ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4646/2021

Cererea de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 26.10.2017 sub nr. x/2017, reclamanții A., B., C., D. și E., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, au formulat contestație împotriva Deciziei nr. 9417/03.10.2017 de respingere parțială a cererii de plată a despăgubirilor, conform dispozițiilor art. 13 alin. (5) din Legea 213/2015, solicitând anularea parțială a acesteia, iar pe fond admiterea cererii de despăgubire astfel cum aceasta a fost formulată de către reclamanți, respectiv acordarea următoarelor despăgubiri: - A. - soț al defunctei, suma de 348.900 RON, cu titlu de daune morale si suma de 1100 RON, cu titlu de daune materiale; - A. - pentru propria vătămare suma de 100.000 RON cu titlu de daune morale; - B. - fiica a defunctei, suma de 450.000 RON, cu titlu de daune morale; - C.- fiica a defunctei, suma de 450.000 RON, cu titlu de daune morale; - D. - fiica a defunctei, suma de 450.000 RON, cu titlu de daune morale; - E. - sora a defunctei, suma de 200.000 RON, cu titlu de daune morale.

Hotărârea primei instanțe Prin sentința civilă nr. 3381 din 17 iulie 2018, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis în parte acțiunea formulată de reclamanții A., B., C., D. și E., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a anulat în parte decizia nr. 9417/03.10.2017 și a obligat pârâtul la admiterea cererii de plată pentru suma totală de 155.782 RON reprezentând despăgubiri pentru: E.- 22.048 RON (1/2 din 44.096 RON), D., C. și B., câte 26.832 RON (53.664/2), A.- 39.238 RON (1/2 din 78.476 RON) plus 14.000 RON (1/2 din 28.000 RON).

Căile de atac exercitate în cauză Împotriva sentinței civile indicate la punctul I.2 anterior, au declarat recurs atât reclamanții A., B., C., D. și E., cât și pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților. 3.1. Prin recursul întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamanții au solicitat admiterea căii de atac, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, admiterea în întregime a contestației formulate de reclamanți, în sensul obligării pârâtului la plata daunelor morale în cuantumul total solicitat prin cererea de chemare în judecată. Din sinteza motivelor de recurs rezultă că, în susținerea căii de atac, reclamanții au invocat nelegalitatea hotărârii de fond, apreciind că, fără o argumentație clară, raportată la normele legale în materie, prima instanță a admis doar în parte cererea reclamanților, considerând eronat că demersul pârâtului de a se raporta, în evaluarea cuantumului daunelor morale, la concluziile cuprinse în Ghidul elaborat de către Fondul de Protecție a Victimelor Străzii, care face parte din procedura internă de evaluare a daunelor, este unul legal. Au susținut recurenții că, în aplicarea principiilor care guvernează modalitatea de acordare a daunelor morale, instanță de fond era datoare să verifice dacă legea a fost aplicată corect de către pârât, demers pe care judecătorul de fond nu l-a realizat, acesta rezumându-se doar la a face precizarea că este corectă modalitatea aplicată de pârât în evaluarea cuantumului daunelor morale, aspect de natură a genera încălcarea dispozițiilor art. 49 alin. (2) lit. d) din Ordinul nr. 14/2011, art. 16 din Norma ASF privind Fondul de Garantare și art. 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015, ce prevăd că, în caz de deces, daunele morale se acordă în conformitate cu legislația și jurisprudența din România și cu condițiile de asigurare. O altă critică formulată în recurs, vizează maniera în care judecătorul fondului nu a dispus și actualizarea sumei acordate reclamantului A. pentru propria vătămare. Din această perspectivă, apreciază recurenții că, în raport de prevederile capitolului 7 al Procedurii de soluționare amiabilă a pretențiilor pecuniare (morale și materiale) izvorând din cazuri de vătămări corporale și deces, coroborate cu cele ale Anexa 1 a acesteia, raționamentul aplicat de judecătorul fondului pentru stabilirea sumelor reprezentând despăgubiri în urma decesului într-un cuantum actualizat, este incident și în materia despăgubirilor pentru vătămarea corporală proprie. Au mai arătat recurenții că judecătorul de primă instanță a înlăturat toate criticile aduse de aceștia modului de elaborare a Ghidului emis sub egida FPVS-ului, critici care demonstrau faptul că Ghidul în cauza conține grave erori, fiind un înscris sub semnătură privată, care nu are valoarea unei norme legale, iar prin acordarea daunelor doar în baza acestui Ghid, au fost ignorate dispozițiile legale în materia daunelor morale, mai precis principiile de drept naționale și convenționale aplicabile în această materie, care impun repararea integrală a prejudiciului moral. Au subliniat recurenții că utilizarea unor criterii exclusiv cantitative, iar nu și a unora calitative de apreciere a reparației bănești pentru astfel de prejudicii este și rămâne foarte discutabilă, lipsind de suport legal și etic hotărârile judecătorești. Chiar dacă în situația dată nu se poate vorbi despre o "restitutio in integram" acest lucru nu însemnă că principiile de drept trebuie eludate, așa cum încearcă societățile de asigurare. De asemenea, au arătat că Ghidul este bazat pe o jurisprudență care nu poate fi verificată pe situl invocat de autorii acestuia, iar media daunelor stipulate în cuprinsul lui nu poate fi verificată. Au mai învederat recurenții că, din anul 2010 până în prezent, salariul