ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 627/2021

Ședința publică din data de 04 februarie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrata pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a în data de 14.06.2017, reclamantul Fondul de Garantare a Asiguraților a chemat în judecata pe pârâta Compania Naționala de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. (fosta CNADNR SA), solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, sa constate nulitatea deciziei FGA nr. 2925/12.12.2016.

Prin sentința civilă nr. 2192 din 09 mai 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a fost admisă acțiunea formulată de reclamantul Fondul de Garantare a Asiguraților și a fost anulată decizia FGA nr. 2925/12.12.2016.

Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond a formulat recurs pârâta CNAIR S.A., întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței și rejudecarea fondului.

În motivarea recursului, a arătat că, inițial, Fondul de Garantare a Asiguraților a admis în parte cererea de plată nr. x/28.03.2016 și a emis Decizia nr. 2925/12.12.2016, iar ulterior a revenit și a emis decizia nr. 3934/09.02.2017 de respingere la plată a cererii, invocând propria culpă, respectiv faptul că a constatat atingerea plafonului de 450000 RON prevăzut de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 ulterior emiterii primei decizii.

Având în vedere că reclamantul FGA avea obligația de a proceda la verificarea dosarelor de daună și a creanțelor de asigurări înregistrate în evidențele sale, faptul că cererea de plată a fost înregistrată anterior atingerii plafonului și că nimeni nu-și poate invoca propria culpă, a apreciat recurenta că decizia 2925/12.12.2016 este legală și temeinică.

Intimatul-reclamant a formulat întâmpinare prin care a invocat excepțiile tardivității și nulității, în subsidiar solicitând respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței instanței de fond ca fiind temeinică și legală, cu cheltuieli de judecată.

În motivare, a arătat că recurenta-pârâtă nu poate fi considerată unic creditor de asigurare pentru fiecare dintre creanțele de asigurări solicitate prin cereri de plată distincte pentru care susține, în mod greșit, că se aplică plafonul legal de garantare de 450000 RON/creanță. Pentru diferența de sumă care depășește plafonul legal de garantare, creditorul de asigurare al asigurătorului în faliment poate să ceară plata în cadrul procedurii falimentului, prin înscrierea la masa credală a societății de asigurare față de care s-a deschis procedura falimentului.

La termenul de judecată din 04.02.2021, Înalta Curte a respins excepția tardivității invocată de intimatul-reclamant.

II. Soluția instanței de recurs

Examinând cu prioritate, în raport de prevederile art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., excepția nulității recursului invocată de intimatul-reclamant Fondul de Garantare a Asiguraților, Înalta Curte constată că aceasta este neîntemeiată și urmează să o respingă, având în vedere că motivele de nelegalitate invocate de recurentă pot fi circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport cu motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul este fondat.

2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante.

Reclamantul Fondul de Garantare a Asiguraților a învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune prin care a solicitat să se constate nulitatea deciziei FGA nr. 2925/12.12.2016 prin care a fost admisă în parte cererea nr. x/28.03.2016 depusă de pârâta Compania Naționala de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. și au fost acordate despăgubiri de 37.303 RON, reprezentând contravaloare reparații. Ulterior emiterii deciziei, constatând că pârâta atinsese deja plafonul maxim de 450000 RON/creditor de asigurare în urma acordării despăgubirilor în urma formulării altor cereri, Fondul de Garantare a Asiguraților a emis o nouă decizie, respectiv 3934/09.02.2017, prin care cererea nr. x/28.03.2016 a fost respinsă.

Prima instanță a admis cererea de chemare în judecată, reținând atingerea plafonului de 45000 RON de către pârâtă, potrivit înscrisurilor depuse de reclamant în dovedire, precum și prevederile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, concluzionând că atingerea de către o persoană fizică sau juridică a plafonului atrage încetarea oricărei plăți viitoare de către FGA și respingerea cererilor de despăgubire, sumele rămase nerecuperate putând fi valorificate numai prin înscrierea la masa credală în cadrul procedurii falimentului declanșate împotriva asigurătorului în cauză.

