ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2052/2021

Ședința publică din data de 31 martie 2021

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București la data de 25.06.2019, reclamanta A. a solicitat instanței în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților anularea Deciziei nr. 20276/29.05.2019 de respingere parțială a cererii de plată a despăgubirilor, conform dispozițiilor art. 13 alin. (5) din Legea 213/2015, admiterea cererii de despăgubire astfel cum a fost formulată.

Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 310 din 25 mai 2020, a admis în parte contestația formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a anulat în parte Decizia nr. 20076/29.05.2019, exclusiv sub aspectul cuantumului despăgubirilor morale acordate reclamantei și a stabilit cuantumul despăgubirilor morale cuvenite reclamantei la suma de 27.500 RON și a obligat pârâtul la plata către aceasta a diferenței de despăgubire în cuantum de 8.772 RON, menținând în rest decizia contestată.

Împotriva hotărârii instanței de fond atât reclamanta A., cât și pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților au declarat recurs.

I. Reclamanta A., își întemeiază recursul pe motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., și anume faptul că hotărârea a fost dată cu încălcarea normelor de drept material aplicabile în procesul de evaluare a daunelor morale (art. 50. alin. (1) lit. f) din Norma A.S.F. 23/2014, art. 13 alin. (3) din Legea 213/2015 si art. 16 din Norma A.S.F. 16/2015).

Critica pe care o aduce sentinței instanței de fond are în vedere faptul că, aceasta, fără o argumentație clară, raportată la normele legale în materie și jurisprudență, admite doar în parte cererea recurentei-reclamante, considerând că, în principiu, Fondul de Garantare a Asiguraților, în mod corect s-a raportat când a dispus evaluarea cuantumului daunelor morale, la concluziile și suma maximă pentru o zi de îngrijire, cuprinse în Ghidul elaborat de către Fondul de Protecție a Victimelor Străzii, care face parte din procedura internă de evaluare a daunelor.

Atât decizia criticată, cât și hotărârea instanței de fond sunt date cu încălcarea flagrantă a dispozițiilor legale în materie și anume dispozițiile art. 50. alin. (1) lit. f).

Conform dispozițiilor art. 50. alin. (1) lit. f) din Norma A.S.F. 23/2014, în caz de vătămare corporală, daunele morale se acordă în conformitate cu legislația și jurisprudență din România.

Instanța de fond a verificat decizia doar prin prisma, procedurii interne a F.G.A. Deși în urma acestei analize a constatat nereguli în aplicarea sa, instanța nu a corectat situația și cu atât mai puțin nu a realizat și o apreciere proprie prin prisma textelor de lege invocate.

Instanța de fond aplică discreționar această procedură fără a face o evaluare justă și echitabilă a prejudiciului suferit.

Reținerea, de către instanță, a faptului că este legală modalitatea de acordare a daunelor morale, și prin raportare la faptul că pârâta are posibilitatea evaluării, și prin raportare la speța în sine, este total nefondată, din cauza faptului că, se poate observa că, pârâta nu doar că a încălcat textele de lege în aplicarea procedurii de evaluare a daunelor morale, ci aceasta și-a încălcat și propria procedură.

În legătură cu "Ghidul pentru soluționarea daunelor morale în România pe cale amiabilă", elaborat de Fondul de Protecție a Victimelor Străzii (F.P.V.S), singurul criteriu avut în vedere de pârâtă la determinarea daunelor morale și menținut de către instanța de fond drept criteriu obiectiv ce trebuie avut în vedere, în principal, arată faptul că acesta este un înscris sub semnătură privată. Acesta nu are valoarea unei norme legale, iar prin acordarea daunelor doar în baza acestui Ghid, se ignoră dispozițiile legale în materia daunelor morale, principiile de drept naționale și convenționale în această materie care impune repararea integrală a prejudiciului moral.

II. Pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

În motivarea recursului arată că instanța de fond a încălcat prevederile art. 2 alin. (1) și (3) și 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 si ale art. 21 din Norma ASF 16/2015, precum și ale art. 50 din Norma ASF 23/2014.