mediu net a înregistrat o creștere de aproximativ 75%, fapt ce ar fi trebuit să genereze și o indexare a cuantumului despăgubirilor calculate drept medie de către FPVS, a operat creșterea valorii limitei poliței de asigurare, iar reperele jurisprudențiale au suferit modificări de orientare. Având în vederea aceste aspecte, în opinia recurenților, inclusiv daunele morale ar fi trebuit revizuite. Totodată, au arătat recurenții că daunele morale sunt, și trebuie să reprezinte, o compensare morală efectivă, care să dea substanță și sa valideze dreptul constituțional la viață, iar reclamanții din prezenta cauză au fost pur și simplu traumatizați de pierderile suferite. În ceea ce privește daunele acordate reclamantului A., au susținut recurenții că acestea au fost drastic diminuate și nu s-au avut în vedere, la evaluare prejudiciului nepatrimonial, toate componentele care intră în constituirea acestui prejudiciu. Evaluarea făcută de către pârâtă s-a realizat doar prin prisma numărului de zile de îngrijiri medicale, fără a fi avute în vedere consecințele reale ale vătămărilor produse în accident. Au mai criticat recurenții și maniera în care prima instanță a dezlegat chestiunea diminuării cuantumului daunelor morale prin reținerea, în sarcina victimelor directe, a unei culpe de 50% pentru nepurtarea centurilor de siguranță. Au apreciat, în esență, recurenții că nu se poate reține o culpă concurentă a victimelor raportat la faptul că acestea purtau sau nu centura de siguranță la momentul impactului, mai ales una în producerea accidentului, egală cu cea a persoanei vinovate și condamnată sub acest aspect, fiind eronată concluzia că nepurtarea centurii de siguranță a fost una din cauzele decesului sau a dus la decesul victimei. Astfel, au arătat recurenții că, simpla omisiune de a nu purta centura de siguranță nu este suficientă în construirea unei apărări privitoare la gravitatea și natura consecințelor unui eveniment rutier, cu atât mai mult cu cât nu există o dovadă a legăturii de cauzalitate dintre leziunile suferite și purtarea sau nu a centurii de siguranță de către defunctă. Cu privire la reclamantul A., se subliniază că nicăieri în cuprinsul actelor existente în dosar nu se reține că acesta nu purta centura de siguranță, raportul de expertiză depus în cauză neputând face dovada unei culpe a victimelor. 3.2. Prin recursul întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a sentinței recurate și, în rejudecare, respingerea în tot a acțiunii. În dezvoltarea recursului promovat, recurentul-pârât a susținut, în contextul expunerii pe scurt a situației de fapt, că potrivit Legii nr. 213/2015 și Normei ASF nr. 16/2015, Fondul nu se substituie asigurătorului aflat în insolvență și nu preia obligațiile asigurătorului asumate în urma încheierii contractului de asigurare pentru accidente produse de vehicule, iar potrivit art. 2 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 Fondul, ca schemă de garantare în domeniul asigurărilor, are ca scop protejarea creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător. Totodată, Fondul de Garantare a Asiguraților nu preia ope legis obligațiile vreunui asigurător în faliment, ci are ca scop protejarea creditorilor de asigurare de consecințele insolvenței unui asigurător. De asemenea, Fondul de Garantare a Asiguraților acoperă creanțele de asigurări în virtutea principiului protecției consumatorilor produselor și serviciilor de asigurări, iar nu ca obligații proprii ale sale, obligația fiind născută din raportul contractual al asiguratului sau beneficiarul asigurării cu asigurătorul și achitată sau acoperită în numele și pe seama asigurătorului în faliment, exclusiv în cadrul îndeplinirii procedurii administrative necontencioase reglementată de dispozițiile Legii nr. 213/2015 și ale Normei A.S.F. nr. 16/2015. În plus, necesitatea stabilirii unei proceduri echitabile față de toți creditorii de asigurare, nediscriminatorii, a rezultat și din scopul în care a fost constituit Fondul, respectiv acela de a proteja în mod unitar toți creditorii de asigurare, cu respectarea particularității fiecărui caz în parte. Astfel, având în vedere numărul foarte mare de cereri de despăgubire formulate pentru daune morale ca urmare a decesului și faptul că tendința creditorilor privind cuantumul solicitat a fost limita maximă a plafonului de 450.000 RON indiferent de gradele de rudenie, Fondul a fost nevoit să adopte o procedură internă de acordare a daunelor morale, în care au fost folosite criterii precise, cu aplicabilitate generală, pentru a diferenția fiecare situație particulară. Această procedură a fost stabilită de Fond în baza analizei procedurii interne de acordare de daune morale ale asigurătorului, prin raportare la Ghidul Fondului Victimelor Străzii și prin raportare la practica judiciară în această materie, care a validat procedura FGA și a menținut actele administrative emise. A mai susținut recurentul - pârât că soluția primei instanțe încălcă dreptul de apreciere de care dispune FGA, care nu a fost exercitat discreționar sau abuziv, ci în baza unor reguli clare, cu aplicabilitate generală, fiind astfel, nelegală soluția primei instanțe de a stabili că se impune acordarea unor despăgubiri într-un cuantum actualizat.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea depusă în dosarul cauzei, recurenții - reclamanți A., B., C., D. și E., au solicitat respingerea recursului formulat de recurentul - pârât Fondul de Garantare a Asiguraților, ca nefondat.

