ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6112/2020

Circumstanțele cauzei. Cererea de chemare în judecată. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal la data de 05.04.2018 reclamantul Ministerul Educației Naționale a formulat acțiune în pretenții împotriva pârâtului MINISTERULULUI FONDURILOR EUROPENE - AM POCU prin care a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 53.200,49 RON reprezentând sumele cuprinse în cele trei cereri de rambursare a TVA-ul aferent proiectului x - "Bursa de proiecte" . Prin sentința civilă nr. 3708/2018, Tribunalul București a declinat competența în favoarea Curții de Apel București. Pe rolul Curții de Apel București, dosarul a fost înregistrat la data de 13.07.2018.

Hotărârea primei instanțe. Prin sentința civilă nr. 240 din data de 22 ianuarie 2019, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins excepția inadmisibilității, a admis excepția prescripției dreptului la acțiune și a respins acțiunea privind pe reclamantul Ministerul Educației Naționale și pârâtul Ministerul Fondurilor Europene, ca prescrisă.

Cererea de recurs. Împotriva sentinței civile nr. 240 din data de 22 ianuarie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamantul Ministerul Educației Naționale. În dezvoltarea motivelor de recurs se arată că, instanța de fond în mod greșit a catalogat natura juridică a contractului ce face obiectul prezentei cauze, într-una supusă Legii 554/2004, în timp ce prezentul contract este supus procedurii de drept comun. Dispozițiile art. 1.168 Noul C. civ. prevede că, în cazul contractelor nenumite (nereglementate de lege) se aplică dispozițiile generale din materia contractelor, iar, dacă nu sunt îndestulătoare, se aplică regulile speciale privitoare la contractul cu care se aseamănă cel mai mult. Sub aspect terminologic, Noul C. civ. denumește contractele numite (nominati contractus), în mod eronat sau, cel puțin, neinspirat drept "contracte speciale", însă această calificare este inexactă, deoarece induce ideea că un contract numit sau tipic, adică un "contract special", precum vânzarea, locațiunea sau donația, ar fi guvernat de reguli speciale, derogatorii de la dreptul comun al contractelor. În realitate, un contract numit sau tipic nu este un contract excepțional și nici măcar special, în adevăratul înțeles al cuvântului, ceea ce înseamnă că regulile aplicabile acestora sunt, în principiu, aplicabile, prin analogie, altor contracte, chiar numite, după cum, de altfel, însuși C. civ. o arată, iar in terminis, confirmând, în mod expres susținerile recurentului-reclamant. Sediul materiei prescripției extinctive este reprezentat de art. 2.500-2.544 din Cartea a Vl-a a C. civ. în vigoare. În ce privește caracterul normelor care reglementează instituția prescripției extinctive, se admite în mod unanim că acestea sunt de ordine privată, în principal datorită faptului că prin noile dispoziții tendința este de a acorda mai multă greutate voinței părților și mai multă libertate deopotrivă, precum și datorită caracterului preponderent supletiv al normelor. Libertatea părților reiese din faptul că acestea au acum dreptul de a amenaja după cum le dictează propriile interese chestiuni ce țin, de pildă, de durata termenelor de prescripție și momentul de la care acestea încep să curgă. Aceasta nu înseamnă câtuși de puțin că este total absent caracterul imperativ al acestor norme. Astfel, deși libere să potrivească anumite chestiuni legate de prescripția dreptului la acțiune după bunul plac, totuși, sub sancțiunea nulității absolute, părțile vor fi oprite de la a face acest lucru dincolo de limitele expres stabilite. Bunăoară, acolo unde legea prevede că prescripția se suspendă în anumite cazuri, acestea nu vor putea fi suprimate de către părți prin convenție, tot așa cum părțile nu vor putea declara imprescriptibile drepturi care sunt prin lege prescriptibile sau invers. Față de aspectele arătate mai sus, apreciază ca acțiunea a fost depusă înăuntrul termenului de 3 ani.

Apărările formulate în cauză. Intimatul-pârât a depus întâmpinare prin care a invocat excepția nulității recursului, iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Procedura de soluționare a recursului. Cu privire la examinarea recursului în completul filtru În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013. În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 13 iunie 2019, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererilor de recurs la data de 18 noiembrie 2020, în ședință publică, cu citarea părților.

