ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1115/2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea depusă în cadrul dosarului nr. x/2016 Curții de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, la data de 24 februarie 2016, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu intimatul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată.

Prin sentința civilă nr. 39/CA/2017 -PI din data 3 aprilie 2017, Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamantul A. împotriva pârâtului Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile nr. 39/CA/2017 -PI din data 3 aprilie 2017 a Curții de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, recurentul A. a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., solicitând, admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și, în rejudecare, admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată.

Circumscris cazului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul a susținut că prin nerespectarea prevederilor art. 208 alin. (2) C. proc. civ. care atrage decăderea pârâtului din dreptul de a mai depune probe ca și consecință a prevederilor art. 201 alin. (1) C. proc. civ., în conținutul hotărârii sunt consemnate nelegal pasaje întregi din înscrisul depus de pârât și utilizate ca argumente în susținerea respingerii cererii.

În susținerea motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. a arătat recurentul-reclamant că hotărârea primei instanțe cuprinde motive contradictorii față de aspectul că a fost motivată în temeiul dispozițiilor art. 18 din Legea nr. 554/2004, fără a indica, în mod expres, unul din cele 10 alineate conținute de acest articol.

Din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a susținut recurentul-reclamant că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 8 din Legea nr. 554/2004 și dispozițiile art. 51 din Constituția României prin faptul că pârâtul nu a răspuns la plângerile prealabile formulate.

Legal citat, intimatul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării nu a formulat întâmpinare în cauză.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând sentința recurată prin prisma motivelor de casare invocate, a actelor dosarului și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Recurentul -reclamant a învestit instanța de contencios administrativ și fiscal cu o acțiune prin care a solicitat să se constate că pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării nu a răspuns sesizării sale conform dispzițiilor art. 2 din O.G. nr. 137/2000 privind sancționarea tuturor faptelor de discrimare, referitor la aplicarea Legii nr. 200/2004 cu privire la recunoașterea diplomelor și calificărilor profesionale pentru profesiile reglementate în România numai cetățenilor străini cu studii superioare de 3 ani absolvite în Europa, discriminatorie pentru cetățenii români cu studii superioare absolvite în România.

Astfel, reclamantul apreciază că pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării nu a soluționat în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (7) și alin. (8) din actul normativ anterior menționat, în termene de 90/15 zile petițiile din datele de 07.04.2015 înregistrată de pârât sub nr. x/07.04.2015, 01.10.2015 și din data de 23.12.2015, transmisă electronic cu nr. de confirmare x/23.12.2015.

Totodată, pârâtul nu a răspuns în termen de 30 zile la cererea prealabilă de chemare în judecată transmisă la data de 06.01.2016, vătămând dreptul la petiție garantat de dispozițiile art. 51 din Constituția României.

Prima instanță a respins acțiunea formulată de reclamantul A. împotriva pârâtului Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe a formulat recurs reclamantul A., criticându-o pentru nelegalitate și, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., a solicitat casarea acesteia și, în rejudecare, admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată.

Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității. Acest motiv de recurs include toate neregularitățile procedurale care atrag sancțiunea nulității, cu excepția celor menționate la punctele 1-4, precum și nesocotirea unor principii fundamentale a căror nerespectare nu se încadrează în alte motive de recurs.

În doctrină s-a arătat, cu titlu de exemplu, că hotărârea poate fi casată pentru acest motiv atunci când se invocă: nesemnarea minutei de către judecători; nerespectarea principiului oralității, al publicității ședințelor de judecată; încălcarea dreptului de apărare urmare a nelegalei citări a părții pentru ultimul termen de judecată; efectuarea expertizei cu nesocotirea prevederilor art. 335 alin. (1) și art. 338 C. proc. civ. încălcarea dreptului de apărare dacă instanța a admis apelul și s-a pronunțat și asupra fondului, fără ca părțile să fi pus concluzii și asupra fondului; încălcarea principiului contradictorialității și al nemijlocirii prin pronunțarea soluției în baza unor dovezi care nu au fost administrate în cursul procesului și nu au fost puse în dezbaterea părților; decăderea din administrarea unei probe cu nesocotirea prevederilor art. 254 C. proc. civ. lipsa încheierii de dezbateri sau nesemnarea acesteia; respingerea cererii de recuzare dacă a fost cauzată o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea hotărârii; aplicarea greșită a unor texte de lege.