Procedura în fața instanței de recurs În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererilor de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluția din data de 18 aprilie 2019 s-a fixat termen de judecată la data de 13 octombrie 2021, în ședință publică, cu citarea părților. La data de 3 septembrie 2020, recurenții - reclamanți A., B., C., D. și E. au formulat cerere de preschimbare a termenului de judecată astfel acordat, ce a fost respinsă prin încheierea de ședință din data de 21 octombrie 2020. II. Soluția instanței de recurs 1. Analizând, cu prioritate, îndeplinirea de către recurentul - pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a obligației de achitare a taxei judiciare de timbru, Înalta Curte constată că excepția netimbrării este întemeiată, pentru următoarele considerente: În cauză sunt incidente dispozițiile art. 24 alin. (1) si (2) din O.U.G. nr. 80/2013, potrivit cărora recursul împotriva hotărârilor judecătorești se taxează cu 100 de RON, dacă se invocă încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, caz de casare care corespunde prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Conform art. 486 alin. (2) C. proc. civ., la cererea de recurs se va atașa dovada achitării taxei de timbru, iar alin. (3) al aceluiași articol stabilește că această cerință este prevăzută sub sancțiunea nulității. Prin adresa comunicată recurentului Fondul de Garantare a Asiguraților la data de 6 august 2021, conform dovezii de înmânare aflată la fila x, coroborată cu înscrisurile aflate la dosarul cauzei, Înalta Curte a adus la cunoștința acestuia obligația achitării taxei judiciare de timbru în cuantum de 100 de RON, aferentă recursului declarat împotriva sentinței civile nr. 3381 din 17 iulie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Înalta Curte observă că recurentul nu a formulat cerere de reexaminare a taxei de timbru stabilite în sarcina sa, nu a solicitat acordarea de facilități la plata acesteia și, până la termenul de judecată acordat, nu a depus în dosarul cauzei dovada achitării unei astfel de taxe. Consecința neachitării taxei judiciare de timbru aferentă căii de atac a recursului este prevăzută de dispozițiile art. 486 alin. (3) C. proc. civ., sancțiunea fiind nulitatea recursului. Pentru considerentele expuse și în temeiul dispozițiilor art. 486 alin. (2) și (3) C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va anula, ca netimbrat, recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței civile nr. 3381 din 17 iulie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. 2. Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, de obiectul și normele legale incidente, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanții A., B., C., D. și E. este nefondat, pentru următoarele considerente: Prin demersul judiciar ce face obiectul prezentei cauze, reclamanții A., B., C., D. și E. au învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune prin care au solicitat anularea deciziei nr. 9417/03.10.2017, emisă de Fondul de Garantare a Asiguraților ("F.G.A."), prin care acesta a admis în parte cererea de plată nr. x/27.05.2017, prin care reclamanții au solicitat să fie despăgubiți pentru prejudiciului încercat prin decesul intempestiv al soției, mamei, respectiv surorii lor, precum și prin propria vătămare a reclamantului A. în evenimentul rutier din data de 12.08.2012, produs în urma faptului că numita F. (ce conducea autoturismul marca x, cu număr de înmatriculare x) a pierdut controlul volanului, intrând în coliziune cu capul de pod. Astfel, prin Decizia nr. 9417/03.10.2017 cererea de plată a fost admisă pentru suma totală de 121.578 RON, din totalul de 2.000.000 RON solicitați prin cererea de plată. Prin sentința civilă nr. 3381 din 17 iulie 2018, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis în parte acțiunea formulată de reclamanți, anulând în parte decizia nr. 9417/03.10.2017, prin reținerea ca fiind întemeiate criticile prin care reclamanții susțineau necesitatea stabilirii sumelor reprezentând despăgubiri morale într-un cuantum actualizat. Or, o astfel de soluție este una legală, fiind împărtășită și de instanța de control judiciar, motivat de faptul că reflectă o interpretare și aplicare corectă a prevederilor legale incidente materiei, nefiind, astfel, fondate criticile formulate de recurenți și subsumate de aceștia motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. Potrivit cazului de recurs reglementat de sus indicatul text normativ, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, mai