Soluția instanței de recurs Examinând sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat. Recurentul-reclamant a învestit instanța de contencios administrativ cu o cerere prin care a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 53.200,49 RON reprezentând sumele cuprinse în cele trei cereri de rambursare a TVA-ul aferent proiectului x - "Bursa de proiecte" . Prima instanță a respins ca prescrisă acțiune dedusă judecății, reținând că potrivit dispozițiilor art. 7 alin. (25) din contractul de finanțare, astfel cum a fost completat prin actul adițional nr. x, părțile au convenit ca termenul de soluționare a cererilor de rambursare a TVA este de 45 de zile de la data înregistrării cererii de restituire la AMPOSDRU/OIPOSDRU, iar cererea de chemare în judecată depusă prin poștă la data de 04.04.2018 a fost înregistrată cu depășirea termenului de prescripție de 6 luni prevăzut de art. 11 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, termen care a început să curgă la data de 27.12.2016 și s-a împlinit la data de 27.06.2017. Învestită cu soluționarea cererii de recurs de față, Înalta Curte, cu prioritate, ca avea în vedere dispozițiile art. 248 alin. (1) și (2) din C. proc. civ., potrivit cărora: "(1) Instanța se va pronunța mai întâi asupra excepțiilor de procedură, precum și asupra celor de fond care fac inutilă, în tot sau în parte, administrarea de probe ori, după caz, cercetarea în fond a cauzei. (2) În cazul în care s-au invocat simultan mai multe excepții, instanța va determina ordinea de soluționare în funcție de efectele pe care acestea le produc." Sub acest aspect Înalta Curte constată că recurentul-reclamant a invocat motivele de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., iar din expunerea acestora rezultă că criticile formulate pot fi încadrate în motivele de casare invocate. Față de aceste considerente, Înalta Curte va respinge excepția nulității recursului. Cu privire la motivul de recurs prin care se invocă dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că potrivit acestui motiv, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale, nu și a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța, deși a recurs la textele de lege aplicabile speței, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit. În cauza de față acest motiv nu este incident, având în vedere că interpretarea pe care prima instanță a dat-o dispozițiilor legale este legală întrucât constatarea prescripției corespunde realității. În ceea ce privește natura juridică a contractului de finanțare încheiat între două instituții publice centrale așa cum este cel în speță, Înalta Curte constată că contractul de finanțare este un document juridic prin care se acordă asistență financiară nerambursabilă aferentă unei operațiuni în scopul atingerii obiectivelor axei prioritare dintr-un program operațional și care stabilește drepturile și obligațiile părților. Având în vedere că acest document juridic este încheiat în speță de două instituții publice centrale, natura actului este numită de lege ca făcând parte din sfera actelor administrative, acestea intrând sub incidența Legii nr. 554/2004. Relevant este și faptul că, în raport de data introducerii acțiunii, potrivit prevederilor art. 10 alin. (1) 1 din Legea nr. 554/2004, "toate cererile privind actele administrative emise de autoritățile publice centrale care au ca obiect sume de bani reprezentând finanțarea nerambursabilă din partea Uniunii Europene, indiferent de valoare, se soluționează în fond de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel". În acest context, nu pot fi reținute criticile recurentului-reclamant potrivit cărora contractul de finanțare este un act nenumit și intră în sfera contractelor civile, iar termenul de prescripție în acest caz ar fi de 3 ani. Pe de altă parte, în mod corect a reținut prima instanță că, prin cererea dedusă judecății, recurentul-reclamant a solicitat obligarea intimatului-pârât la plata sumei de 53.200,49 RON, reprezentând rambursarea TVA-ului cuprins în cele trei cereri de rambursare aferente Contractului de finanțare nr. x/04.08.2010 finanțat din fonduri europene prin proiectul x "Bursa de proiecte". Conform art. 7 alin. (25) din contractul de finanțare, astfel cum a fost completat prin actul adițional nr. x, părțile au convenit ca termenul de soluționare al cererilor de rambursare al TVA-ului este de 45 de zile de la data înregistrării cererii de restiutire la AMPOSDRU/OIPOSDRU. În ceea ce privește sumele cu titlu de TVA, au fost depuse de către recurentul-reclamant Cererea de rambursare nr. x cu Nota de transmitere nr. x/18.06.2012 pentru suma de 34.578,36 RON, Cererea de rambursare nr. x cu Nota de transmitere nr. x/08.04.2013 și Cererea de rambursare nr. x/22.07.2013 pentru suma de 1.571,99 RON. Față de starea de pasivitate a intimatului-pârât, recurentul-reclamant s-a adresat cu o nouă cerere înregistrată sub nr. x/8.11.2016 care, de fapt, este o reiterare a celorlalte trei cereri. Cu privire la această cerere (nr. x/8.11.2016), intimatul-pârâtul avea obligația soluționării în termenul special de 45 de zile prevăzut de art. 7 alin. (25) din contractul de finanțare, astfel cum a fost completat prin actul adițional nr. 4. În lipsa primirii unui răspuns, recurentul-reclamant avea posibilitatea sesizării instanței de contencios administrativ, conform dispozițiilor art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora: (1) Orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată. Interesul legitim poate fi atât privat, cât și public. Potrivit dispozițiilor art. 11 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, "Cererile prin care se solicită anularea unui act administrativ individual, a unui contract administrativ, recunoașterea dreptului pretins și repararea pagubei cauzate se pot introduce în termen de 6 luni de la: c) data expirării termenului de soluționare a plângerii prealabile, respectiv data expirării termenului legal de soluționare a cererii." Neprocedând în acest fel, în mod corect a reținut prima instanță că termenul de 45 de zile s-a împlinit la data de 27.12.2016, moment de la care începe să curgă termenul de prescripție de 6 luni prevăzut de art. 11 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, iar cererea de chemare în judecată depusă prin poștă la data de 04.04.2018 a fost înregistrată cu depășirea termenului de prescripție, termen s-a împlinit la data de 27.06.2017. Așa fiind, Înalta Curte apreciază că susținerile și criticile recurentului-reclamant sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală.

Temeiul legal al soluției instanței de recurs. Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat. PENTRU ACESTE MOTIVE,