Din aceste dispoziții rezultă faptul că Fondul protejează creditorii de asigurări de consecințele insolventei, nu faptul că fondul se substituie asigurătorilor, obligațiile fondului fiind obligații proprii, noi, si nu o continuare/preluare a obligațiilor asigurătorilor faliți, aceste obligații fiind limitate atât in timp - la falimentul unui asigurător cat si ca plafon de garantare.

Astfel se explica de ce sumele plătite de FGA ca urmare a soluționării cererilor care le sunt adresate sunt înscrise în tabelul creditorilor împotriva asigurătorului falit, astfel cura prevăd dispozițiile art. 267 alin. (2) din Legea 85/2014, fiind deci o imposibilitate juridica absoluta ca o "obligație preluata" a asigurătorului falit sa fie înscrisa ca si "creanța de asigurări care se bucura de prioritate absolută "în tabelul de creanțe al aceluiași asigurător falit spre a fi achitată din activul acestuia.

Recurentul-pârât mai susține că dreptul de apreciere de care dispune nu a fost exercitat discreționar sau prin abuz/exces de putere, ci in baza unor reguli clare și concrete, cu aplicabilitate generala, ce asigura respectarea unui tratament egal și nediscriminatoriu fata de oricare victima a accidentelor rutiere, iar pe de alta parte, suma acordata intimatei este in conformitate cu rolul Fondului de Garantare a Asiguraților, fiind data prin apreciere in cadrul pragului respectiv -in lipsa criteriilor și limitelor legale de stabilire a cuantumului daunelor morale.

Recurgerea la o procedura interna standardizata a FGA nu contravine vreunei prevederi legale și nici nu este de natura a leza dreptul persoanelor îndreptățite de a primi daune morale.

De vreme ce se pot efectua plați cu titlu de despăgubiri peste suma de 450.000 RON, iar persoanele îndreptățite de a primi daune morale au tendința de a solicita sume aflate la limita maxima a plafonului de garantare sau chiar peste acest plafon, apare ca fiind obiectivă și rezonabilă necesitatea resimțită de a recurge la criterii precise, cu aplicabilitate generală, pentru a diferenția fiecare situație particulară dintre multiplele care se pot ivi în realitate.

Or, instanța de fond nu a constatat ca procedând în soluționarea cererii prin raportare la criteriile și pragurile stabilite conform procedurii interne FGA a procedat cu exces de putere sau că a încălcat în vreun mod dreptul la despăgubire al intimatei, ci dimpotrivă, a confirmat procedura interna ca fiind un criteriu obiectiv de evaluare a daunelor morale.

Cuantumul daunelor morale trebuie să asigure doar repararea prejudiciului moral, nu și a celui material, pe care părțile vătămate puteau să-1 pretindă în mod separat, ținându-se cont, așa cum s-a arătat mai sus, de criteriile stabilite de actele normative respective, dar și de contextul economico social în care părțile vătămate se află, stabilirea cuantumului despăgubirilor morale fiind, într-adevăr, atributul instanței de judecată, însă nu pe criterii subiective, ci pe criteriile obiective arătate mai sus, care trebuie să fie relevate și justificate.

Ambele părți au formulat întâmpinări prin care au solicitat admiterea recursului propriu și respingerea recursului oponent.

Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurenți, a apărărilor expuse în întâmpinările formulate, Înalta Curte apreciază că recursul formulat de reclamanta A. este fondat, iar recursul formulat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților este nefondat.

Pentru a ajunge la această soluție instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

I. În ceea ce privește recursul formulat de reclamanta A.;

Din actele și lucrările dosarului rezultă că reclamanta a fost victima unui accident de circulație produs la data de 12.07.2015 pe raza localității Oniscani, jud. Bacău, în urma căruia a suferit vătămări corporale ce au necesitat un număr de 55 zile de îngrijiri medicale, aspect recunoscut și consemnat de pârât în cuprinsul deciziei contestate.

Având în vedere deschiderea procedurii de faliment în privința asiguratorului RCA al persoanei vinovate de producerea accidentului, S.C. B. S.A., reclamanta a formulat la data de 22.05.2017 cerere de plata a despăgubirilor morale în sumă de 250.000 RON.

Prin decizia contestată în prezentul litigiu, în aplicarea Procedurii de soluționare a pretențiilor rezultând din vătămări corporale, aprobată prin Decizia nr. 74/02.08.2018, pârâtul FGA a admis în parte cererea de plată dispunând plata sumei de 18.728 RON daune morale.

