ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 466/2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal, la data de 31.05.2017, sub nr. x/2017, reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a solicitat obligarea acestuia la emiterea actului administrativ - decizie privind acordarea indemnizației de asigurare (despăgubiri materiale și morale), precum și obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 4162 din data de 07.11.2017 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a obligat pârâtul să emită decizia de soluționare a cererii de despăgubire înregistrată la data de 03.03.2017 și să plătească reclamantului suma de 50 de RON, cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinței civile nr. 4162 din data de 07.11.2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

I. În dezvoltarea motivului de recurs, pârâtul arată că sentința primei instanțe este netemeinică și nelegală, fiind rezultatul unei greșite interpretări și aplicări a legii, respectiv a art. 2 alin. (1) și art. 11 din Legea nr. 213/2015.

Cele două articole de lege instituie o obligație privind parcurgerea procedurii administrative de către Fond, însă din redactarea textelor se observă că, de fapt acestea stabilesc și definesc scopul Fondului și temeiul juridic al soluționării cererii înregistrate la FGA. Drept urmare, procedura administrativă instituită în temeiul acestor două articole de lege, trebuie să demareze în urma depunerii unei cereri de plată ce poartă un număr și are un obiect și persoane identificate corespunzător.

II. Sentința civilă nr. 4162/07.11.2017 încalcă normele C. proc. civ. privind obiectul cererii de chemare în judecată. La primirea cererii de chemare în judecată, completul căruia i s-a repartizat aleatoriu cauza are obligația de a verifica dacă cererea cuprinde elementele prevăzute de art. 194 noul C. proc. civ., dacă este însoțită de un număr de copii egal cu numărul pârâților și un exemplar pentru instanță, dacă este atașată dovada achitării taxei de timbru aferente pretențiilor formulate.

Elementele prevăzute de art. 194 C. proc. civ. trebuie să existe în cazul oricărei cereri de chemare în judecată, indiferent de denumirea acesteia.

Procedura de soluționare a unui dosar de către FGA, demarează în mod obligatoriu cu o cerere de plată, care trebuie să poarte un număr. În consecință, obiectul acțiunii de obligarea a Fondului de a soluționa o cerere, reprezintă de fapt o obligație de a face în legătură cu existența unei cereri ce poarta un număr înregistrat Ia FGA.

Art. 15 din Legea 213/2015 explică că, pe măsura înregistrării cererilor de plată ale creditorilor de asigurări, împreună cu documentele anexate, se întocmește lista creditorilor de asigurări ale căror creanțe certe, lichide și exigibile urmează să fie plătite din disponibilitățile Fondului.

In speță, reclamantul nu a precizat un număr de cerere de plată, instanța interpretând în mod generic, obiectul cererii de chemare în judecată.

Astfel, hotărârea de a obliga FGA la soluționarea unei cereri depuse în data de 03.03.2017, fără a avea caractere de identificare, prejudiciază grav instituția pârâtă, conducând la posibilitatea petenților de a beneficia de o hotărâre judecătorească neclară, în favoarea lor, aceștia depunând în mod uzual mai multe cereri de plată în aceeași zi sau într-un interval apropiat.

De fapt, instanța de judecată nu a făcut niciun fel de verificare privind cererea de plată, cuprinsul și existența acesteia, ci pur și simplu a obligat pârâtul să soluționeze o cerere depusă la 03.03.2017.

III. O altă critică prezentată de recurentul-pârât are în vedere faptul că, hotărârea primei instanțe nu arc în vedere respectarea principiului egalității de tratament al petenților.

Fondul instrumentează și soluționează un volum extrem de mare de dosare de daună (peste 72.800 dosare doar în ce privește Societatea B. S.A.) și cereri de plată (peste 53.380 cereri doar în ce privește Societatea B. S.A.) în ordinea înregistrării și completării dosarelor, cu respectarea procedurii reglementată de Legea 213/2015 și Norma 16/2015, în vederea protejării intereselor tuturor și fiecărui creditor de asigurare, desfășurând o activitate susținută și responsabilă în soluționarea cererilor creditorilor de asigurări .Prin stabilirea de către instanță a obligării noastre de a soluționa o cerere a unui petent înaintea altor cereri s-ar deturna ordinea de soluționare a cererilor, obligând astfel Fondul să soluționeze cererea intimaților-reclamanți care s-au adresat instanței înaintea altor persoane care aveau prioritate față de intimații-reclamanți, de exemplu, ordinea de soluționare după criteriul vechimii cererii adresate Fondului.

Față de aceste motive, solicită admiterea recursului, casarea hotărârii și, pe cale de consecință, să respingerea acțiunii.