Prima critică a recurentului se referă la faptul că prima instanță i-a încălcat dreptul la un proces echitabil garantat de art. 6, par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, dreptul la apărare, dreptul consacrat de dispozițiile art. 52 alin. (1) din Constituția României, precum și de dispozițiile art. 7 alin. (2) și art. 22 alin. (4) C. proc. civ., ca urmare a amânării la primul temen de judecată din data de 06.06.2016 cu peste 6 luni, din cauză că pârâtul nu a depus întâmpinare. Astfel, reclamantul nu a putut pentru a lua cunoștință de întâmpinarea pârâtei și a pregăti apărarea în raport de excepțiile și apărările invocate de partea adversă. Or, instanța de fond avea îndatorirea de a sancționa nerespectarea drepturilor procesuale ale reclamantului cu privire la comunicarea întâmpinării cu cel puțin 15 zile înainte de primul temen de judecată și de a aplica dispozițiile art. 208 alin. (2) C. proc. civ. care statuează că, Nedepunerea întâmpinării în termenul prevăzut de lege atrage decăderea pârâtului din dreptul de a mai propune probe și de a invoca excepții, în afara celor de ordine publică, dacă legea nu prevede altfel.".

Înalta Curte, reține că potrivit dispozițiilor art. 13 din C. proc. civ.:

"(1) Dreptul la apărare este garantat.

(2) Părțile au dreptul, în tot cursul procesului, de a fi reprezentate sau, după caz, asistate în condițiile legii.

(3) Părților li se asigură posibilitatea de a participa la toate fazele de desfășurare a procesului. Ele pot să ia cunoștință de cuprinsul dosarului, să propună probe, să își facă apărări, să își prezinte susținerile în scris și oral și să exercite căile legale de atac, cu respectarea condițiilor prevăzute de lege.

(4) Instanța poate dispune înfățișarea în persoană a părților, chiar atunci când acestea sunt reprezentate."

Astfel, prevederea conform căreia dreptul la apărare este garantat constituie un principiu cu valoare constituțională.

Totodată, conform dispozițiilor art. 14 din C. proc. civ.:

"(1) Instanța nu poate hotărî asupra unei cereri decât după citarea sau înfățișarea părților, dacă legea nu prevede altfel.

(2) Părțile trebuie să își facă cunoscute reciproc și în timp util, direct sau prin intermediul instanței, după caz, motivele de fapt și de drept pe care își întemeiază pretențiile și apărările, precum și mijloacele de probă de care înțeleg să se folosească, astfel încât fiecare dintre ele să își poată organiza apărarea.

(3) Părțile au obligația de a expune situația de fapt la care se referă pretențiile și apărările lor în mod corect și complet, fără a denatura sau omite faptele care le sunt cunoscute. Părțile au obligația de a expune un punct de vedere propriu față de afirmațiile părții adverse cu privire la împrejurări de fapt relevante în cauză.

(4) Părțile au dreptul de a discuta și argumenta orice chestiune de fapt sau de drept invocată în cursul procesului de către orice participant la proces, inclusiv de către instanță din oficiu.

(5) Instanța este obligată, în orice proces, să supună discuției părților toate cererile, excepțiile și împrejurările de fapt sau de drept invocate.

(6) Instanța își va întemeia hotărârea numai pe motive de fapt și de drept, pe explicații sau pe mijloace de probă care au fost supuse, în prealabil, dezbaterii contradictorii."

Din această prevedere legală rezultă că fiecare parte are dreptul de a cunoaște toate piesele dosarului și observațiile aduse de adversar la cunoștința judecătorului, de a participa la prezentarea, argumentarea și dovedirea pretențiilor sau apărărilor sale, precum și dreptul de a lua cunoștință, de a discuta și combate susținerile și probele celeilalte părți. Având un asemenea conținut, se poate spune că dreptul la o procedură contradictorie este un element fundamental al procesului echitabil.