S-a avut în vedere numărul de zile de îngrijiri medicale dovedite cu acte medicale, respectiv un număr de 55 zile de îngrijiri medicale, fiind stabilit un cuantum al despăgubirilor de 18. 728 RON.

Instanța de fond a anulat în parte decizia nr. 20076/29.05.2019 emisă de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților și a stabilit cuantumul despăgubirilor morale cuvenite reclamantei la suma de 27.500 RON și a obligat pârâtul la plata către aceasta a diferenței de despăgubire în cuantum de 8.772 RON.

Înalta Curte are în vedere că potrivit, prevederilor art. 26 alin. (1) lit. a) coroborat cu art. 49 pct. 2 din Ordinul nr. 14/2011 pentru punerea în aplicare a Normelor privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, "la stabilirea despăgubirilor în cazul vătămării corporale sau al decesului unor persoane, se au în vedere următoarele: … d) daunele morale: în conformitate cu legislația și jurisprudența din România".

O reglementare similară este preluată prin dispozițiile art. 50 din Norma A.S.F. nr. 23/2014.

În lipsa unor criterii și limite legale, stabilirea cuantumului daunelor morale include o doză de aproximare, prin raportare la consecințele negative suferite în plan fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori și intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, măsura în care păgubitului i-a fost afectată situația familială, profesională și socială, fără ca sumele acordate cu titlu de despăgubiri morale să depășească sfera unor compensații destinate a alina suferința fizică și psihică, în caz contrar ajungându-se la o îmbogățire fără just temei a persoanei prejudiciate. Din perspectivă jurisprudențială, atât instanțele naționale, cât și Curtea Europeană a Drepturilor Omului, atunci când au avut de soluționat cauze similare, au procedat la o judecată mai degrabă în echitate.

Scopul acordării daunelor morale este de a oferi o compensație persoanelor vătămate, fără a avea pretenția ca despăgubirile morale să înlăture integral urmările faptei cauzatoare de prejudicii.

Cu privire la recursul declarat de către reclamanta A. s-a constatat că singura critică adusă hotărârii recurate se referă la cuantumul daunelor morale.

Sub acest aspect, s-a învederat că repararea daunelor morale prin despăgubiri bănești ridică problema dificilă a modului și a criteriilor de apreciere a prejudiciilor morale, cât și a criteriilor de stabilire a indemnizației destinate reparării acestora. Stabilirea prejudiciilor morale nu are la baza criterii exacte, științifice, deoarece există o incompatibilitate între caracterul moral, nepatrimonial al daunelor, și caracterul bănesc, patrimonial al despăgubirilor. În aprecierea importanței prejudiciului moral trebuie avute în vedere repercusiunile prejudiciului moral asupra stării generale a sănătății, precum și asupra posibilității reclamanților de a se realiza deplin pe plan social, profesional și familial.

Legiuitorul nu a stabilit criterii obiective de cuantificare a prejudiciului, astfel încât instanțele au puterea suverană de apreciere a despăgubirilor, prin raportare la circumstanțele concrete ale cauzei.

Daunele morale se stabilesc prin apreciere, ca urmare a aplicării de către instanța de judecată a criteriilor referitoare la importanța valorilor lezate și, în măsura în care au fost lezate aceste valori, la consecințele negative suferite de cei în cauză în plan fizic și psihic. Toate aceste criterii de cuantificare a prejudiciului moral sunt subordonate conotației aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real și efectiv produs victimei. De asemenea, este necesar să se aibă în vedere criteriul echității și proporționalității daunei cu despăgubirea acordată.

Aprecierea asupra cuantumului daunelor morale nu se poate realiza cu exactitate, neputând-se compensa toate traumele psihice suportate de către victimă iar instanța de judecată trebuie să stabilească cuantumul acestora având în vedere cerințele echității, dar și necesitatea stabilirii unei despăgubiri rezonabile din prisma asigurării unui echilibru între prejudiciul produs și traumele suferite, cu scopul de a nu se crea o îmbogățire fără justă cauză.

