ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2741/2021

Obiectul litigiului dedus judecății Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, reclamanta Autoritatea Rutieră Română, a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguratilor, în principal, anularea Deciziei nr. 8704/28.08.2017 de respingere a cererii de plată a sumei reprezentând contravaloarea reparației autovehiculului marca x înmatriculată cu nr. x și în subsidiar, obligarea Fondului de Garantare a Asiguraților (FGA) la admiterea cererii de plată. 1.

Hotărârea primei instanțe Prin sentința civilă nr. 561 pronunțată în data de 13 februarie 2018, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis acțiunea formulată de către reclamanta Autoritatea Rutieră Română, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguratilor, a anulat Decizia nr. 8704/28.08.2017 emisă de pârât și a obligat pârâtul să procedeze la soluționarea cererii de plată nr. x din data de 09.08.2016. 1.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței civile nr. 561 pronunțată la 13 februarie 2018 de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguratilor, care invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței și pe fond respingerea acțiunii ca netemeinică. În contextul unei succinte prezentări a situației de fapt și a enunțării dispozițiilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, art. 20 alin. (1) din Norma ASF nr. 16/2015, cu trimitere și la dispozițiile art. 13 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 coroborat cu art. 15 pct. 1 lit. c) și pct. 17 alin. (2) și (3) din Norma ASF nr. 16/2015, cu privire la demersurile necesare pentru obținerea de la FGA, de creditorii de asigurări, a despăgubirilor/indemnizațiilor cuvenite, recurentul-pârât a susținut că termenul de 90 de zile pentru depunerea cererilor de plată este un termen de decădere, ce nu poate fi lăsat la aprecierea uneia dintre părți, intenția legiuitorului fiind aceea de a nu se amâna sine die primirea de către FGA a cererilor de plată a asiguraților. Analiza cererii de plată și a dosarului de dauna s-a realizat ținând seama de prevederile legale, respectiv art. 14 alin. (1) din Legea specială nr. 213/2015 și art. 20 alin. (1) din Norma ASF nr. 16/2015, care impun depunerea la FGA a cererii de plată înăuntrul termenului legal de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de deschidere a procedurii de faliment, respectiv de la data nașterii dreptului - termenul de 90 de zile fiind unul de decădere, iar sancțiunea nerespectării acestui termen prevăzut de legea specială și norma de aplicare a acesteia fiind decăderea din dreptul de a obține plată de despăgubiri din disponibilitățile FGA, cererea de plată fiind respinsă ca tardiv formulată. Față de situația de fapt dovedită cu înscrisurile administrate în dosarul primei instanțe, reiese că petenta a depus cererea de plată înregistrată la FGA cu nr. x/30.08.2016 ulterior împlinirii termenului de decădere de 90 de zile calculat de la data producerii evenimentului care a avut loc la data de 30.05.2016 sau de la data rămânerii definitive a sentinței de deschidere a procedurii falimentului împotriva debitoarei A. S.A. 1.

Apărări formulate în cauză Intimata-reclamantă a depus întâmpinare și, fără a invoca excepții, a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală a soluției instanței de fond. 1.

