiv de recurs și vor fi analizate în cadrul acestuia. Pe de altă parte, nemulțumirea recurentei, valorificată în cadrul acestui motiv de casare, rezultă din faptul că prima instanță ar fi preluat necenzurat argumentele părții adverse, fără a acorda o egală valoare argumentelor sale; nu pot fi reținute nici aceste susțineri ca fiind de natură să atragă incidența în cauză a motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ.. Dacă argumentele și probele administrate de către reclamantă au format convingerea instanței în sensul soluției adoptate și dacă judecătorul, trecând prin propriul "filtru" de analiză, a preluat în motivare parte din respectivele argumente, acest lucru nu poate echivala sub nicio formă cu o necercetare sau o cercetare superficială a fondului cauzei. În consecință, Înalta Curte constată că acest motiv de recurs este nefondat, întrucât motivarea primei instanțe răspunde argumentelor prezentate de părți, fiind examinate în mod efectiv motivele de fapt și de drept, nefiind astfel identificate contradicții în raționamentul instanței de fond și nici considerente străine de natura cauzei, ceea ce face ca motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 să nu-și găsească incidența în cauză. În continuare, examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate și a apărărilor din întâmpinare, în ceea ce privește motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că și din această perspectivă, recursul este nefondat. În dezvoltarea acestui motiv, recurenta-reclamantă a susținut faptul că fapta de necenzurare a textelor publicitare ale utilizatorilor nu s-ar încadra în dispozițiile art. 10 lit. f) din O.G. nr. 137/2000, câtă vreme noțiunea de "necenzurare" nu ar putea fi asimilată și nu se poate confunda cu noțiunea de "refuz" și nici cu sintagma de "refuzul accesului la servicii"; aceasta deoarece, susține recurenta, prin necenzurarea unor texte de unică publicitate nu s-ar putea produce efectul restricționărilor/refuzului accesului etnicilor romi la serviciile publicitare de vânzări auto oferite de către utilizatorii vânzători ai site-ului. Critica este, în mod vădit nefondată, astfel că nu poate conduce, sub nicio formă la reformarea sentinței de fond. Fapta incriminată de dispozițiile art. 10 lit. f) raportat la art. 2 alin. (1) și (4) din O.G. nr. 137/2000 constă în permiterea de către administratorul site-ului www.x.ro, respectiv reclamanta din prezenta cauză, a publicării fără cenzură a unor anunțuri publicitare pentru vânzarea de autoturisme, anunțuri cu caracter discriminatoriu la adresa persoanelor de etnie romă. Este fără putere de tăgadă că, în contra celor susținute de recurentă, prin conținutul unor astfel de anunțuri, în mod neechivoc, accesul la serviciul de vânzare a autoturismelor respective este condiționat de neapartenența potențialului cumpărător la etnia romă, ceea ce nu poate fi altfel analizat decât ca un refuz/o restricționare nepermisă a accesului. În acest context, se impune a se preciza că, în prezența unor astfel de anunțuri, în virtutea unei obligații implicite, deținătorul/administratorul site-ului avea obligația de a cenzura, verifica, limita anunțurile cu un astfel de conținut discriminatoriu, astfel încât, în urma acestui demers, să nu permită a fi publicate, decât în măsura în care corespund inclusiv exigențelor legale din materia nediscriminării. Așa cum a apreciat în mod corect judecătorul de primă instanță, prin aplicarea și interpretarea corectă în cauză a dispozițiilor art. 10 lit. f) raportat la art. 2 alin. (1) și (4) din O.G. nr. 137/2000, expresiile regăsite în anunțurile în cauză ("exclus pentru țigani", "exclus romi") nu pot fi altfel interpretate decât ca o excludere nepermisă a cetățenilor de etnie romă de la a accesa respectivele anunțuri și de a putea deveni eventuali ofertanți sau chiar cumpărători, doar pentru că aparțin unei anumite etnii. Simpla nemulțumire a recurentei față de soluția pronunțată și întrebările retorice pe care și le pune în legătură cu argumentația primului judecător, nu au capacitatea de a induce instanței de reformare ideea unei greșeli de aplicare și interpretare a dispozițiilor legale incidente, mai sus menționate de către curtea de apel. O altă critică formulată în aceeași termeni retorici de către recurentă este aceea vizând greșita reținere de către instanța de fond a