ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 613/2021

Ședința publică din data de 3 februarie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 01.11.2016, pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantele A., B. și C. au solicitat, în contradictoriu cu intimatul Fondul de Garantare a Asiguraților, obligarea acestuia la emiterea Deciziei de soluționare a cererii de despăgubire depusă în data de 05.05.2016, conform dispozițiilor art. 13 din Legea nr. 213/2015.

Prin cererea modificatoare/completatoare, depusă la dosar la data de 22.03.2017, reclamantele au solicitat anularea parțială a Deciziei nr. 6191/29.05.2017 și admiterea în totalitate a cererii de despăgubire astfel cum a fost formulată prin cererea de despăgubire din data de 04.05.2016, respectiv pentru: A., suma de 439.000 RON, cu titlu de daune morale și 10.864, daune materiale; B. - 250.000 RON cu titlu de daune morale și pentru C. - suma de 250.000 RON, cu titlu de daune morale.

Prin sentința nr. 1652 din 4 aprilie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, s-a respins contestația formulată de contestatoarele A., B. și C. împotriva Deciziei nr. 6191/29.05.2017, emisă de intimatul Fondul de Garantare al Asiguraților, astfel cum a fost modificată, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței nr. 1652 din 4 aprilie 2018 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal au declarat recurs reclamantele A., B. și C., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și admiterea cererii de chemare în judecată, în sensul obligării intimatului-pârât la plata daunelor morale solicitate.

În motivarea recursului arară că prima instanță a respins cererea de chemare în judecată fără o argumentație clară în raport cu normele legale incidente și s-a rezumat doar la a preciza că este corectă modalitatea de evaluare a cuantumului daunelor morale de către pârât.

Mai arată că instanța de fond nu a făcut o apreciere proprie a textelor de lege invocate, deși era obligată să procedeze la examinarea pricinii, iar pe de altă parte, nu a avut în vedere toate criticile formulate prin cererea de chemare în judecată și nu a analizat toate solicitările reclamantelor.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., arată că hotărârea recurată a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept, respectiv a dispozițiilor art. 50 din Norma ASF nr. 23/2014.

Intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a formulat întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului ca nefondat.

II. Soluția instanței de recurs

2.1. În ceea ce privește excepția insuficientei timbrări a recursului, invocată de către instanță din oficiu, Înalta Curte o apreciază ca fiind neîntemeiată.

Se constată că, după apelarea cauzei, dar înainte de ridicarea ședinței de judecată s-a prezentat pentru recurente avocat D. și a depus la dosar dovada completării taxei judiciare de timbru cu suma de 100 RON, astfel cum s-a pus în vedere recurentelor-reclamante prin citație.

În consecință, în temeiul art. 248 C. proc. civ. raportat la art. 486 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge excepția insuficientei timbrări a recursului.

2.2. Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport cu motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul este fondat.

2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante.

Cu titlu preliminar, Înalta Curte constată că prin cererea de recurs recurentele-reclamante au formulat critici ce se circumscriu motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., instanța de recurs urmând a analiza recursul din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., pe care îl apreciază ca fiind fondat.

Examinând hotărârea recurată, Înalta Curte constată că, în considerente prima instanță a redat starea de fapt și a citat anumite texte de lege, fără a face o analiză proprie, elaborată și aplicată la aspectele reținute, lipsind constatarea inițială de raționamentul logico-juridic propriu, care să o susțină.

De asemenea, instanța a emis anumite afirmații cu titlu de concluzii (cum ar fi:

"Curtea reține legalitatea actului administrativ" sau "Curtea constată că autoritatea pârâtă a stabilit corect cuantumul despăgubirilor morale"), fără ca acestea în prealabil să fi făcut obiectul unui raționament propriu al instanței, care să o conducă la o asemenea concluzie.

Dincolo de acest aspect, instanța de recurs constată că hotărârea recurată nu răspunde nici argumentelor reclamantelor, arătate prin cererea de chemare în judecată, nefiind analizate criticile acestora în susținerea acțiunii.

Prin urmare, Înalta Curte constată că în considerentele sentinței recurate nu se regăsesc argumente care să susțină soluția pronunțată și nici nu au fost analizate toate aspectele cauzei.

Cu alte cuvinte, hotărârea recurată nu cuprinde elementele logico-juridice ce au condus instanța la soluția pronunțată și care să facă posibilă exercitarea controlului judecătoresc.

Potrivit dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., hotărârea pronunțată de prima instanță va cuprinde:

"b) considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților".

Motivarea hotărârii judecătorești, respectiv a soluțiilor pronunțate, trebuie realizată într-o manieră clară și coerentă, fiind indispensabilă pentru exercitarea controlului judiciar de către instanța ierarhic superioară și constituie o garanție împotriva arbitrariului pentru părțile în proces, întrucât le furnizează dovada, pe de o parte, că solicitările și mijloacele lor de apărare au fost serios examinate de instanță, dar și că soluțiile adoptate de către instanțele judecătorești se întemeiază pe un raționament logico-juridic menit să confere certitudinea că instanța a pronunțat o soluție justă, în raport cu împrejurările de fapt ale cauzei și temeiurile de drept aplicabile.

Întrucât legiuitorul prevede cu titlu imperativ obligația motivării hotărârilor judecătorești într-un mod care să corespundă exigențelor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., precum și exigențelor art. 6 paragraf 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și care să facă posibil controlul de legalitate a hotărârii recurate de către instanța de recurs, Înalta Curte constată că, pentru respectarea principiului dublului grad de jurisdicție și asigurarea tuturor garanțiilor procesuale pe care judecata în primă instanță le conferă părților, se impune casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut constant în jurisprudența sa că "dreptul la un proces echitabil nu poate trece drept efectiv, decât dacă cererile și observațiile părților sunt cu adevărat studiate adică examinate de către tribunalul sesizat", iar art. 6 din C.E.D.O. impune în sarcina instanței obligația de a proceda la o analiză efectivă a mijloacelor, argumentelor și propunerilor de dovezi ale părților, în raport cu normele de drept aplicabile, pentru a da posibilitatea instanței de control judiciar să verifice legalitatea și temeinicia hotărârii pronunțate în primă instanță și pentru a crea premisele unui recurs efectiv la care partea are dreptul.

Or, lipsa considerentelor logice și juridice ce au fundamentat soluția din dispozitivul hotărârii, precum și neanalizarea argumentelor din cererea de chemare în judecată, nu pot conduce la concluzia că sentința recurată răspunde cerinței privind motivarea soluțiilor pronunțate de către instanțele judecătorești, în condițiile în care aceasta nu este conformă exigențelor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., precum și ale art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, motiv pentru se impune casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

În raport cu această soluție nu se mai impune analizarea criticilor din recurs care se circumscriu motivelor de casare întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 din C. proc. civ., aceste critici urmând a fi examinate de către prima instanță cu ocazia rejudecării cauzei.

În consecință, instanța de fond, astfel cum dispune expres art. 501 din C. proc. civ., va judeca din nou cererea formulată de către reclamante, conform celor mai sus expuse.

2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 497 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de B., C. și A. împotriva sentinței nr. 1652 din 4 aprilie 2018 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal; va casa sentința recurată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția insuficientei timbrări a recursului.

Admite recursul declarat de B., C. și A. împotriva sentinței nr. 1652 din 4 aprilie 2018 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal .

Casează sentința recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Definitivă.

Soluția va fi pusă la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.

Pronunțată astăzi, 03 februarie 2021.