Recurenta a criticat sentința instanței de fond, apreciind că reclamantul avea obligația de a proceda la verificarea dosarelor de daună și a creanțelor de asigurări înregistrate în evidențele sale și că a fost înregistrată cererea sa de plată la FGA la 28.03.2016, anterior atingerii plafonului de 450000 RON.

Instanța de control judiciar constată că admiterea acțiunii reclamantului s-a realizat de către instanța de fond într-o modalitate criticabilă, care a lăsat nelămurite aspecte esențiale ale cauzei.

Astfel, Curtea de Apel București și-a întemeiat considerentele hotărârii pe baza înscrisurilor depuse la dosarul cauzei, concluzionând că situația de fapt constând în atingerea de către pârâtă a plafonului de 450000 RON a fost dovedită de reclamant prin înscrisul intitulat "Borderou plăți creditor de asigurări CNADNR", prin cererile de despăgubiri și ordinele de plată aferente fiecărei cereri în parte.

A reținut, totodată, că pârâta nu a contestat această situație de fapt, ci a susținut că nu are relevanță juridică.

În ceea ce privește consecințele juridice ale atingerii plafonului de 450000 RON, instanța de fond a apreciat că devin aplicabile prevederile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, arătând că plafonul de 450000 RON nu se referă la fiecare creanță de asigurare în parte, ci vizează persoana care are calitatea de creditor de asigurare, fiind deci avută în vedere totalitatea creanțelor pe care o persoană le are împotriva asigurătorului la momentul intrării lui în faliment, indiferent dacă aceste creanțe provin din raporturi juridice diferite, adică din contracte de asigurare diferite și din împrejurări de fapt diferite.

Recurentul-pârât a susținut că, potrivit aceluiași înscris, respectiv borderoului de plăți întocmit de reclamantă, calitatea de persoană asigurată nu se suprapune în toate cazurile cu aceea de beneficiar al asigurării, astfel că susținerea reclamantei potrivit căreia "borderoul cuprinde în mod explicit și detaliat sumele de bani achitate cu titlu de creanțe de asigurare de către Fondul de Garantare a Asiguraților în contul CNADNR SA" sunt neîntemeiate.

Totodată, a mai susținut că nu a avut în toate cazurile prezentate în cuprinsul borderoului de plăți întocmit de reclamantă și calitatea de beneficiar al sumei achitate cu titlul de despăgubire, astfel că a apreciat că nu se poate reține atingerea plafonului de garantare de 450000lei pe creditor de asigurare, astfel cum a menționat reclamanta.

Înalta Curte apreciază că lămurirea aspectului în discuție, respectiv dacă a fost depășit plafonul de 450000lei, este esențială pentru soluționarea cauzei, instanța de fond având obligația, potrivit art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale. În acest scop, cu privire la situația de fapt și motivarea în drept pe care părțile le invocă, judecătorul este în drept să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum și alte măsuri prevăzute de lege.

În aceste condiții, Înalta Curte constată că se impune casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe, judecătorul fondului urmând să analizeze dacă la data depunerii cererii de plată s-a depășit plafonul de 450000 RON, precum și incidența în cauză a prevederilor Deciziei nr. 29/02.03.2020 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A.-Direcția Regională Drumuri și Poduri Cluj, secția Drumuri Naționale Cluj împotriva sentinței civile nr. 2192 din 09 mai 2018 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Va casa sentința recurată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului.

Admite recursul declarat de Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A.-Direcția Regională Drumuri și Poduri Cluj, secția Drumuri Naționale Cluj împotriva sentinței civile nr. 2192 din 09 mai 2018 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Definitivă.

Soluția va fi pusă la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.

Pronunțată astăzi, 04 februarie 2021.