aplicabilității dispozițiilor art. 15 din O.G. nr. 137/2000 (dreptul la demnitate personală), susținând că pârâta-intimată ar fi completat temeiul de drept al deciziei sale ulterior emiterii acesteia și că textul de lege respectiv nu ar fi aplicabil prezentei cauze. Nici această critică nu poate fi reținută de către Înalta Curte ca fiind de natură să ducă la reformarea hotărârii. Aceasta deoarece reclamanta-recurentă, ca deținătoare/administrator al site-ului, avea obligația controlului a priori, în privința avizării/publicării oricărui anunț de publicitate venit de la utilizatorii cărora le-a creat pârghia publicării on-line a respectivelor anunțuri. Prin acțiunea sa de a nu cenzura în niciun fel publicarea anunțurilor cu un asemenea conținut, este indubitabil că reclamanta a participat la săvârșirea faptei de discriminare, nu numai din perspectiva restricționării la serviciile oferite al accesului persoanelor de etnie romă, ci și din perspectiva creării unei atmosfere ostile, degradante și umilitoare la adresa respectivei etnii. În acest context, este irelevantă apărarea recurentei în sensul că anunțurile publicitare în discuție nu îi aparțin; în calitatea sa de administrator/deținător al site-ului, avea obligația de a verifica acel conținut al anunțurilor cărora le-a creat pârghia publicării on-line, și să excludă de la publicare acele anunțuri care nu corespund exigențelor nediscriminării. Așa cum a apreciat, judecătorul fondului în urma unei judicioase analize a situației de fapt, prin decizia de a publica respectivele anunțuri pe site-ul său, reclamanta și-a însușit pe cale implicită sensul atât defăimător, ofensator și degradant, cât și restricționator la anumite servicii, al anunțurilor cu pricina. Chiar dacă se referă, ca obiect al analizei, la cazul comentariilor defăimătoare la anunțurile și postările on-line, cauza Magyar Tartalomszolgáltatók Egyesülete și Index.hu zrt contra Ungariei este oportun a fi citată în prezenta cauză din perspectiva faptului că a subliniat o dată în plus faptul că, în cazul în care comentariile on-line intră în categoria așa-numitului limbaj al urii sau al mesajelor care incită la violență, "măsurile de cenzură a acestui tip de mesaje trebuie să fie unele sporite"; pe de altă parte, în hotărârea Delfi contra Estoniei, aceeași instanță europeană a stabilit faptul că deținătorul unui website este chemat să practice o cenzură asupra comentariilor, în limitele celor care "ating nivelul insultei gratuite și a discursului urii", o astfel de cenzură apărând, în atare situații, ca fiind una "legitimă și necesară". În cauza de față, prin anunțurile de vânzări auto care, prin conținutul lor, exclud expressis verbis persoanele de etnie romă, anunțuri situate în paradigma "limbajului urii", se produce o încălcare evidentă a dreptului la demnitate al unei etnii, prin interdicțiile stabilite tocmai în considerarea provenienței unei persoane din respectiva etnie, ceea ce nu poate fi altfel perceput decât ca o atitudine ostilă, defăimătoare. Nici critica recurentei readusă în discuție în recurs, referitoare la greșita interpretare a dispozițiilor art. 15 din Legea nr. 365/2002, nu poate fi reținută. În afara unor simple afirmații fără suport logic și probator, aceasta nu a făcut în niciun fel dovada faptului că activitatea pe care o presupune site-ul pe care îl administrează exclude respectarea dispozițiilor O.G. nr. 137/2000. Dimpotrivă, dispozițiile art. 15 din Legea nr. 365/2002 nu sunt în niciun caz "exoneratoare" de obligația respectării principiului nediscriminării prin cenzurarea anunțurilor defăimătoare și nu există nicio prevedere legală care să dispună că o astfel de cenzură ar fi posibilă numai dacă acest caracter discriminatoriu ar fi fost constatat printr-o decizie a unei autorități. Aceasta este o interpretare subiectivă și proprie recurentei care extrapolează sensul unor dispoziții legale față de situația în raport cu care sunt inaplicabile, fără a opune un argument rațional și credibil. Față de toate aceste argumente, recursul apare ca fiind nefondat și din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. 2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs În raport de argumentele expuse, întrucât recursul nu atrage incidența în cauză a motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., urmează a îl respinge, ca fiind nefondat.