Legiuitorul nu a prevăzut limite minime sau maxime pentru stabilirea despăgubirilor victimelor, ci a lăsat posibilitatea instanțelor de judecată de a aprecia asupra cuantificării prejudiciului ținând cont de criteriile jurisprudențiale, vârsta victimei, natura și intensitatea leziunilor, consecințele negative fizice, psihice și sociale, posibilitățile de recuperare, existența prejudiciului estetic, etc.

Având în vedere argumentele antereferite, Înalta Curte constată că instanța de fond nu a avut în vedere criteriile jurisprudențiale în operațiunea de cuantificare a daunelor morale, ceea ce echivalează cu o necercetare completă a fondului.

Sumele acordate cu titlu de daune morale de către instanța de fond constituie o limitare disproporționată a dreptului de despăgubire și o încălcare a principiului echivalenței, a garantării unui tratament comparabil al victimelor accidentelor rutiere, a protecției sociale a acestora, a efectului util al reglementării europene, a garantării despăgubirii adecvate, juste și echitabile.

Astfel fiind, față de considerentele expuse, cuantumul despăgubirii acordate cu titlu de daune morale reclamantei constituie o limitare disproporționată și nejustificată a dreptului de despăgubire prin raportare la jurisprudență.

Examinând decizia ce face obiectul prezentului recurs în limita criticilor de nelegalitate formulate de recurentă întemeiate pe dispozițiile art. 488, pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curtea constată că aceste critici sunt fondate.

Astfel, în ceea ce privește suma de bani acordată cu titlul de daune morale, prin mărimea ei, se constată că, într-adevăr, nu trebuie să devină o sursă de îmbogățire pentru persoanele păgubite, dar nici nu trebuie să aibă numai un caracter pur simbolic, ci ea trebuie să reprezinte sumele de bani ce sunt necesare pentru a-le ușura ori compensa, în măsura posibilă, suferințele pe care le-au îndurat sau, eventual, mai trebuie să le îndure acestea.

Despăgubirea bănească acordată pentru repararea unui prejudiciu nepatrimonial fiind, prin însăși destinația ei - aceea de a ușura situația persoanei lezate, de a-i acorda o satisfacție, o categorie juridică cu caracter special, nu trebuie acordată într-un cuantum simbolic datorită imposibilității, de stabilire a unei concordanțe valorice exacte între cuantumul său și gravitatea prejudiciului la a cărui reparare este destinată să contribuie. Ea nu poate fi acordată într-un cuantum simbolic nici pe considerentul că, acordată într-un cuantum mare, ar putea constitui o sursă de îmbogățire fără temei legitim pentru persoana păgubită, deoarece cuantumul daunelor morale acordat de instanță nu se stabilește arbitrar, ci el trebuie să fie rezultatul unei analize atente a împrejurărilor concrete ale cauzei, dar și a practicii judiciare în materie, deci a unor elemente obiective care înlătură posibilitatea ca despăgubirea bănească acordată să constituie un mijloc imoral de îmbogățire a persoanei păgubite.

Pentru a-și păstra caracterul de "satisfacție echitabilă", daunele morale trebuie acordate într-un cuantum care să nu le deturneze de la scopul și finalitatea prevăzute de lege, spre a nu deveni astfel un folos material injust, fără justificare cauzală în prejudiciul suferit și consecințele acestuia. Ca atare, despăgubirile acordate trebuie să păstreze un raport rezonabil de proporționalitate cu dauna suferită, în scopul asigurării unei juste compensații a suferințelor pe care le-au îndurat sau eventual mai trebuie să le îndure persoana păgubită.

În speță, Înalta Curte constată că instanța de fond, în ceea ce privește stabilirea cuantumului despăgubirilor morale solicitate de către reclamant, deși prezintă în motivarea hotărârii, în esență, că acestea au rolul de a acoperi prejudiciile cu caracter nepatrimonial, că stabilirea cuantumului lor presupune o doză de aproximare și că acestea trebuie raportate la consecințele negative suferite de reclamantă sub aspectul vieții sociale și familiale, aceeași instanță, la determinarea în concret a cuantumului daunelor morale, nu a avut în vedere toate criteriile arătate, și nici dispozițiile legale incidente în cauză.

