ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5853/2020

Ședința publică din data de 10 noiembrie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data 24.07.2017, sub numărul x/2017, reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților anularea deciziilor nr. 6856/27.06.2017 și nr. 6855/27.06.2017 emise de Fondul de Garantare a Asiguraților și obligarea acestuia la plata despăgubirilor cu titlu de daune materiale și morale aferente decesului victimei C., din culpa asiguratului RCA cu polița de asigurare emisă de S.C. D. S.A..

Prin sentința civilă nr. 4752 din 06.12.2017, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare al Asiguraților, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe, reclamanții A. și B. au declarat recurs, solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și, rejudecând, admiterea acțiunii.

Recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.

În motivarea recursului se arată că hotărârea este nelegală și netemeinică întrucât a fost dată cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității [art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ..].

Subsumat motivului prevăzut în art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenții-reclamanți au susținut, în esență, că sentința a fost pronunțată cu încălcarea unor reguli de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, invocând, pe de o parte, faptul că instanța de fond a aplicat sancțiunea decăderii în raport cu data pronunțării hotărârii penale, fără a avea în vedere dispozițiile imperative ale art. 581 din C. proc. pen., care prevede că dispozițiile din hotărârea penală privitoare la despăgubirile civile și la cheltuielile judiciare cuvenite părților se execută potrivit legii civile.

Au arătat recurenții - reclamanți că redactarea și comunicarea hotărârii nu s-a realizat în termenul imperativ și maximal de 30 de zile, motiv pentru care în mod greșit s-a interpretat și reținut că termenul de decădere curge de la 29.12.2015, deși hotărârea le-a fost comunicată după data 01.07.2016.

În opinia recurenților, termenul de 90 de zile curge de la data de 01.07.2016, astfel încât cererile de plată puteau fi depuse până la data de 01.10.2016. Ori, cererile de plată au fost expediate la data de 19.09.2016.

Pe de altă parte, deși creanța se afla în mod cert în evidența D. preluată de FGA, în cauză nu le-a fost comunicat, nici de către FGA, nici de KPMG, termenul special de 90 de zile, nici data la care începe să curgă acel termen special de 90 de zile și nici data la care s-a dispus intrarea în insolvență a S.C. D. S.A., dată de la care curg cele 90 de zile pentru înscrierea creanței la FGA.

Au mai susținut recurenții că prin aplicarea unor termene procedurale necomunicate și aplicarea ulterioară a sancțiunii decăderii, deși termenul de redactare a hotărârii și de comunicare de 30 de zile nu a fost respectat, le-a fost încălcat dreptul la un proces echitabil, prevăzut de art. 6 alin. (1) CEDO, procesul echitabil cuprinzând inclusiv faza de executare a hotărârii judecătorești.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut în art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții - reclamanți au formulat, în esență, următoarele critici la adresa sentinței atacate:

- încălcarea dreptului material la despăgubiri rezultat din principiul răspunderii civile delictuale și contractuale - art. 1349 și 1350 C. civ., cât și principiul forței obligatorii a contractului - polița de asigurare RCA, statuat în art. 1270 alin. (1) C. civ.

- nerespectarea principiului bunei credințe, în baza căruia hotărârea judecătorească să fie dusă la îndeplinire de bună voie.

Intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, apreciind că sentința este legală și temeinică.

II. Decizia instanței de recurs

Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurenți, a cadrului normativ aplicabil și a probatoriului administrat în cauză, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. se referă la situația în care prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității. Acest motiv de casare include toate neregularitățile procedurale care atrag sancțiunea nulității, cu excepția celor menționate la pct. 1-4, precum și nesocotirea unor principii fundamentale a căror nerespectare nu se încadrează în alte motive de recurs.

În ceea ce privește necomunicarea de către FGA a termenului de 90 de zile prevăzut de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, aplicarea sancțiunii decăderii, deși termenul de redactare și de comunicare de 30 de zile a hotărârii nu a fost respectat, împrejurarea că instanța de fond nu a avut în vedere dispozițiile imperative ale art. 581 din C. proc. pen. și nici că hotărârea judecătorească (Sentința penală nr. 555/03.12.2015) le-a fost comunicată după data 01.07.2016, argumente pe care recurenții le-au subsumat prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., instanța de control judiciar reține că acestea nu privesc regulile de procedură aplicabile judecății în primă instanță, în realitate fiind criticată dezlegarea dată motivelor de nelegalitate a actelor administrative contestate, argumentele neîncadrându-se în ipoteza prevăzută de articolul menționat.

Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că este neîntemeiat.

Prin deciziile contestate nr. 6855 și 6856 din 27.06.2017, Fondul de Garantare a Asiguraților a respins cererile de plată formulate de reclamanții A. și B., cu motivarea că această cerere a fost formulată și depusă după expirarea termenului legal de 90 de zile, de depunere a cererilor de plată la Fond, termen de decădere expres prevăzut de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 și art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015.

Astfel, potrivit art. 14 din Legea nr. 213/2015, "În vederea încasării indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data nașterii dreptului de creanță, atunci când acesta s-a născut ulterior. Cererea-tip de plată va fi prevăzută în reglementările emise în aplicarea prezentei legi."