precis atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit. Din această perspectivă, de principiu, cuantumul despăgubirilor morale stabilit de prima instanță, conform circumstanțelor particulare ale cauzei, reprezintă o chestiune ce ține de temeinicia hotărârii și nu de nelegalitate, fiind necenzurabilă pe calea de atac a recursului. Cu toate acestea, analizând sentința de fond prin prisma criticilor subsumate cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., instanța de control judiciar constată că un astfel de motiv de casare nu este incident în cauză. Recurenții - reclamanți susțin, în esență, că judecătorul fondului nu ar fi făcut o apreciere proprie a daunelor morale solicitate în considerarea prejudiciului moral suferit de A., atât drept efect al propriilor vătămări corporale, dar și pentru decesul soției sale G., precum și a celui suferit de recurenții B., C., D., pentru prejudiciul suferit în calitate de copii ai defunctei, iar de E., drept soră a defunctei. Astfel, recurenții au considerat că prima instanță a încălcat dispozițiile art. 49 alin. (2) lit. d) din Normele anexă la Ordinul C.S.A. nr. 14/2011 ("Norma ASF 14/2011"), dispozițiile art. 16 din Norma ASF nr. 16/2015 și cele ale art. 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015, conform cărora daunele morale se acordă în conformitate cu legislația și jurisprudența din România. În contextul în care Legea nr. 213/2015, în temeiul căruia a fost formulată cererea de plată adresată de recurenți FGA, nu cuprinde nicio trimitere la eventuale repere pentru determinarea cuantumului prejudiciilor de natură nepatrimonială, atât FGA, cât și instanțele învestite ulterior cu contestațiile celor nemulțumiți de sumele acordate, au îndatorirea de a cerceta dacă suma pretinsă răspunde, în concret, exigenței de a acoperi prejudiciul suferit de partea lezată prin evaluarea individuală a circumstanțelor particulare ale fiecărui caz. În literatura de specialitate, dar și în practica judecătorească, s-a reținut constant că, în absența unor criterii legale pe baza cărora să se poată realiza o cuantificare obiectivă a acestora, daunele morale sunt stabilite în raport cu consecințele negative suferite de victima accidentului (sau de persoanele care au suferit o vătămare de ordin moral ca urmare a evenimentului rutier), importanța valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea și consecințele traumei fizice și psihice suferite ori gradul în care a fost afectată situația familială, socială și profesională a solicitantului despăgubirilor. Astfel, Înalta Curte subliniază că întinderea prejudiciului cauzat prin încălcarea drepturilor nepatrimoniale nu poate fi cuantificat potrivit unor criterii matematice sau economice, astfel încât, în funcție de împrejurările concrete ale speței, instanța acordă despăgubiri apte să constituie o indemnizație pentru satisfacție echitabilă. În materia daunelor morale, principiul reparării integrale a prejudiciului nu poate avea decât un caracter aproximativ, fapt explicabil în raport de natura neeconomică a respectivelor daune, imposibil de a fi echivalate material. Astfel, întinderea despăgubirilor morale este subordonată unui drept de apreciere, a cărui existență este reglementată în plan normativ inclusiv de prevederile art. 1391 alin. (1) C. civ., intenția legiuitorului în acest sens fiind evidențiată de conținutul normativ al textului de lege, în care, în sintagma: "poate fi acordată și o despăgubire", este utilizat verbului tranzitiv "a putea" (ce este un indicativ al unei opțiuni). Cu toate acestea, cuantificarea daunelor morale trebuie realizată cu respectarea principiului proporționalității. Potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului (CEDO), despăgubirile trebuie să prezinte un raport rezonabil de proporționalitate cu atingerea adusă, având în vedere, totodată, gradul de lezare a valorilor social ocrotite, intensitatea și gravitatea atingerii adusă acestora (Hotărârea din 13 iulie 1995, cauza Tolstoy Miloslavsky vs. Regatul Unit), fără a fi depășită sfera unor compensații echitabile, întrucât, în caz contrar, s-ar ajunge la o îmbogățire fără just temei a persoanei prejudiciate. Astfel, Înalta Curte apreciază că instanța de fond, în mod legal, a reținut că suma acordată de FGA cu titlu de daune morale apare ca fiind adecvată reparării prejudiciului moral suferit de către reclamanți, în condițiile în care, pentru stabilirea cuantumului acestora, s-au utilizat criterii obiective. Din această perspectivă și contrar celor susținute de recurenții - reclamanți, Înalta Curte constată că judecătorul fondului a procedat la propria evaluare a întinderii prejudiciului moral suferit de aceștia, aspect ce rezultă din trimiterile exprese pe care acesta le face la situația concretă a reclamanților, la traumele psihice și fizice de durată, concluzionând judecătorul fondului, după analiza actelor și lucrărilor dosarului, că suma acordată de FGA cu titlu de daune morale, este aptă a acoperi prejudiciul încercat de reclamanți. Prin urmare, ceea ce a validat prima instanță a fost cuantumul daunelor acordate de pârâtul FGA și nicidecum simpla stabilire formală a acestora pe baza unei proceduri care nu ar ține seama de particularitățile fiecărui caz analizat, din considerentele sentinței recurate rezultând că judecătorul fondului, analizând caracterul echitabil al despăgubirilor morale, s-a raportat inclusiv la criteriile consecințelor negative suferite de persoanele păgubite. Astfel, nu pot fi validate criticile recurenților, în sensul că nu ar fi fost analizate argumentele lor și nu s-ar fi procedat la un examen propriu al instanței, pentru că judecătorul fondului nu s-a limitat la aplicarea unor procente și la plafonul despăgubirilor prevăzute de lege, ci a administrat probele apreciate a fi utile și pertinente în raport cu dispozițiile de drept material incidente. Faptul că, în urma unei astfel de verificări, prima instanță a concluzionat că valorile despăgubirilor acordate de FGA, indexate potrivit aspectelor statuate de judecătorul fondului, reprezintă un cuantum rezonabil, nu înseamnă că judecătorul fondului a desconsiderat principiile incidente în materia acordării daunelor morale, printre care și cel al proporționalității raportat la atingerea adusă, în contextul în care au fost avute în vedere gradul de lezare a valorilor sociale ocrotite, precum și intensitatea și gravitatea unei astfel de atingeri. Totodată, Înalta Curte reține că potrivit art. 30 din Legea nr. 213/2015 (forma în vigoare la data formulării cererii de plată) Fondul și Autoritatea de Supraveghere Financiară, după caz, au dreptul să emită reglementările necesare referitoare la activitatea Fondului, sub formă de instrucțiuni și proceduri, iar recurgerea la o procedură internă, ce are la bază date extrase din hotărâri ale instanțelor judecătorești privind media despăgubirilor acordate de acestea, nu doar că nu contravine vreunei prevederi legale, ci, dimpotrivă, are rolul de a asigura transparența în procesul adoptării soluției administrative, precum și al aplicării unui tratament echitabil pentru fiecare dintre persoanele îndreptățite la primirea unor astfel de despăgubiri. Prin elaborarea procedurii interne, FGA a urmărit să se raporteze la un criteriu obiectiv și rezonabil în stabilirea despăgubirilor morale solicitate de persoanele vătămate, conform Ghidului de stabilire a prejudiciului elaborat de Fondul de Protecție a Victimelor Străzii ("Ghidul"). Este adevărat că un astfel de Ghid are doar o valoare orientativă, astfel încât aplicarea mecanică a acestuia nu conduce la o valoare corectă a daunelor morale datorate, fiind necesară corelarea acestuia cu principiile consacrate de art. 1349 alin. (2) și art. 1385 alin. (1) C. civ., dar și de jurisprudența instanțelor. Pe de altă parte, însă, nu se poate nega importanța sa în asigurarea unei abordări unitare a materiei daunelor morale, în condițiile în care nu există elemente obiective de evaluare a acestora. Astfel, faptul că pârâtul a elaborat o procedură internă de cuantificare a daunelor morale, pentru a realiza o stabilire echitabilă raportat la alte persoane vătămate în incidente similare nu conduce nici la obligativitatea acestei proceduri în fața instanței de judecată, dar nici la considerarea ca fiind derizorii a sumelor stabilite prin aplicarea acestei proceduri. În măsura în care, într-o anumită cauză se aduc argumente solide ce antamează criterii concrete ce nu au fost avute în vedere la determinarea daunelor și denotă greșita stabilire a acestui cuantum (iar nu argumente teoretice, generale), cu indicarea unor elemente concrete ale cazului particular incident speței, de natură a evidenția existența unui context excepțional, instanțele de judecată nu pot să dea întâietate sumelor stabilite conform acestei proceduri (prin care este vizat, în fapt, un nivel mediul al suferinței îndurate de persoanele prejudiciate). Însă, în cauza de față, Înalta Curte nu poate reține existența unei astfel de situații, aspectele invocate de către reclamanți reprezentând repere pur teoretice, cu caracter general, ce nu pot