ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 496/2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată la data de 04.11.2016 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII a contencios administrativ și fiscal, reclamanții A., B., C., D. au solicitat obligarea pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraților la emiterea deciziei de soluționare a cererii de despăgubire, înregistrate la data de 25.05.2016.

Prin sentința civilă nr. 701 din 2 martie 2017, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A., B., C., D., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, pe care l-a obligat să procedeze la soluționarea cererii de despăgubiri nr. x/27.05.2016, prin decizie motivată.

Împotriva sentinței civile nr. 701 din 2 martie 2017 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și respingerea acțiunii, cu obligarea intimaților-reclamanți la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea recursului arată că sentința recurată este netemeinică și nelegală, fiind rezultatul unei greșite interpretări și aplicări a legii de către instanța de fond, deoarece Legea nr. 213/2015 și Norma nr. 16/2015 instituie o procedură administrativă specială care presupune parcurgerea mai multor etape constând în analizarea și instrumentarea dosarelor de daună, evaluarea despăgubirilor, avizarea de către direcțiile de specialitate, întocmirea listelor creditorilor de asigurări cu creanțe certe, lichide și exigibile, aprobarea comisiei speciale.

Arată că instrumentează și soluționează un volum extrem de mare de dosare de daună, în ordinea înregistrării și completării dosarelor, făcând o analiză completă a cererilor și documentațiilor depuse, iar prin comisia specială emite fie o notificare de plată, fie o decizie de respingere (totală sau parțială), însă numai decizia de respingere poate genera dreptul la acțiune împotriva Fondului și doar dacă s-a pronunțat o hotărâre definitivă de deschidere a falimentului asigurătorului, caz în care devin aplicabile prevederile art. 13 alin. (5) din Legea 213/2015.

Consideră că dacă s-ar accepta admisibilitatea unei cereri de chemare în judecată a Fondului formulată de un creditor care nu a urmat integral procedura administrativă specială (art. 13 din Legea nr. 213/2015 coroborat cu art. 20 și 21 din Norma nr. 16/2015), s-ar eluda dispozițiile legale speciale, derogatorii de la norma generală, ceea ce este inadmisibil.

Susține că potrivit art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, legiuitorul a avut intenția de a nu prevedea un termen de soluționare a cererilor de plată privind decizia de respingere totală sau parțială, iar conform art. 13 alin. (6) din Legea nr. 213/2015, dreptul la acțiune contra Fondului pentru plata indemnizațiilor/despăgubirilor se prescrie în termen de 5 ani calculați de la data nașterii dreptului, dar nu înainte de rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment, rezultând că legea specială reglementează termenul de prescripție pentru plata efectivă a despăgubirii, ce intervine după aprobarea sumelor de către comisia specială, sau, în caz de respingere, de către instanța de contencios adminsitrativ, motiv pentru care susține că acțiunea reclamanților este inadmisibilă întrucât nu există un temei legal pentru soluționarea cererii acestora înaintea altor creditori de asigurare.

Consideră că instanța nu poate obliga Fondul la soluționarea cererii, deoarece ar schimba ordinea de soluționare a dosarelor de daună, cu atât mai mult cu cât, dat fiind volumul de activitate al acestuia, există riscul perturbării activității Fondului.

Deși au fost legal citați, intimații-reclamanți nu au formulat întâmpinare.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport cu motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante.

Reclamanții A., B., C., D. au învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune prin care au solicitat obligarea pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraților la emiterea deciziei de soluționare a cererii de despăgubire, înregistrate la data de 25.05.2016.

Prin sentința recurată, prima instanță a admis cererea de chemare în judecată, obligat Fondul de Garantare a Asiguraților să procedeze la soluționarea cererii de despăgubiri nr. x/27.05.2016, prin decizie motivată.

Recurentul-pârât a depus la dosar Decizia nr. x/24.07.2017 prin care a soluționat cererea de plată, în sensul admiterii în parte a acesteia, doar pentru reclamanții A. și B..

Astfel, cererea de plată a fost înregistrată la FGA la data de 27.05.2016, aceasta nefiind soluționată până la pronunțarea instanței de fond, 02.03.2017, motiv pentru care instanța de fond a apreciat în mod corect că se impune obligarea pârâtului la soluționarea contestației.

În consecință, Înalta Curte constată că recurentul-pârât s-a conformat dispoziției instanței de fond și a soluționat cererea de plată a reclamanților, conform deciziei anterior menționate,

Potrivit dispozițiilor art. 464 alin. (3) C. proc. civ.:

"(3) Achiesarea tacită poate fi dedusă numai din acte sau fapte precise și concordante care exprimă intenția certă a părții de a-și da adeziunea la hotărâre".

Totodată, se reține că achiesarea tacită, în sensul art. 464 alin. (3) C. proc. civ. poate rezulta din executarea benevolă a hotărârii în tot sau în parte, ceea ce va determina caracterul total sau parțial al achiesării.

Or, în speță, prin atitudinea recurentului-pârât, care, ulterior pronunțării hotărârii de primă instanță și chiar ulterior formulării cererii de recurs - 10.05.2017, a înțeles să soluționeze de bunăvoie cererea de despăgubire a reclamanților, echivalează cu o achiesare tacită la hotărârea recurată.

Mai mult, suma admisă la plată de către Fondul de Garantare a Asiguraților a și fost achitată, astfel: cu ordinul de plată nr. x din 04.07.2017 s-a achitat pentru reclamantul A. suma de 42.991 RON, iar cu ordinul de plată nr. x din 04.07.2017 s-a achitat pentru reclamantul B. suma de 14.956 RON.

Prin urmare, date fiind aceste aspecte, Înalta Curte reține că susținerile recurentului-pârât din cererea de recurs sunt nefondate, acesta soluționând cererea de plată a intimaților-reclamanți până la momentul pronunțării instanței de recurs.

2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței civile nr. 701 din 2 martie 2017 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței civile nr. 701 din 2 martie 2017 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 30 ianuarie 2020.