Asemenea, art. 20 din Norma ASF nr. 16/2015 stabilește că, "Pentru încasarea de la Fond a indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva societății de asigurare trebuie să completeze o cerere de plată motivată în acest sens, conform modelului prevăzut în anexa nr. 6. Cererea de plată se poate depune începând cu data publicării deciziei Autorității de Supraveghere Financiară de închidere a procedurii de redresare financiară, în condițiile art. 22 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, și în maximum 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment. Pentru creanțele de asigurări născute ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de deschidere a procedurii de faliment, cererea de plată poate fi depusă în maximum 90 de zile de la data nașterii dreptului de creanță al creditorului de asigurări."

Prin urmare, conduita oricărui creditor de asigurare era precis determinată prin actele normative invocate, fiind inserate condițiile și termenele în care-și pot exercita drepturile de a obține despăgubirile la care sunt îndreptățiți. Pentru realizarea acestor drepturi, persoanele interesate se pot raporta doar la dispozițiile legii și a actelor normative emise pentru organizarea și executarea legii cu relevanță pentru situația lor juridică.

Înalta Curte reține că analiza cererilor de plată și a înscrisurilor depuse în dovedirea creanței s-a realizat de către autoritatea pârâtă ținându-se seama de prevederile legale, art. 14 alin. (1) din Legea specială nr. 213/2015 și art. 20 alin. (1) din Norma ASF nr. 16/2015, care impun depunerea la FGA a cererii de plată înăuntrul termenului legal de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de deschidere a procedurii de faliment, respectiv de la data nașterii dreptului - termenul de 90 de zile fiind unul de decădere, iar sancțiunea nerespectării acestui termen prevăzut de norma specială și norma de aplicare a acesteia fiind decăderea din dreptul de a obține plata de despăgubiri din disponibilitățile FGA, cererile de plată fiind respinse.

În cauză, deschiderea procedurii de faliment a D. S.A. s-a realizat prin încheierea din 03.02.2015, pronunțată de Tribunalul București în dosarul nr. x/2015, și a devenit definitivă la data de 28.04.2016.

Însă, în raport de exercitarea acțiunii civile în cadrul procesului penal și de soluționarea acesteia în mod definitiv la data de 29.12.2015, prin neapelarea sentinței penale nr. 555/03.12.2015, pronunțată de Judecătoria Neamț în dosarul nr. x/2014, Înalta Curte reține că, în cauză, ne regăsim în prezența unui drept de creanță născut anterior deschiderii procedurii de faliment.

În situația în care dreptul de creanță al recurenților-reclamanți s-a născut anterior deschiderii procedurii de faliment a asigurătorului, termenul de 90 de zile în care aceștia aveau posibilitatea formulării cererii de plată a început să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului (28.04.2016) și s-a împlinit la 28.07.2016. Or, așa cum rezultă din actele dosarului, reclamanții au depus cererile de plată la data de 26.09.2016, cu mult peste termenul maxim de 90 de zile stabilit de legiuitor.

Nu era necesar ca recurenții să fie în posesia unui titlu executoriu în materialitatea sa pentru a putea să ceară plata despăgubirilor, având în vedere dispozițiile exprese ale art. 522 alin. (1) C. proc. pen., care arată în mod lămuritor care este data rămânerii definitive a hotărârilor penale, cât și dispozițiile art. 553 alin. (1) același Cod, care prevăd că decizia penală este definitivă și poate fi pusă în executare la momentul pronunțării sale, iar nu de la comunicarea sa.

Pe de altă parte, cererea de plată adresată FGA nu era condiționată de prezentarea hotărârii judecătorești în materialitatea sa, fiind suficientă depunerea unui certificat de grefă sau a copiei dispozitivului, această posibilitate fiind prevăzută chiar de art. 20 alin. (1) din Norma ASF nr. 16/2015, în cuprinsul căruia se arată că:

"(...) În cazul imposibilității de prezentare a actelor/înscrisurilor doveditoare în copie legalizată, petentul poate să prezinte copii ale acestora sau poate depune o declarație pe propria răspundere, în sensul susținerii acestor documente justificative. Declarația pe propria răspundere dată de petent în susținerea documentelor justificative este prevăzută în anexa nr. 7. În cuprinsul cererii de plată se va preciza motivul imposibilității de depunere a înscrisurilor justificative".

În fine, Înalta Curte observă că termenul de 90 de zile prevăzut de dispozițiile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, în care persoana îndreptățită trebuie să formuleze cererea de plată, este un termen procedural, de decădere, aplicabil unei proceduri administrative obligatorii, conform legii speciale.

În aceste condiții, potrivit dispozițiilor art. 186 alin. (1) C. proc. civ., "partea care a pierdut un termen procedural va fi repusă în termen numai dacă dovedește că întârzierea se datorează unor motive temeinic justificate".

Susținerile reclamanților privind faptul că nu au fost notificați în calitate de creditori de asigurări pentru a se putea înscrie la masa credală, conform Legii 85/2014, nu poate fi reținut ca fiind un caz temeinic justificat, în sensul art. 186 C. proc. civ., care reglementează instituția repunerii în termen.

În contextul expus, având în vedere că cererile de plată au fost depuse la FGA după expirarea termenului legal prevăzut de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 și art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015, Înalta Curte constată că deciziile contestate sunt legale, astfel că în mod corect și legal prima instanță a respins acțiunea reclamanților având ca obiect anularea acestor decizii.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 raportat la art. 496 din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va respinge recursul declarat de recurenții-reclamanți B. și A. împotriva sentinței civile nr. 4752 din 6 decembrie 2017 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de recurenții-reclamanți B. și A. împotriva sentinței civile nr. 4752 din 6 decembrie 2017 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 10 noiembrie 2020.