fi apreciate drept argumente solide care să determine destabilizarea finului echilibru pe care autoritatea pârâtă încearcă să îl stabilească în cadrul soluțiilor date multiplelor cereri cu care este învestită, nesubliniind și neprobând particularități ale cazului recurenților de natură a justifica o majorare a cuantumului despăgubirilor față de cel mediu acordat de FGA și apreciat de instanța de fond drept rezonabil pentru acoperirea prejudiciului moral suferit de recurenți. Cu alte cuvinte, practica internă administrativă a pârâtului este un reper de avut în vedere, care, chiar dacă este un reper relativ (nefiind obligatoriu pentru instanțele de judecată), nu a fost răsturnat de recurenții - reclamanți prin administrarea de probe în fața instanței de judecată, în sensul că în mod evident și neîndoielnic, sumele stabilite de pârât ar fi derizorii. Nu pot fi reținute alegațiile recurenților - reclamanți referitoare la credibilitatea și forța probantă a Ghidului emis de FPVS, din perspectiva membrilor fondului, aceste aspecte neputând face obiectul analizei instanței. Totodată, argumentele recurenților privind consecințele produse de diversele creșteri valorice și indexări ce ar fi apărut între momentul elaborării Ghidului și cel al emiterii deciziei FGA atacate în litigiul pendinte, nu sunt apte a genera reformarea hotărârii primei instanțe, câtă vreme, plecând de la criteriul reglementat de pct. VI.1 lit. b) din Ghid, conform căruia: "valoarea punctului reprezintă a zecea parte din media aritmetică a câștigului salarial mediu net lunar, pe economie, din România, determinat de Institutul Național de Statistică- INS pentru anul calendaristic anterior plății despăgubirii", prima instanță a admis în parte acțiunea reclamanților și a indexat valoarea pretențiilor reprezentând daune nepatrimoniale pentru prejudiciul suferit în urma decesului soției, mamei, respectiv surorii recurenților, prin raportare la salariul mediu lunar al anului 2016. De asemenea, Înalta Curte reține ca fiind de necontestat faptul că viața familială și socială a recurenților-reclamanți a fost alterată, suferința psihică determinată de această împrejurare neputând fi nici negată și nici cuantificată. În mod evident, nu se poate pretinde că acordarea despăgubirilor morale, oricare ar fi cuantumul acestora, este în măsură să conducă la înlăturarea suferinței produse recurenților - reclamanți de consecințele evenimentului rutier, o asemenea suferință nefiind evaluabilă în bani. Ceea ce se intenționează prin acordarea daunelor morale este, în primul rând, recunoașterea caracterului vătămător al faptei, precum și recunoașterea faptului că aceasta a fost de natură a produce persoanelor vătămate, suferințe psihice/emoționale imposibil de cuantificat. Așadar, scopul acordării daunelor morale este acela de a oferi o compensație persoanelor vătămate pentru pierderea suferită, fără a avea pretenția, însă, ca despăgubirile morale să înlăture integral urmările faptei cauzatoare de prejudicii, acesta fiind motivul pentru care regulile de evaluare a cuantumului acestora sunt diferite de modalitatea de stabilire a daunelor materiale. Cu toate acestea, relațiile de familie și afecțiunea existentă între membrii acesteia nu conduc automat la concluzia stabilirii acestor despăgubiri la cuantumul maxim permis de lege (solicitat, de altfel de recurenți). Circumstanțele se impun a fi analizate de instanțele de judecată de la caz la caz și de la persoană la persoană, întrucât, în caz contrar, s-ar putea considera că toți membrii familiei unei victime decedate în urma accidentului rutier ar fi îndreptățiți, de plano, la obținerea sumei maxime a despăgubirii, argument evident incorect și nerezonabil. Or, în litigiul pendinte recurenții - reclamanți nu au dovedit, nici în procedura administrativă și nici în procedura judiciară, circumstanțe extraordinare care să conducă spre concluzia că prejudiciul moral suferit prin decesul soției, mamei, respectiv surorii, excedă valorii stabilite prin decizia contestată, astfel cum aceste valori au fost actualizate de instanța de fond, în raport de valoarea salariul mediu lunar al anului 2016. Aspectele expuse în punctele 6.22 - 6.31 ale memoriului de recurs, privind consecințele produse în plan psihic, au un pronunțat caracter general, fără a evidenția circumstanțe extraordinare, particulare, de natură a justifica acordarea cuantumului daunelor solicitat de recurenții - reclamanți. Aceste circumstanțe nu sunt relevate prin cererea de recurs nici în privința prejudiciului moral suportat de recurentul A. ca urmare a vătămării corporale proprii, în raport de cuantumul stabilit prin sentința recurată. Din această perspectivă, Înalta Curte constată că parametrii concreți ai cauzei au fost analizați în mod adecvat de prima instanță, care a concluzionat cu privire la caracterul echitabil al sumei de 14.000 RON stabilite de FGA, în raport de intensitatea prejudiciului suferit. Contrar susținerilor recurenților - reclamanți, în analiza sa prima instanță a avut în vedere principiul reparării integrale a prejudiciului, dar această reparație nu înseamnă acordarea în întregime a sumei solicitate prin cererea de plată, dacă elementele concrete ale cauzei (susținute de probele administrate) nu conduc spre această concluzie, consecințele negative de ordin psihic suportate de reclamant fiind considerate de prima instanță ca fiind acoperite prin plata sumei de 14.000 RON. În recurs, recurenții - reclamanți nu au prezentat argumente care să infirme concluziile instanței de fond, rezumându-se la susțineri de ordin general referitoare la caracterul însemnat al suferințelor resimțite și la prezența unor dureri ce au persistat, fără a indica existența unor circumstanțe particulare, precum o infirmitate posttraumatică concretă, ori o alterare a autonomiei personale sau a dinamicii sitului de viață avut anterior accidentului. Cât privește tratamentul diferit aplicat de judecătorul fondului despăgubirilor pentru prejudiciului suferit de recurentul A., prin indexarea exclusiv a celor acordate pentru decesul soției, iar nu și a celor pentru vătămarea integrității corporale proprii, instanța apreciază drept nefondate argumentele evocate de recurenți, câtă vreme soluția primei instanțe este una conformă prevederilor speciale reglementate de pct. VI.2, VI.3 și VI.4 din Ghid, unde sunt reglementate mecanisme diferite aplicabile determinării întinderii despăgubirilor acordate pentru cele două subcategorii de prejudicii nepatrimoniale. Totodată, Înalta Curte apreciază drept nefondate și criticile aduse de recurenți dezlegărilor date de prima instanță chestiunii diminuării contravalorii daunelor morale cu un procent de 50%, prin reținerea unei culpe comune a victimelor și a autorului faptei, generată de nepurtarea centurii de siguranță. Conform potrivit prevederilor art. 1371 alin. (1) C. civ., evocate și de prima instanță: "(1) În cazul în care victima a contribuit cu intenție sau din culpă la cauzarea ori la mărirea prejudiciului sau nu le-a evitat, în tot sau în parte, deși putea să o facă, cel chemat să răspundă va fi ținut numai pentru partea de prejudiciu pe care a pricinuit-o." Relevante sunt și aspectele dezlegate prin considerentele Deciziei nr. 12/2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin care s-a statuat astfel: Acest text de lege reglementează situația în care victima a contribuit la cauzarea sau la agravarea prejudiciului ori nu l-a evitat, în tot sau în parte, deși putea să o facă, implicarea victimei impunându-se a fi realizată cu vinovăție, aspect ce rezultă din folosirea expresiei "cu intenție sau din culpă". Consecința aplicării acestei reguli are drept efect diminuarea cuantumului despăgubirilor datorate de făptuitor, acesta fiind responsabil numai pentru partea de prejudiciu pe care a pricinuit-o. Dispozițiile art. 1.371 alin. (1) din C. civ. nu instituie condiția ca victima să săvârșească ea însăși o faptă ilicită, cum este în cazul făptuitorului, fiind relevantă în ipoteza reglementată de norma juridică în discuție doar examinarea atitudinii victimei, din perspectiva vinovăției acesteia. În ce privește fapta ilicită, aceasta este o condiție a răspunderii civile reglementate în art. 1.357 alin. (1) din C. civ., care trebuie analizată numai în persoana celui care cauzează altuia un prejudiciu, căci un comportament devine fapt ilicit doar dacă vatămă un drept subiectiv ori cel puțin un interes legitim și serios al altuia. Prin urmare, în legătură cu cea de-a doua chestiune de drept care face obiectul sesizării, ceea ce interesează este vinovăția, sub forma intenției sau culpei, așa cum sunt definite prin dispozițiile art. 16 alin. (2) și (3) din C. civ., și nu caracterul licit sau ilicit al faptei victimei, atât timp cât se reține existența unei fapte culpabile concurente care se înscrie în lanțul cauzal generator al prejudiciului și care constituie o circumstanță legală de diminuare a obligației de despăgubire aflate în sarcina făptuitorului. Așa stând lucrurile, actualul C. civ. instituie prin textul de lege examinat regula care trimite la ideea că fapta victimei, care