Procedura de soluționare a recursului În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererilor de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013. În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 7 ianuarie 2019, s-a fixat termen de judecată la data de 23 noiembrie 2021, în ședință publică, cu citarea părților. Ulterior, termenul de judecată a fost preschimbat pentru data de 11 mai 2021, prin încheierea de ședință din data de 17 aprilie 2019. II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului 2.1. Examinând sentința recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a apărărilor invocate prin întâmpinare și a dispozițiilor legale incidente în materia suspusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru considerentele expuse în continuare. Prin sentința nr. 9661/03.12.2015 pronunțată de Tribunalul București, secția a VII-a civilă, definitivă prin decizia nr. 788/28.04.2016 a Curții de Apel București, secția a VI-a civilă, s-a dispus deschiderea procedurii falimentului împotriva debitoarei A. S.A. Reclamanta Autoritatea Rutieră Română a solicitat prin cererea de plată înregistrata la Fondul de Garantare a Asiguraților sub nr. x/30.08.2016, contravaloarea reparației autovehicului avariat. Prin Decizia F.G.A. nr. 8704/28 august 2017 a fost respinsa cererea de plată nr. x/30 august 2016, urmare a depășirii termenului de 90 zile, menționat de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, întrucât reclamanta a înțeles sa formuleze și să depună cererea de plată după expirarea termenului legal de depunere a cererilor de plată la F.G.A. pentru asiguratorul A. S.A. în faliment. Instanța de fond a admis acțiunea reținând că în mod eronat a fost respinsă ca tardivă cererea. Împotriva acestei soluții, pârâtul a declarat recurs apreciind că sentința cuprinde motive contradictorii și că instanța de fond a încălcat normele de drept material. Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că este nefondată critica expusă în contextul acestui motiv de recurs, întrucât sentința nu cuprinde motive contradictorii în sensul invocat de recurentul-pârât. Potrivit disp. art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea pronunțată de instanță ca urmare a soluționării cauzei cu care a fost investită va cuprinde: "...motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-a admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților". Respectarea acestei cerințe are valoare de principiu și se circumscrie obligației ce revine instanței de a garanta părților exercițiul efectiv al dreptului la un proces echitabil consacrat de art. 6 din CEDO. Jurisprudența CEDO este constantă în a aprecia că dreptul la un proces echitabil nu poate fi exercitat efectiv decât în situația în care instanța procedează la un examen efectiv al cererilor, argumentelor și mijloacelor de probă ale părților, pentru a le aprecia pertinența. Examinând considerentele sentinței recurate, se constată că judecătorul fondului a procedat la o analiză efectivă a susținerilor părților, expunând pe larg motivele pentru care a pronunțat soluția atacată, contrar susținerilor recurentului-pârât, care afirmă că nu știe de ce nu s-a reținut că este tardivă cererea de plată, de către instanța de fond fără o argumentare convingătoare, întrucât a dovedit cu înscrisuri că a respectat cerintele legale. Prin urmare, nefiind identificate contradicții în raționamentul instanței de fond, sub aspectul invocat, critica de nelegalitate, grefată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., este nefondată, urmând a fi înlăturată ca atare. În schimb, este întemeiată cea de-a doua critică la adresa legalității sentinței civile recurate, Înalta Curte constatând că hotărârea primei instanțe reflectă o greșită aplicare a dispozițiilor art. 14 din Legea nr. 213/2015 și art. 20 din Norma nr. 16/2015. Criticile recurentului-pârât, circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. vizează, în esență, greșita interpretare și aplicare de către instanța de fond a dispozițiilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 și art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraților în ceea ce privește calificarea termenului de 90 de zile prevăzut de aceste norme. Pentru a răspunde criticilor de nelegalitate formulate de recurentul-pârât, Înalta Curte reține că prin Decizia nr. 8704 din 28 august 2017, Fondul de Garantare a Asiguraților a respins ca tardivă cererea reclamantei de acordare a despăgubirilor pentru prejudiciul suferit în urma evenimentului rutier petrecut la data de 30 mai 2016, reținând că aceasta nu a depus-o în termenul prevăzut de Legea nr. 213/2015 și Norma ASF nr. 16/2015. Învestită cu soluționarea cererii de recurs, Înalta Curte constată că motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este fondat, instanța de fond făcând o greșită interpretare și aplicare a normelor de drept material incidente. Astfel, potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, "În vederea încasării indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data nașterii dreptului de creanță, atunci când acesta s-a născut ulterior. Cererea-tip de plată va fi prevăzută în reglementările emise în aplicarea prezentei legi." De asemenea, art. 20 din Norma ASF nr. 16/2015 stabilește că, "Pentru încasarea de la Fond a indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva societății de asigurare trebuie să completeze o cerere de plată motivată în acest sens, conform modelului prevăzut în anexa nr.

