ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6348/2020

Ședința publică din data de 26 noiembrie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Alba Iulia sub dosar nr. x/2020, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Municipiul Sebeș - Direcția Venituri și Municipiul Sebeș, reprezentat prin Primar, suspendarea efectelor Deciziei de impunere pentru stabilirea impozitelor/taxelor datorate de persoanele juridice nr. x/26.02.2020 până la soluționarea definitivă pe fond a acțiunii în anulare, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 43 din 6 aprilie 2020 a Curții de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Direcția Venituri, invocată prin întâmpinare.

A fost admisă cererea de suspendare formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâții Municipiul Sebeș - Direcția Venituri și Municipiul Sebeș.

S-a dispus suspendarea executării Deciziei de impunere pentru anul 2020 nr. x/26.02.2020 până la pronunțarea instanței de fond.

Au fost obligați intimații să plătească reclamantei suma de 8.050 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale.

Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond au formulat recurs pârâții Municipiul Sebeș și Municipiul Sebeș - Direcția Venituri, întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., prin care au solicitat admiterea recursului, casarea sentinței și respingerea acțiunii.

În motivarea recursului, au arătat că instanța de fond a reținut în mod eronat că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004.

În ceea ce privește condiția cazului bine justificat, au arătat recurenții că aceasta nu este îndeplinită în cauză și că, în ceea ce privește decizia contestată, baza de impozitare a fost stabilită din oficiu, întrucât reclamanta nu a depus declarație de impunere. În mod corect a fost stabilit impozitul pe clădiri, pârâții folosind ca mijloc de probă decizia nr. 1783/09.07.2017 a Curții de Apel Alba Iulia prin care s-a statuat că imobilul construcție-instalație pentru producerea formaldehidei - 100% capacitatea 60000 T/an este o clădire-instalație, a cărei valoare nu a fost contestată și prin urmare se impune a se da eficiență prezumției de lucru judecat.

Este eronată reținerea instanței de fond că prin expertiza efectuată în dosarul nr. x/2018 s-a stabilit că nu este vorba despre o clădire, precum și reținerea că prin decizia nr. 24130/24.03.2020 de soluționare a contestației administrative pârâtul apreciază că soluția ce urmează a fi pronunțată depinde de soluția ce se va pronunța de Curtea de Apel Alba Iulia în dosarul nr. x/2018.

Au mai arătat recurenții că instanța de fond a soluționat cauza bazându-se pe supoziții, neobservând că decizia a fost corect și legal motivată în fapt și în drept, neexistând nici un motiv de nelegalitate aparent, iar apărările formulate de reclamantă cu privire la natura construcției sau calcularea greșită a bazei de impozitare sunt incompatibile cu natura cererii și stadiul procesual. Instanța de fond trebuia să se limiteze strict la conținutul actului administrativ atacat, fără a face supoziții cu privire la calcularea greșită a bazei de impozitare, aspect ce constituie o chestiune de fond.

În ceea ce privește paguba iminentă, au menționat recurenții că instanța de fond a stabilit îndeplinită această condiție în mod eronat. Această condiție nu a fost îndeplinită de către reclamantă, mai ales în condițiile în care nu există iminența unei executări silite, fiind suspendată procedura de soluționare a contestației privind decizia de impunere.

Au mai arătat recurenții că acordarea cheltuielilor de judecată s-a făcut într-un cuantum foarte mare față de volumul de muncă depus și complexitatea cauzei.

Intimata-reclamantă a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului, solicitând în subsidiar respingerea acestuia ca nefondat și menținerea sentinței instanței de fond ca fiind temeinică și legală, cu cheltuieli de judecată.

II. Soluția instanței de recurs

Examinând cu prioritate, în raport de prevederile art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., excepția nulității recursului invocată de intimata-reclamantă, Înalta Curte constată că aceasta este neîntemeiată și urmează să o respingă, având în vedere că motivele de nelegalitate invocate de recurenți pot fi circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport cu motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante.

Reclamanta A. S.R.L. a învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune prin care a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Municipiul Sebeș - Direcția Venituri și Municipiul Sebeș, reprezentat prin Primar, suspendarea efectelor Deciziei de impunere pentru stabilirea impozitelor/taxelor datorate de persoanele juridice nr. x/26.02.2020, până la soluționarea definitivă pe fond a acțiunii în anulare, cu cheltuieli de judecată.

Soluția primei instanțe de admitere a acțiunii este legală, fiind împărtășită și de instanța de control judiciar pentru că reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale pertinente, în raport cu situația de fapt rezultată din probele administrate în cauză.

Cererea de suspendare a executării a fost întemeiată pe dispozițiile art. 14 din Legea nr. 554/2004.