a contribuit la cauzarea prejudiciului și care a concurat cu cea a autorului faptei ilicite, devine o cauză străină ce afectează în mod direct raportul de cauzalitate și, indirect, prin aceasta, celelalte condiții ale răspunderii civile delictuale reținute în sarcina autorului faptei ilicite. Hotărârea instanței supreme respectă principiul de drept potrivit căruia răspunderea civilă delictuală operează pentru cea mai ușoară culpă, această formă de răspundere fiind mult mai largă decât răspunderea penală, existând o distincție clară între cele două laturi ale cauzei. Dat fiind faptul că, atât dispozițiile art. 1371 alin. (1) din C. civ., cât și cele ale art. 27 alin. (1) și art. 28 alin. (1) din Norma ASF nr. 14/2011 (ca normă specială, ce vine să completeze dispozițiile de drept comun) prevăd că cel chemat să răspundă va fi ținut numai pentru partea din prejudiciu pe care a pricinuit-o, este necesar a se face distincție între culpa în producerea accidentului și culpa în producerea sau agravarea consecințelor accidentului, care trebuie analizată, dacă circumstanțele și elementele concrete ale cauzei o impun, și din perspectiva conduitei victimelor, pentru o corectă apreciere a cuantumului daunelor morale pretinse. Vinovăția exclusivă pentru producerea accidentului stabilită prin sentința penală nr. 405 din 30.01.2014 pronunțată în dosarul nr. x/2013 de către Judecătoria Pitești ca aparținând numitei F., la care fac trimitere recurenții vizează fapta ilicită, iar nu producerea prejudiciului. Astfel, din perspectiva producerii sau întinderii prejudiciului se impune și analizarea ­­atitudinii, acțiunii sau inacțiunii victimei înainte, în timpul și după producerea faptei ilicite, pentru o determinare corectă a contribuției sale la producerea prejudiciului. Înalta Curte observă că, în fapt, recurenții - reclamanți nu au afirmat că reclamantul A. sau victima G. ar fi purtat centura de siguranță, respectiv nu au susținut și nu au probat aspectul îndeplinirii obligațiilor ce incumbau pasagerilor unui autovehicul, în virtutea art. 36 din O.U.G. nr. 195/2002 și art. 97 din Regulamentul privind circulația pe drumurile publice, aprobat prin H.G. nr. 1391/2006, în forma în vigoare la data accidentului, ce impuneau utilizarea centurilor de siguranță de către toți pasagerii unui autovehicul. Or, din perspectiva naturii litigiului pendinte, ce privește verificarea de către instanța de contencios administrativ a legalității unui act administrativ, ce se bucură de prezumția de legalitate și veridicitate, câtă vreme prin actul administrativ s-a reținut, drept element de natură a diminua întinderea prejudiciului, o nerespectare a unei astfel de obligații de către pasagerii autovehiculului, incumba reclamanților sarcina de a proba aspectele apreciate de aceștia ca fiind apte a răsturna o astfel de prezumție. De asemenea, dotarea autovehiculului cu centuri de siguranță rezultă din expertiza tehnică depusă în cauză . Cât privește obligația de informare ce ar fi incumbat conducătorului vehiculului, Înalta Curte reține că prevederile art. 36 alin. (1) 1 din O.U.G. nr. 195/2002, la care fac, în fapt, trimitere recurenții, nu erau în vigoare la data producerii accidentului, fiind introduse abia la nivelul anului 2014, prin Ordonanța nr. 21/2014. Astfel, în mod corect a reținut prima instanță atât aspectul nepurtării centurii de siguranță de către victime, la momentul producerii accidentului, cât și aspectul potrivit căruia consecințele dramatice au fost cauzate și de acest fapt, existând astfel o culpă comună în producerea urmării imediate - decesul victimei G. și vătămarea corporală a recurentului A.. Așadar, rezultatul produs asupra propriilor persoane (decesul și vătămarea corporală) ține de culpa fiecăruia dintre ocupanții automobilului, sens în care nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale exclusive, prevăzută de art. 1349 C. civ., fiind legal demersul FGA de diminuare a cuantumul despăgubirilor cu 50%, prin reținerea culpei victimelor. Prin urmare, nu se identifică niciun motiv de nelegalitate a hotărârii de fond cât privește stabilirea cuantumului despăgubirilor cuvenite reclamanților A., B., C., D. și E. pentru prejudiciul moral suferit, din ambele perspective invocate (decesul unui membru al familiei și vătămarea corporală proprie a recurentului A.). Pentru aceste considerente, nefiind incident motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul prevederilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanții A., B., C., D. și E., ca nefondat. PENTRU ACESTE MOTIVE,