Cererea de plată se poate depune începând cu data publicării deciziei Autorității de Supraveghere Financiară de închidere a procedurii de redresare financiară, în condițiile art. 22 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, și în maximum 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment. Pentru creanțele de asigurări născute ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de deschidere a procedurii de faliment, cererea de plată poate fi depusă în maximum 90 de zile de la data nașterii dreptului de creanță al creditorului de asigurări." Prin urmare, conduita oricărui creditor de asigurare era precis determinată prin actele normative evocate, fiind inserate condițiile și termenele în care-și pot exercita drepturile de a obține despăgubirile la care sunt îndreptățiți. Pentru realizarea acestor drepturi, persoanele interesate se pot raporta doar la dispozițiile legii și a actelor normative emise pentru organizarea și executarea legii cu relevanță pentru situația lor juridică. Sub acest aspect, Înalta Curte constată că în mod eronat a reținut prima instanță înregistrarea cererii de plată a reclamantei cu respectarea termenului reglementat de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, fără a observa că acest termen este unul imperativ, de sesizare a Fondului cu cererea de plată a persoanei ce se pretinde creditor de asigurare, nerespectarea acestuia atrăgând sancțiunea decăderii din dreptul de a mai formula cererea de plată. Mai exact, nu a reținut că momentul de la care începe să curgă termenul pentru formularea cererii de plată în situația dedusă judecății, este data hotărârii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului asigurătorului S.C. A. S.A., respectiv 28 aprilie 2016, fiind incidente prevederile tezei I a art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015. În raport de aceste prevederi, reclamanta a depus cererea de plată abia la data de 30 august 2016, cu depășirea termenului legal. Chiar dacă s-ar reține că termenul a început să curgă de la momentul producerii evenimentului rutier, respectiv 30 mai 2016, intimatul-reclamant avea obligația de a depune cererea de plată până la data de 29 august 2016. Înalta Curte reține că termenul de 90 de zile prevăzut de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 și art. 20 din Norma ASF nr. 16/2015 este un termen de decădere, fiind reglementat de legiuitor pentru exercitarea unui drept subiectiv, nesusceptibil de suspendare sau de întrerupere, asemenea termenului de prescripție deoarece, pentru a opera decăderea nu este necesar ca legea să prevadă această sancțiune pentru nerespectarea fiecărui termen în parte, fiind suficient ca titularul dreptului să nu-l fi exercitat în termenul peremptoriu fixat de lege. În egală măsură, este de observat că termenul de 90 de zile este un termen de decădere deoarece toate termenele imperative sunt prezumate a fi stabilite sub sancțiunea decăderii, în lipsa unei derogări. Așa fiind, față de formularea neechivocă a textului de lege - 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data nașterii dreptului de creanța atunci când acesta s-a născut ulterior - rezultă că suntem în prezența unui termen imperativ, iar conform art. 2548 C. civ. termenele de decădere nu sunt supuse suspendării si întreruperii, dacă prin lege nu se dispune altfel. În acest context, în mod legal s-a reținut prin decizia atacată că reclamanta a formulat cererea de plată la data de 30 august 2016, cu depășirea termenului de 90 de zile calculat de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a falimentului asigurătorului S.C. A. S.A. și de la evenimentului rutier din 30 mai 2016. Contrar reținerilor instanței de fond, Înalta Curte constată că cererea de deschidere a dosarului de daună adresată pârâtului nu valorează cererea de plată adresată Fondului de Garantare a Asiguraților, conform Anexei nr. 6, în cauză fiind incidentă procedura de despăgubire prevăzută de Legea nr. 213/2015. Câtă vreme normele Legii nr. 213/2015 nu sunt abrogate sau declarate neconstituționale, ele se impun ca atare instanței de judecată în soluționarea cauzei de față. Astfel, Legea nr. 213/2015 a fost publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 550 din 24 iulie 2015, iar Norma ASF nr. 16/2015 a fost publicată în Monitorul Oficial României, Partea I, nr. 667 din 2 septembrie 2015, ambele acte normative fiind accesibile oricărei persoane interesate și previzibile prin prisma clarității textelor menționate anterior. Totodată, având în vedere art. 13 alin. (2) din Legea 213/2015 coroborat cu art. 17 alin. (2) și (3) din Norma ASF nr. 16/2015, este necontestat că Fondul a publicat pe site-ul său informații referitoare la demersurile necesare pentru obținerea de la Fond, de către creditorii de asigurări, a despăgubirilor/indemnizațiilor, informații ce cuprind date referitoare la Fond, cadrul legal aplicabil, condițiile și modalitățile de efectuare a plăților, date referitoare la documentele, condițiile și formalitățile ce trebuie îndeplinite pentru încasarea despăgubirii/indemnizației. În