Neprocedând în acest mod, limitându-se numai la criteriile prezentate în considerentele hotărârii recurate ori înlăturând acordarea despăgubirilor raportat de dovezile administrate, instanța de fond a pronunțat o hotărâre cu încălcarea dispozițiilor legale, potrivit cărora la stabilirea întinderii despăgubirii se au în vedere daunele morale în conformitate cu Ghidul FPVS.

În ceea ce privește principiul ce se desprinde din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, în materia daunelor morale, pe care instanțele naționale sunt obligate să îl aplice, se constată că este acela al statuării în echitate asupra despăgubirii acordate victimei în raport de circumstanțele particulare ale fiecărui caz în parte.

Conform aceleiași jurisprudențe, despăgubirile acordate trebuie să păstreze un raport rezonabil de proporționalitate cu dauna suferită, sens în care a fost consacrat principiul proporționalității daunei cu despăgubirea acordată.

Spre deosebire de daunele materiale, care se stabilesc pe baza probelor administrate, despăgubirile reprezentând daunele morale se determină prin evaluarea făcută de o instanță de judecată, care trebuie să țină seama de suferințele fizice și morale susceptibile, în mod rezonabil, că ar fi fost cauzate prin fapta săvârșită, dar și de jurisprudența națională în materie.

Prin urmare, Înalta Curte apreciază că suma care se cuvine reclamantei este de 50.000 RON, calculată în raport de criteriile obiective determinate de instanță, cu aplicarea celor două principii menționate anterior.

Aceste prejudicii morale se prezumă, ținându-se seama de criteriile obiective expuse mai sus și de valorile jurisprudențiale, în funcție de care, pe baza situației de fapt determinate, instanța poate realiza o evaluare a cuantumului daunelor morale ce reprezintă o reparație echitabilă a prejudiciului moral cauzat reclamantei prin vătămarea fizică și psihică produsă în urma accidentului.

În ceea ce privește practica judiciară, se constată, însă, că nu se constituie în singurul criteriu determinant în cuantificarea daunelor morale în litigiu pendinte, întrucât aceasta, până în acest moment, nu a trasat delimitări extrem de precise ale cuantumului despăgubirilor care se cuvin în funcție de prejudiciul suferit.

Față de cele arătate, rezultă că instanța de judecată este suverană în a-și forma convingerea asupra chestiunilor deduse judecății, urmare a analizei judiciare specifice fiecărui caz în parte, în funcție de situația de fapt și de probele administrate, dar ținând seama și de practica judiciară în materie.

Prin urmare, Înalta Curte, va admite recursul declarat de reclamantă, va modifica decizia atacată, în parte, în sensul majorării cuantumul daunelor morale de la suma de 27.500 RON la suma de 50.000 RON, menținând celelalte dispoziții ale sentinței.

II. În ceea ce privește recursul declarat de pârâtul FGA întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ.

Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

Sub aspectul solicitării de casare a sentinței recurate din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., instanța de control reține că acest motiv de recurs vizează ipoteze variate: nemotivare, motivare insuficientă sau motive contradictorii sau numai motive străine de natura pricinii, recurenta oprindu-se la ultima teză, potrivit căreia sentința ar cuprinde motive străine de natura cauzei și motive contradictorii.

Analizând hotărârea pronunțată de prima instanță, Înalta Curte constată că susținerea recurentului-pârât în sensul că instanța de fond a dezvoltat argumente contradictorii în motivarea soluției nu are fundament în raționamentul juridic expus de judecătorul fondului. Nu au fost identificate argumente contradictorii în expunerea raționamentului logico-juridic ce a condus la soluția pronunțată în primă instanță.

În consecință, Înalta Curte constată că acest motiv de recurs este nefondat, întrucât motivarea primei instanțe răspunde argumentelor prezentate de părți, fiind examinate în mod efectiv motivele de fapt și de drept, nefiind astfel identificate contradicții în raționamentul instanței de fond și nici considerente străine de natura cauzei, ceea ce face ca motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. să nu-și găsească incidența în cauză.

Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Având în vedere că prin încheierea din 30 octombrie 2019, pronunțată în dosarul nr. x/2017, Înalta Curte de Casație, secția contencios administrativ și fiscal a dispus sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în vederea pronunțării unei hotărâri prin care să se dea o rezolvare de principiu chestiunilor de drept cu care a fost sesizată, constatând că prezenta cauză și dosarul nr. x/2017 au un obiect similar și că problema de drept suspusă judecății este identică, în temeiul dispozițiilor art. 520 alin. (4) din C. proc. civ., potrivit cărora " cauzele similare, aflate pe rolul instanțelor judecătorești, pot fi suspendate până la soluționarea sesizării" s-a dispus suspendarea judecării recursului.

Prin decizia nr. 29 din 2 martie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, admițând sesizarea formulată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. x/2017, a stabilit că,

"În interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților, prin creditor de asigurare se înțelege și societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanță de asigurare se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanțe de asigurare, în situațiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizației către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO, pentru fiecare creanță în parte".

În concluzie, soluția Curții de apel este corectă, fiind adoptată și de instanța de control judiciar.

Din această perspectivă este relevantă Decizia nr. 29/02.03.2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, ca urmare a sesizării Înaltei Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, prin încheierea din 30 octombrie 2019 dată în Dosarul nr. x/2017, asupra următoarelor chestiuni de drept:

- dacă prin creditor de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților (Legea nr. 213/2015), se înțelege și societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, sau, dimpotrivă, constituie unic creditor de asigurare în aplicarea dispozițiilor art. 3 lit. h) din Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea și lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, republicată, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 503/2004) pentru toate creanțele sale neonorate de societatea de asigurare aflată în faliment;

- dacă prin creanța de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment;

- dacă plafonul de 450.000 RON stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 se aplică pe creditor de asigurare, indiferent de numărul creanțelor, sau pe creanțe de asigurare, în situațiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizației către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asigurătorului CASCO, pentru fiecare creanță în parte.

- dacă prin creditor de asigurare în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 se înțelege și societatea de asigurare, care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță CASCO, împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, sau, dimpotrivă, constituie unic creditor de asigurare în aplicarea dispozițiilor art. 3 lit. h) din Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea și lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, pentru toate creanțele sale neonorate de societatea de asigurare aflată în faliment;

- dacă prin creanța de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 213/2015, se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare, care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment;

- dacă plafonul de 450.000 RON stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 se aplică pe creditor de asigurare, indiferent de numărul creanțelor, sau pe creanțe de asigurare, în situațiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizației către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asigurătorului CASCO, pentru fiecare creanță în parte.

Prin Decizia nr. 29/02.03.2020, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, admițând sesizarea formulată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. x/2017, a stabilit că,

"În interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților, prin creditor de asigurare se înțelege și societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanță de asigurare se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanțe de asigurare, în situațiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizației către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO, pentru fiecare creanță în parte".

Așadar, potrivit Deciziei nr. 29/02.03.2020, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 509 din 15 iunie 2020, obligatorie pentru instanțele de judecată în temeiul art. 521 alin. (2) din C. proc. civ., prin creditor de asigurare se înțelege și societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

De asemenea, prin creanță de asigurare se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, iar plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanțe de asigurare, în situațiile în care se execută dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizațiilor către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO pentru fiecare creanță în parte.

În aceste condiții, Înalta Curte constată că nu este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților, interpretarea și aplicarea de către judecătorul fondului a normelor de drept material, cu referire la art. 4 alin. (1) lit. e) și art. 15 alin. (2) fiind corectă.

De asemenea, în atare situație nu se mai impune dezvoltarea argumentelor și considerentelor instanței de recurs asupra problemelor de drept care formează obiectul criticilor formulate în calea de atac, toate acestea fiind dezlegate prin Decizia nr. 29/02.03.2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Prin urmare, instanța constată că susținerile și criticile recurentului sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală.

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul reclamantei, va casa în parte sentința recurată și, rejudecând, va majora cuantumul daunelor morale de la suma de 27.500 RON la suma de 50.000 RON, va menține celelalte dispoziții ale sentinței.

De asemenea, va respinge recursul declarat de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva aceleiași sentințe, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva sentinței nr. 310 din 25 mai 2020 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal.

Casează în parte sentința recurată și rejudecând majorează cuantumul daunelor morale de la suma de 27.500 RON la suma de 50.000 RON.

Menține celelalte dispoziții ale sentinței.

Respinge recursul declarat de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva aceleiași sentințe, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 31 martie 2021.