ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6470/2020

Ședința publică din data de 2 decembrie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 10.10.2017, sub nr. x/2017, reclamantul Ministerul Educației Naționale, în contradictoriu cu pârâtul Direcția Organismul Intermediar pentru Programul Operațional Capital Uman - Ministerul Educației Naționale - OI POCU MEN, a solicitat anularea deciziei nr. OI/594 din ES/03.04.2017 emisă de OI POCU MEN și a procesului-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare cu nr. x/06.02.2017, prin care este declarată ca și cheltuieli neeligibilă, printre altele, suma de 5.103,86 RON, ce reprezintă cheltuieli angajate în proiect de Partenerul 2 S.C. A. S.R.L., cheltuieli cu o rată de leasing a unui autovehicul.

Prin încheierea de ședință din data de 25.06.2018, judecata a fost suspendată în temeiul art. 242 din C. proc. civ., având în vedere că reclamantul nu s-a conformat dispozițiilor instanței, respectiv nu a depus la dosarul cauzei toate înscrisurile care au fundamentat cererea de rambursare a sumei aferente facturii nr. x/01.04.2013, deși a fost citat cu această mențiune.

Prin sentința civilă nr. 1032 din 18 martie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal s-a constatat perimată acțiunea formulată de reclamantul Ministerul Educației Naționale, în contradictoriu cu pârâtul Direcția Organismul Intermediar pentru Programul Operațional Capital Uman - Ministerul Educației Naționale - OI POCU MEN.

Împotriva sentinței civile nr. 1032 din 18 martie 2019 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul Ministerul Educației Naționale a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate, solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

În contextul unei succinte prezentări a situației de fapt, recurentul-reclamant a susținut că a depus la dosar toate actele solicitate de instanță care se aflau în posesia sa, documentele solicitate prin încheiera din data de 14 mai 2018 neavând cum să se afle în posesia sa, fiind evident la Partenerul 2, care a solicitat rambursarea cheltuielilor.

Astfel, de la data suspendării judecății cauzei, reclamantul a efectuat demersuri în vederea obținerii înscrisurilor în discuție, respectiv înscrisurile care au fundamentat cererea de rambursare a sumei aferente facturii nr. x/01.04.2013, intrând în posesia acestora la data de 18 martie 2019, la care prima instanță a constatat perimarea acțiunii.

În aceste condiții, recurentul a apreciat că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 418 alin. (3) C. proc. civ. privind suspendarea termenului de perimare atît timp cât partea a fost împiedicată de a stărui în judecată din motive temeinic justificate, având în vedere că netransmiterea datelor solicitate de către S.C. B. constituie un astfel de motiv justificat.

Intimatul-pârât a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului pentru neindicarea motivelor de nelegalitate a hotărârii.

Pe fond a solicitat respingerea recursului, apreciind că sentința recurată este temeinică și legală, fiind dată cu aplicarea corectă a normelor de drept material incidente situației de fapt reținute.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 20 iunie 2019, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererii de recurs la data de 2 decembrie 2020, în ședință publică, cu citarea părților.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând sentința recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a apărărilor invocate prin întâmpinare și a dispozițiilor legale incidente în materia suspusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare.

Instanța de contencios administrativ și fiscal a fost învestită cu o cerere prin care reclamantul Ministerul Educației Naționale, în contradictoriu cu pârâtul Direcția Organismul Intermediar pentru Programul Operațional Capital Uman - Ministerul Educației Naționale - OI POCU MEN, a solicitat anularea deciziei nr. OI/594 din ES/03.04.2017 emisă de OI POCU MEN și a procesului-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare cu nr. x/06.02.2017, prin care este declarată ca și cheltuieli neeligibilă, printre altele, suma de 5.103,86 RON, ce reprezintă cheltuieli angajate în proiect de Partenerul 2 S.C. A. S.R.L., cheltuieli cu o rată de leasing a unui autovehicul.

Prin încheierea de ședință din data de 25.06.2018, judecata a fost suspendată în temeiul art. 242 din C. proc. civ., având în vedere că reclamantul nu s-a conformat dispozițiilor instanței, respectiv nu a depus la dosarul cauzei toate înscrisurile care au fundamentat cererea de rambursare a sumei aferente facturii nr. x/01.04.2013, deși a fost citat cu această mențiune.

Prin sentința recurată, s-a constatat perimarea acțiunii, reclamantul formulând critici de nelegalitate a acesteia.