fine, Înalta Curte reține că instanța de contencios constituțional, prin decizia nr. 185/2020 a clarificat distincția dintre cererea de deschidere a dosarului de daună și cerere de plată adresată FGA, cu privire la diferența dintre dreptul prevăzut la art. 12 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 și dreptul prevăzut de art. 14 alin. (1) din aceeași lege, potrivit căruia "În vederea încasării indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data nașterii dreptului de creanță, atunci când acesta s-a născut ulterior. Cererea-tip de plată va fi prevăzută în reglementările emise în aplicarea prezentei legi." Astfel, prevederile criticate vizează dreptul creditorului de asigurări de a solicita Fondului de garantare a asiguraților deschiderea dosarului de daună, în vreme ce art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 vizează dreptul creditorului de asigurări de a solicita Fondului de garantare a asiguraților indemnizația/despăgubirea. Ambele drepturi sunt acordate de către legiuitor cu condiția exercitării acestora într-un anumit termen, în sensul prevăzut de art. 2.545 alin. (1) din C. civ., potrivit căruia "Prin lege sau prin voința părților se pot stabili termene de decădere pentru exercitarea unui drept sau săvârșirea unor acte unilaterale." Astfel, dreptul la solicitarea deschiderii dosarului de daune trebuie exercitat între data închiderii procedurii de redresare financiară și cea a denunțării contractelor de asigurare, dar nu mai târziu de 90 de zile de la data pronunțării hotărârii de deschidere a procedurii falimentului. În schimb, dreptul de a solicita despăgubirea/indemnizația trebuie exercitat în termen de 90 de zile fie de la data (1) rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului, fie (2) de la data nașterii dreptului de creanță, atunci când acesta s-a născut ulterior. Prin urmare, nerespectarea acestor două termene atrage, în mod necesar, sancțiunea decăderii, în înțelesul dat acestei noțiuni de art. 2.545 alin. (2) din C. civ., potrivit căruia "Neexercitarea dreptului subiectiv înăuntrul termenului stabilit atrage pierderea lui, iar în cazul actelor unilaterale, împiedicarea, în condițiile legii, a săvârșirii lor". Așa fiind, constată instanța de recurs că prin formularea cererii de plată cu depășirea termenului prevăzut de lege (indiferent dacă se calculează de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a falimentului asigurătorului S.C. A. S.A. și/sau de la evenimentului rutier 30 mai 2016), reclamanta nu a fost suficient de diligentă pentru conservarea drepturilor sale, astfel că interpretarea proprie dată textelor normative invocate de aceasta în cererea de chemare în judecată, care au fost împărtășite de prima instanță, nu pot fi reținute, termenele pentru exercițiul drepturilor subiective ale părților având ca scop stimularea activității procesuale a acestora prin sancțiunea instituită pentru nerespectarea lor, cum este și cazul de față. În acest punct Înalta Curte reamintește că termenele pentru exercițiul drepturilor părților nu au ca scop îngrădirea dreptului la un proces echitabil și efectiv, ci stimularea activității procesuale a părților prin sancțiunea instituită pentru nerespectarea lor, cum este și cazul de față. Pe cale de consecință, câtă vreme reclamanta a depus cererea de plată la Fondul de Garantare a Asiguraților la data de 30 august 2016, după expirarea termenului de 90 de zile, soluția de respingere a acesteia ca tardivă este legală, urmând a fi menținută ca atare. Prin urmare, reținând că Decizia nr. 8704/28.08.2017 a fost emisă de pârât cu respectarea prevederilor art. 14 din Legea nr. 213/2015 și ale art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraților, Înalta Curte constată că sentința recurată, prin care aceasta a fost anulată, este nelegală, impunându-se a fi reformată, pentru motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. În ceea ce privește apărările formulate de intimata-reclamantă, se constată că, prin întâmpinarea depusă la dosarul instanței de recurs, aceasta a prezentat, în esență, apărările de fond formulate în fața primei instanțe, cărora Înalta Curte le-a răspuns, implicit, în procesul de examinare a recursului declarat de pârât. Având în vedere cererea recurentului-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților de acordarea a cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea pricinii, în raport cu soluția de admitere a recursului, Înalta Curte, în temeiul art. 451 și art. 453 C. proc. civ., urmează a o admite și a obliga intimatul-reclamant la plată cheltuielilor de judecată către recurent, constând în contravaloarea taxei judiciare de timbru achitate de pentru soluționarea recursului. Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursul declarat de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților, va casa, în tot, sentința recurată și, rejudecând, va respinge acțiunea, ca neîntemeiată și va obliga intimatul-reclamant la plată către recurentul-pârât a sumei de 100 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare.