ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5939/2020

Ședința publică din data de 12 noiembrie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, obligarea pârâtului la soluționarea cererii de plată înregistrată la data de 30.05.2016 într-un termen de maxim 30 de zile, de la data pronunțării hotărârii, cu respectarea și protejarea drepturilor și intereselor creditorilor de asigurări, și emiterea deciziei de plată de către Comisia specială, potrivit art. 15 din Legea nr. 213/2015.

Totodată, în cazul în care pârâtul nu își îndeplinește obligațiile stabilite prin hotărârea instanței de judecată în termen de maxim 30 de zile de la pronunțare, să fie obligat la plata unei amenzi judiciare conducătorul autorității publice, în cuantum de 20% din salariul minim brut pe economie pentru fiecare zi de întârziere, și la plata unei despăgubiri către reclamantă, în cuantum de 500 RON pentru fiecare zi de întârziere, conform art. 24 din Legea 554/2004.

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 2994 din 22 iunie 2018, a admis în parte acțiunea formulată de reclamant și a obligat pârâtul să soluționeze cererea reclamantului în termen de cel mult 30 de zile de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri.

Totodată, a respins capetele 2 și 3 ale cererii ca neîntemeiate și a obligat pârâtul să plătească reclamantului sumă de 50 RON, reprezentând cheltuieli de judecată constând în taxa judiciară de timbre.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În motivarea căii de atac, recurentul a reluat situația de fapt expusă și în fața primei instanțe, susținând, în esență, că hotărârea atacată este dată cu încălcarea prevederilor art. 15 din Legea nr. 213/2015, care prevăd că Fondul soluționează cererile pe măsura înregistrării lor.

În continuare, recurentul a făcut trimitere la etapele pe care trebuie să le parcurgă pentru soluționarea unei cereri de plată, apreciind că este imposibil ca respectivele proceduri să fie parcurse în 30 de zile, astfel încât în mod greșit prima instanță a considerat că se aplică acest termen, invocând, cu titlu de practică judiciară, o hotărârea judecătorească pronunțată într-o cauză similară.

În opinia părții, este vorba despre o procedură specială și de complexitatea acesteia, făcând trimitere la prevederile Legii nr. 213/2015 și la Norma ASF nr. 16/2015, iar, pe de altă parte, a invocate volumul extrem de mare al dosarelor de daune și al cererilor de plată înregistrate și instrumentate de Fond

Prin urmare, raportarea Fondului în emiterea unei decizii trebuie făcută la un termen rezonabil, de natură a-i permite urmarea tuturor operațiunilor administrative impuse de cadrul normativ și verificarea în mod corespunzător a legalității și temeiniciei cererilor înregistrate la autoritate.

În concluzie, a solicitat admietrea recursului, casarea sentinței atacate și, pe fond, respingerea acțiunii.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate de recurentă și în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Intimatul-reclamant a învestit instanța de contencios administrativ cu o cerere vizând obligarea recurentului-pârât să emită o decizie de soluționare a cererii de despăgubire depusă în data de 30.05.2016, conform Legii nr. 213/2015, într-un termen de maxim 30 de zile de la data pronunțării hotărârii, în caz contrar a solicitat apliarea art. 24 din Legea 554/2004.

Curtea de apel a admis în parte acțiunea formulată de reclamant și a obligat pârâtul să soluționeze cererea reclamantului în termen de cel mult 30 de zile de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri, respingând, ca neîntemeiate, capetele 2 și 3 ale cererii, privind aplicarea amenzii și acordarea despăgubirilor ca urmare a neexecutării obligațiilor stabilite de instanța de contencios administrativ.

Soluția Curții de apel este corectă, fiind adoptată și de instanța de control judiciar, în urma propriului demers de aplicare a dispozițiilor legale la situația de fapt.

Criticile recurentului, circumscrise motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., potrivit cu care casarea hotărârii se poate cere când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, nu pot fi primite.

Se reține că instanța a fost învestită cu un act administrativ asimilat, în sensul dispozițiilor art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, respectiv cu o acțiune împotriva tăcerii autorității publice recurente, care nu a soluționat cererea intimatului-reclamant formulată în temeiul art. 14 din Legea nr. 213/2015, înregistrată la data de 30.05.2016, ca urmare a falimentului asigurătorului B. S.A.

Instanța de control judiciar constată că nu poate primi criticile recurentului care, în esență, sunt centrate pe interpretarea greșită a dispozițiilor legale care reglementează termenul de soluționare a cererii de plată.

Din această perspectivă sunt relevante dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004, modificată și completată, (versiunea de la data formulării acțiunii), în prezent textul este renumerotat, art. 2 alin. (1) lit. g), care prevăd că nesoluționarea în termenul legal a unei cereri are semnificația faptului de a nu se răspunde solicitantului în termen de 30 de zile de la înregistrarea cererii, dacă prin lege nu se prevede alt termen.

Astfel, în cazul în care autoritatea întârzie emiterea deciziei de despăgubire, solicitantul are la dispoziție remediul prevăzut de Legea nr. 554/2004, prin care poate solicita obligarea acesteia să emită respectiva decizie, în temeiul art. 8, 11 și 18 din această lege.

Prin urmare, în mod corect prima instanță a aplicat termenul de 30 de zile prevăzut de Legea nr. 554/2004, în condițiile în care Legea nr. 213/2015 nu prevede un alt termen.

Totodată, conform art. 14 alin. (4) coroborat cu art. 19 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, decizia comisiei speciale poate fi contestată în termen de 10 zile la comunicare la Curtea de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal.

Astfel, se constată că legiuitorul a înțeles să supună regulilor și principiilor contenciosului administrativ reglementat de Legea nr. 554/2004, cererile formulate de solicitanți, precum și deciziile autorității administrative.

Criticile recurentului, în sensul că, în lipsa unui termen legal pentru soluționarea cererilor de plată depuse în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 213/2015, emiterea unei decizii trebuie să fie raportată la un termen rezonabil, dată fiind multitudinea cererilor de plată înregistrate și necesitatea soluționării acestora în ordinea înregistrării, nu pot fi primite.

Principiul soluționării cauzelor administrative într-un termen rezonabil se înscrie între coordonatele dreptului la o bună administrare, consacrat în art. 41 al Cartei Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, text ce ar trebui să constituie un veritabil reper în orientarea practicii administrative a autorităților publice naționale.

Faptul că autoritatea recurentă are în curs de soluționare un număr foarte mare de cereri nu prezintă relevanță și nu este opozabil intimatului - reclamant, ci ține exclusiv de modul de organizare internă a activității acesteia, în plus, nu i-a fost comunicat acestuia niciun răspuns la cererea formulată, cu privire la incidența împrejurărilor invocate care temporizează soluționarea cererii într-un termen rezonabil, cum corect a reținut și prima instanță.

De altfel, soluționarea cererilor într-un termen rezonabil poate fi invocată numai de către solicitant împotriva autorității ce are această obligație și nu invers.

În fine, se reține că jurisprudența la care a făcut trimitere recurentul este singulară și nu poate fi apreciată pozitiv, iar susținerea potrivit căreia acțiunea a rămas fără obiect, executându-și obligația de emitere a deciziei în timpul procesului, nu reprezintă un motiv de nelegalitate a hotărârii atacate.

Prin urmare, toate criticile formulate sunt nefondate, soluția pronunțată de prima instanță reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ. și art. 20 din Legea nr. 554/2004, modificată și completată, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat, nefiind identificate motive de reformare a sentinței în limitele art. 488 alin. (1) pct. 8 din același cod.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul, formulat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței nr. 2994 din 22 iunie 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 12 noiembrie 2020.