Potrivit dispozițiilor art. 14 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004:

"În cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond".

Astfel, pentru a se dispune măsura de suspendare a executării actului administrativ, art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 impune două condiții cumulative, și anume: (1) cazul bine justificat, definit de art. 2 alin. (1) lit. t) din lege, ce constă în anumite împrejurări legate de starea de fapt și de drept, de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ; (2) paguba iminentă, definită în art. 2 alin. (1) lit. ș) din aceeași lege, ca fiind prejudiciul material viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu public.

În dreptul administrativ român operează, cu titlul de principiu, prezumția de legalitate a actelor administrative, care sunt executorii din oficiu, iar cele două condiții prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, prin sensul lor restrictiv imperativ, denotă caracterul de excepție al măsurii suspendării executării actului normativ, presupunând dovedirea efectivă a unor împrejurări conexe regimului administrativ aplicabil, care să fie de natură a argumenta existența unui caz bine justificat și iminența producerii pagubei.

Înalta Curte apreciază că în mod corect prima instanță a reținut că, în speță, având în vedere circumstanțele de fapt ale cauzei, sunt îndeplinite atât condiția cazului bine justificat, cât și condiția referitoare la paguba iminentă.

În ceea ce privește condiția cazului bine justificat, identificarea elementelor de nelegalitate a actului administrativ ce pot fi subsumate acestei condiții trebuie să se facă în urma unei analize sumare a legalității actului administrativ, soluționarea unei cereri de suspendare a executării nepermițând examinarea legalității actului, pentru că aceasta ar echivala cu prejudecarea fondului cauzei.

În speță, se constată că în argumentarea condiției cazului bine justificat prima instanță a reținut faptul că în dosarul nr. x/2018 aflat pe rolul Curții de Apel Alba Iulia, având ca obiect deciziile de impunere emise pentru perioada 2014-2017 și decizia de soluționare a contestației, în cadrul căruia a fost contestată însăși încadrarea de către organul fiscal a instalației de formaldehidă în categoria clădirilor fiscale, a fost administrată proba cu expertiză judiciară în construcții, expertul stabilind faptul că nu întreaga construcție reprezintă clădire în sensul Codul fiscal, ci doar o parte a acestuia, respectiv zona cu închideri.

Înalta Curte împărtășește opinia instanței de fond în sensul că acest aspect este suficient pentru a îndreptăți concluzia că argumentele reclamantei sunt relevante și nu pot fi înlăturate fără a examinare aprofundată a fondului cauzei, fiind în același timp de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ atacat.

A mai reținut instanța de fond că o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ atacat este reprezentată și de faptul că prin Decizia nr. 24130/24.03.2020 s-a dispus suspendarea soluționării contestației administrative formulate împotriva deciziei de impunere în temeiul art. 277 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură fiscală, apreciind că soluția ce urmează a fi pronunțată depinde de soluția ce va fi pronunțată în dosarul nr. x/2018 al Curții de Apel Alba Iulia.

Deși inițial, în cuprinsul cererii de recurs, recurenții apreciază că această reținere a instanței de fond este eronată, întrucât nu există o astfel de mențiune în cuprinsul deciziei, dispunându-se doar suspendarea procedurii de soluționare a contestației pe o perioadă de șase luni de la data acordării, respectiv până la 24.09.2020, aceștia concluzionează că, în condițiile în care s-a suspendat soluționarea contestației, este evident că urmează să se pronunțe în funcție de soluția ce se va da în dosarul nr. x/2018.

În privința celorlalte motive invocate, instanța de fond a apreciat în mod corect că analizarea acestora implică o depășire a limitelor prevăzute de procedura de față, presupunând o amplă examinare a situației de fapt și administrarea de probe suplimentare.

Înalta Curte constată, contrar celor invocate de către recurenții-pârâți, că aspectele procedurale reținute de către prima instanță se circumscriu cerinței de verificare doar la nivel aparent a legalității actelor administrative atacate, prin această analiză nefiind antamat fondul cauzei, respectiv legalitatea sumelor stabilite în sarcina intimatei-reclamante, ci au fost verificate doar aspecte formale, fără a se face o analiză de fond a raportului juridic fiscal, respectiv fără a se intra pe fondul verificării aspectelor de legalitate a actelor administrative fiscale.

În ceea ce privește criticile recurenților-pârâți privind puterea de lucru judecat sub forma prezumției cu privire la baza de impozitare a clădirii - instalație pentru producerea formaldehidei, Înalta Curte constată că în considerentele deciziei menționate de aceștia, respectiv nr. 1783/2017 a Curții de Apel Alba Iulia, s-a reținut că instalația de producere a formaldehidei constituie o componentă parte integrantă a construcției pentru a cărei executare s-a solicitat și emis autorizația de construire. Prin decizia invocată de recurenți s-a mai reținut că ceea ce s-a solicitat în vederea autorizării și ulterior s-a autorizat a fost executarea lucrărilor de construire a conceptului unitar - instalație pentru producerea formaldehidei.