Potrivit dispozițiilor art. 201 alin. (1) și (2) din C. proc. civ.:

"(1) Judecătorul, de îndată ce constată că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru cererea de chemare în judecată, dispune, prin rezoluție, comunicarea acesteia către pârât, punându-i-se în vedere că are obligația de a depune întâmpinare, sub sancțiunea prevăzută de lege, care va fi indicată expres, în termen de 25 de zile de la comunicarea cererii de chemare în judecată, în condițiile art. 165.

(2) Întâmpinarea se comunică de îndată reclamantului, care poate depune răspuns la întâmpinare în termen de 10 zile de la comunicare. Pârâtul va lua cunoștință de răspunsul la întâmpinare de la dosarul cauzei."

De asemenea, art. 208 alin. (1) și (2) din C. proc. civ., prevede:

"(1) Întâmpinarea este obligatorie, în afară de cazurile în care legea prevede în mod expres altfel.

(2) Nedepunerea întâmpinării în termenul prevăzut de lege atrage decăderea pârâtului din dreptul de a mai propune probe și de a invoca excepții, în afara celor de ordine publică, dacă legea nu prevede altfel."

Din actele dosarului rezultă că părțile litigante au fost legal citate pentru toate termenele de judecată stabilite în cauză, fiindu-le comunicate, cu respectarea dispozițiilor anterior citate, toate înscrisurile depuse la dosar.

Contrar susținerilor recurentului-reclamant A., deși legal citat, pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării nu a depus întâmpinare în cauză. Astfel, prin încheierea de ședință din data de 06.06.2016, Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a amânat cauza și a comunicat pârâtului notele scrise depuse de către reclamant. La data de 26.09.2016, instanța de fond a amânat judecata față de faptul că pe rolul Înaltei Curți de Casației și Justiție a foat înregistrată cererea de strămutare a dosarului nr. x/2016 formulată de către reclamant. De asemenea, prima instanță a amânat, la data de 21.11.2016, judecata în vederea precizării în concret a acțiunii de către reclamant, iar la data de 05.12.2016, în vederea comunicării notelor depuse de acesta, către pârât.

Totodată, prin încheierea de ședință din data de 23.01.2017 instanța de fond având nevoie de timp pentru a delibera și pentru a da posibilitatea părților să depună concluzii scrise, a amânat pronunțarea, ulterior, pârâtul depunând la data de 31.01.2017 concluzii scrise. Având nevoie de lămuriri suplimentare, instanța a repus cauza pe rol a fixat termen de judecată pentru data de 06.03.2017 și a dispus comunicarea către reclamant a concluziilor scrise depuse de pârât.

Așadar, tocmai în vederea garantării exercitării dreptului la apărare, instanța a amânat pronunțarea, în vederea depunerii de concluzii scrise.

Față de aceste împrejurări, Înalta Curte apreciază că fiecărei părți litigante i s-a oferit posibilitatea, în mod real, iar nu doar formal, de a-și exprima punctul de vedere asupra chestiunilor de fapt și de drept invocate, în scopul aflării adevărului și pronunțării unei hotărâri legale și temeinice. Faptul că reclamantului i-au fost comunicate concluziile scrise depuse de pârât este de natură a satisface exigența procedurală anterior citată.

Pentru argumentele arătate mai sus, criticile invocate sunt nefondate, nu justifică o îngrădire a dreptului fiecărei părți la un proces echitabil, la o dezbatere contradictorie în ședință publică asupra argumentelor și/sau apărărilor formulate de partea adversă.

Analizând recursul declarat de reclamantul A. din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte îl va examina din perspectiva faptului că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Deși aparent am fi în prezența unor motive distincte, în realitate este vorba de ipoteze diferite ale aceluiași motiv de casare - nemotivarea hotărârii -, deoarece astfel trebuie calificată și o hotărâre care nu este deloc motivată și una care cuprinde motive contradictorii ori motive care sunt străine pricinii.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., în considerentele hotărârii judecătorul trebuie să arate motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și motivele pentru care s-au respins cererile părților. Motivarea este de esența hotărârilor și este necesară pentru a o face înțeleasă și acceptată de părți, dar și pentru a permite instanței de control judiciar să verifice, după caz, stabilirea situației de fapt și a aplicării legii sau numai aplicarea legii.