Pe fondul recursului, Înalta Curte amintește că potrivit art. 416 alin. (1) și (2) din C. proc. civ., "orice cerere de chemare în judecată se perimă de drept, dacă a rămas în nelucrare din vina părții timp de 6 luni. Partea nu se socotește în vină, când actul de procedură urma sa fie îndeplinit din oficiu. Termenul de perimare curge de la ultimul act de procedură îndeplinit de părți sau instanță."

Potrivit art. 420 alin. (1) din C. proc. civ., perimarea se constată din oficiu sau la cererea părții interesate.

Din interpretarea acestor dispoziții legale rezultă că perimarea este o sancțiune procesuală care se bazează pe prezumția de desistare a părții de la cererea făcută, dedusă din faptul nestăruinței în timpul prevăzut de lege, sancțiune determinată de necesitatea de a se curma starea de incertitudine creată asupra raporturilor juridice deduse judecății prin cererea de chemare în judecată lăsată în nelucrare timp de 6 luni, din vina părții.

Astfel, este fără putință de tăgadă că, de esența acestei sancțiuni, este culpa procesuală a părții.

Înalta Curte constată că judecarea acțiunii de fond a fost suspendată la data de 25 iunie 2018, pentru neîndeplinirea obligațiilor stabilite de instanță în sarcina reclamantului, cauza fiind lăsată în nelucrare timp de 6 luni, din vina acestei părți.

Or, prima instanță verificând condițiile prevăzute de lege, respectiv: cauza să fi rămas în nelucrare timp de 6 luni; rămânerea în nelucrare să se fi datorat culpei părții; neintervenirea unei cauze de întrerupere sau de suspendare a termenului de perimare; inexistența unei cauze de stingere a procesului prevăzută de o normă specială, în mod corect a constatat intervenirea perimării acțiunii.

Instanța de control judiciar nu poate reține incidența în cauză a dispozițiilor art. 418 alin. (3) C. proc. civ. privind suspendarea termenului de perimare atât timp cât partea a fost împiedicată de a stărui în judecată din motive temeinic justificate, ce constituie singura critică formulată de fapt prin cererea de recurs, motivată de netransmiterea datelor solicitate de către S.C. B., care, în opinia sa, reprezintă un caz bine justificat.

Este adevărat că unul dintre cazurile de suspendare a termenului de perimare privește timpul cât partea este împiedicată de a stărui în judecată din cauza unor motive temeinic justificate, precum și în alte cazuri expres prevăzute de lege, însă, în acest caz, suspendarea termenului de perimare se va constata de îndată ce motivele care au împiedicat partea să stăruie în judecată sunt înlăturate sau dispar, deci ulterior existenței efective a cauzei de suspendare.

De asemenea, caracterul justificat al motivelor de împiedicare va fi apreciat de instanță, astfel că acest caz de suspendare a cursului perimării este unul facultativ în măsura în care nu se întemeiază pe o prevedere legală expresă.

Totodată, partea care invocă motive temeinic justificate care au împiedicat-o să stăruie în judecată trebuie să dovedească nu numai faptul apariției lor, ci și durata acestora, pentru a fi posibilă determinarea întinderii perioadei de suspendare a cursului perimării, perioadă pe care legea nu o limitează.

Or, în speță, recurentul-reclamant nu a invocat motive care să se circumscrie prevederilor art. 418 alin. (3) C. proc. civ., nedepunând la dosar dovezi privind demersurile efectuate pentru îndeplinirea obligației stabilită de instanță în sarcina sa ori dovezi ale împrejurărilor concrete care l-au împiedicat să stăruie în judecată și întinderea acestora, prin cererea de recurs făcând o simplă afirmație referitoare la faptul că societatea de la care a obținut înscrisurile în discuție i-a răspuns chiar la data pronunțării sentinței de fond, depunând la dosar actele respective, astfel că instanța nu poate aprecia asupra motivelor justificate în sensul dispozițiilor antereferite.

În concluzie, suspendarea cursului perimării înlătură efectul sancționator al perimării numai în situațiile în care cauza rămâne în nelucrare din motive neimputabile părții. Această soluție legislativă apare ca firescă și echitabilă în condițiile în care instituția perimării are rol sancționator, iar, în principiu, orice sancțiune are la bază un comportament culpabil din partea celui care este ținut să o suporte.

Prin urmare, Înalta Curte constată că sentința recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinței prin prisma dispozițiilor invocate de recurent, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge excepția nulității recursului invocată de intimatul-pârât și va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului invocată de intimatul-pârât.

Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant Ministerul Educației Naționale împotriva sentinței nr. 1032 din 18 martie 2019, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 2 decembrie 2020.