Înalta Curte reține că prin decizia menționată s-a constatat că este vorba despre un concept unitar - instalație pentru producerea formaldehidei, analiza fiind însă făcută din perspectiva Legii nr. 50/1991, nefiind formulată o concluzie în sensul existenței unei clădiri în sensul legii fiscale.

Cât privește criticile recurentelor-pârâte referitoare la îndeplinirea condiției pagubei iminente, astfel cum aceasta este definită în art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte constată, de asemenea, că și această condiție este îndeplinită, raportat la efectul imediat al actelor administrative contestate, precum și la cuantumul sumelor stabilite prin acestea.

Înalta Curte reține că instanța de fond a avut în vedere ponderea sarcinii fiscale stabilite în sarcina operatorului economic în raport cu rezultatele financiare ale acestuia, impactul pe care executarea silită l-ar avea asupra activității societății și asupra angajaților, imposibilitatea de a obține facilități de creditare pentru acoperirea lipsei de lichidități, precum și consecințele pe care le-ar avea asupra eșalonării obținute de societate prin mai multe decizii emise de pârât.

Condiția pagubei iminente presupune producerea unui prejudiciu material viitor și previzibil, greu sau imposibil de reparat, dar cu toate acestea, iminența prejudiciului nu trebuie dovedită cu certitudine absolută, ci este suficient, mai ales atunci când realizarea prejudiciului depinde de intervenția unui ansamblu de factori, ca acesta să poată fi prevăzut cu un grad de probabilitate suficient de mare, cum este cazul și în situația dedusă prezentei judecăți.

Prin urmare, se constată că sunt întemeiate aprecierile instanței de fond, în sensul îndeplinirii și a acestei condiții, fiind de necontestat că, în condițiile în care punerea în executare a unui act administrativ prin care a fost stabilită în sarcina societății reclamante o măsură care prin însăși natura ei, conduce la diminuarea patrimoniului societății și perturbarea întregii activități a acesteia, nu pot fi omise repercusiunile de natură economică și financiară cauzate în acest mod.

Astfel fiind, criticile invocate de către pârâți nu sunt în măsură să conducă la reformarea hotărârii de primă instanță, soluția pronunțată de aceasta fiind legală.

Prin urmare, ținând seama de considerentele de ordin legal și de situația de fapt dovedită, de Recomandarea nr. R/89/8/13.09.1989 a Comitetului de Miniștri din cadrul Consiliului Europei privind protecția jurisdicțională provizorie în materie administrativă, Înalta Curte apreciază că executarea actelor administrative ce fac obiectul cauzei este de natură a crea pagube serioase intimatei-reclamante, care pot să aibă consecințe grave în patrimoniul acesteia.

Referitor la susținerea vizând cuantumul mare al cheltuielilor de judecată la care au fost obligați pârâții, instanța de control judiciar constată că aceasta nu reprezintă o critică de nelegalitate a sentinței, ci o critică de netemeinicie, întrucât vizează exercitarea dreptului de apreciere al instanței sub aspectul cuantumului cheltuielilor de judecată acordate în cauză.

În acest sens este relevantă Decizia nr. 3/2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursurilor în interesul legii prin care s-a statuat că în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanța de fond s-a pronunțat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporționalității cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților, solicitate de partea care a câștigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

În condițiile art. 453 din C. proc. civ., Înalta Curte va obliga recurenții-pârâți la plata către intimata-reclamantă a sumei de 4000 RON cheltuieli de judecată, reduse conform art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., dovedit prin depunerea la dosarul instanței de recurs a facturii nr. x și confirmării plății din 01.10.2020, apreciind că se justifică reducerea acestuia în raport cu munca efectiv realizată de avocat în stadiul procesual al recursului.

2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul formulat de pârâții Municipiul Sebeș - Direcția Venituri și Municipiul Sebeș împotriva sentinței nr. 43 din 6 aprilie 2020 a Curții de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității.

Respinge recursul formulat de pârâții Municipiul Sebeș - Direcția Venituri și Municipiul Sebeș împotriva sentinței nr. 43 din 6 aprilie 2020 a Curții de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Obligă recurenții-pârâți la plata către intimata-reclamantă a sumei de 4000 RON cheltuieli de judecată, reduse conform art. 451 alin. (2) din C. proc. civ.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 26 noiembrie 2020.