Este însă important de reținut că judecătorul este obligat să motiveze soluția dată fiecărui capăt de cerere, iar nu să răspundă separat diferitelor argumente ale părților care sprijină fiecare capăt de cerere, astfel încât, dacă soluția este motivată, nu constituie motiv de casare faptul că nu s-a răspuns la fiecare argument.

În cauza de față se constată în primul rând că recurentul deși a invocat acest motiv de recurs nu a formulat în mod concret critici care să fie subsumate acestuia, iar, pe de altă parte, se constată că hotărârea primei instanțe este motivată atât în fapt cât și în drept, nu cuprinde motive contradictorii, astfel încât motivul invocat nu este incident. Faptul că judecătorul a preluat unele argumente susținute de pârât nu este de natură să conducă la casarea hotărârii recurate atâta timp cât prima instanță a construit propriul silogism logico-juridic ce poate fi cenzurat de instanța de control judiciar.

Cel de al treilea motiv de casare, invocat de recurent, este prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale, nu și a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit. În cauza de față aceste motive nu sunt incidente, soluția primei instanțe este expresia interpretării și aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura administrativă și în cea judiciară.

Astfel, pentru a pronunța sentința recurată, instanța de fond, în mod corect, a reținut că petițiile adresate pârâtului Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării au soluționate cu respectarea dispozițiilor Ordinului Președintelui Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării nr. 144/2008 privind aprobarea Procedurii interne de soluționare a petițiilor și sesizărilor. Astfel, în baza dispozițiilor art. 18 alin. (1) și alin. (2) sesizările au fost înregistrate și s-a constituit câte un dosar pentru fiecare, iar în baza prevederilor art. 15 alin. (1) și art. 46 alin. (1) din Ordin, părțile au fost legal citate în vederea participării la ședința de audieri în vederea soluționării petițiilor. Prin hotărârea nr 483/04.11.2015, Colegiul Director al Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării a constatat că aspectele sesizate prin petiția nr. 22535/07.04.2015 nu constituie fapte de discriminare în sensul dispozițiilor O.G. nr. 137/200 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, hotărâre care nu a fost contestată de reclamant.

În același sens, cea de a doua petiție adresată Comisiei pentru cercetarea abuzurilor, combaterea corupției și petiții din cadrul Senatului României, redirecționată și înregistrată de către autoritatea pârâtă sub nr. x/23.10.2015 a fost clasată prin Hotărârea nr. 185/02.03.2016, față de lipsa de diligență a reclamantului de a da curs solicitărilor Consiliului, emise prin adresa nr. x/15.12.2015. Astfel, cum în mod corect a reținut prima instanță, din analiza înscrisurilor existente la dosar rezultă că nici această hotărâre nu a fost contestată de către reclamant.

Față de critica reclamantului privind nerespectarea termenului de 90 de zile prevăzut de dispozițiile art. 20 alin. (7) din O.G. nr. 137/2000 pentru prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, Înalta Curte o constată ca fiind neîntemeiată, termenul la care se face referire în cauză fiind un termen de recomandare, legiuitorul prevăzând nicio sancțiune expresă pentru ipoteza nerespectării acestui termen, rolul acestuia fiind unul de eficientizare a procedurii de soluționare a petițiilor.

Așa fiind, Înalta Curte constată că soluția adoptată a fost corect și amplu motivată, s-a fundamentat pe interpretarea probelor administrate raportat la prevederile legale aplicabile, astfel încât niciunul dintre motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 din C. proc. civ. nu sunt incidente în cauză.

Pentru aceste considerente și în temeiul art. 20 din Legea contenciosului administrativ nr. 544/2004 și art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 39/CA/2017 -PI din data 3 aprilie 2017 a Curții de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 39/CA/2017 -PI din data 3 aprilie 2017 a Curții de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 25 februarie 2020.