Intimatul-reclamant a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Cu privire la examinarea recursului în completul filtru

În cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal, precum și măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal.

Față de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) și art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispozițiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. și dispozițiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, prin rezoluția din 19 octombrie 2018 s-a fixat termen de judecată la data de 29 ianuarie 2020.

Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentul-pârât, a apărărilor din întâmpinarea intimatului-reclamant, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat.

Pentru a ajunge la această soluție instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

Controlul jurisdicțional declanșat de către intimatul-reclamant are ca obiect "obligația de a face", respectiv obligarea pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraților la emiterea actului administrativ - decizie privind acordarea indemnizației de asigurare (despăgubiri materiale și morale), precum și obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

Prima instanță a admis cererea dedusă judecății, a obligat pârâtul să emită decizia de soluționare a cererii de despăgubire înregistrată la data de 03.03.2017 și să plătească reclamantului suma de 50 de RON, cheltuieli de judecată, reținând că termenul rezonabil de soluționare a cererii a fost depășit, iar pârâtul a avut o conduită pasivă și lipsită de transparență din perspectiva ordinii și volumului de soluționare a cererii.

Învestită cu soluționarea cererii de recurs, Înalta Curte va răspunde punctual motivelor de recurs, după cum urmează:

I. Prin prima critică formulată, recurentul-pârât arată că sentința atacată este rezultatul unei greșite interpretări și aplicări a dispozițiilor art. 2 alin. (1) și art. 11 din Legea nr. 213/2015.

Potrivit art. 2 alin. (1) din Legea nr. 213/2015:

"(1) Fondul, ca schemă de garantare în domeniul asigurărilor, are ca scop protejarea creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător".

Potrivit art. 11 din același act normativ:

"Fondul asigură efectuarea plății indemnizațiilor/despăgubirilor din disponibilitățile sale, către creditorii de asigurări, potrivit condițiilor și plafonului de garantare stabilite de prezenta lege".

Recurentul-pârât arată că procedura administrativă instituită în temeiul acestor două articole de lege, trebuie să demareze în urma depunerii unei cereri de plată ce poartă un număr și are un obiect și persoane identificate corespunzător.

Or, în speța de față, așa cum în mod corect a reținut instanța de fond, la data de 01.03.2017, reclamantul a formulat o cerere de despăgubire în temeiul dispozițiilor art. 14 din Legea nr. 213/2015 potrivit cărora:

"(1) În vederea încasării indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data nașterii dreptului de creanță, atunci când acesta s-a născut ulterior. Cererea-tip de plată va fi prevăzută în reglementările emise în aplicarea prezentei legi."

Sub acest aspect, în mod corect a reținut prima instanță că, prin încheierea pronunțată la data de 16.02.2017 (definitivă la data de 17.03.2017, prin neapelare) Tribunalul Sibiu a dispus intrarea în faliment a societății C. S.A., iar cererea de plată a intimatului-reclamant fost depusă între cele două momente, respectiv la data de 01.03.2017, cu respectarea dispozițiilor legale. Deși dispozițiile Legii nr. 213/2015 nu stipulează un termen special în vederea soluționării cererii prevăzute de art. 14, în mod corect a reținut instanța de fond că nesoluționarea cererii într-un interval de 8 luni nu poate fi justificată și ca atare termenul rezonabil de soluționare a cererii a fost depășit.

II. Prin cel de-al doilea motiv de recurs se susține că sentința încalcă normele C. proc. civ. privind obiectul cererii de chemare în judecată deoarece, la primirea cererii completul avea obligația de a verifica dacă cererea cuprinde elementele prevăzute de art. 194 C. proc. civ., dacă este însoțită de un număr de copii egal cu numărul pârâților și un exemplar pentru instanță, dacă s-a atașat dovada achitării taxei judiciare de timbru.

De fapt, recurenta-pârâtă reiterează în recurs apărările formulate în primă instanță, în sensul că obiectul cererii de chemare în judecată nu este determinat, fără a combate argumentat considerentele primei instanțe, reținute în motivarea admiterii acțiunii.

Astfel, instanța de fond a reținut că, din conținutul motivării reiese clar că aceștia doresc să fie soluționată cererea lor de despăgubire de către autoritatea administrativă, adică aceasta să se pronunțe asupra cererii într-una din modalitățile indicate de lege, fie prin aprobarea sumelor solicitate și plata lor, fie prin respingerea sumelor printr-o decizie.

Înalta Curte constată că nu poate fi primită critica recurentului-pârât cu privire la numărul de exemplare al cererii de chemare în judecată atât timp cât în fața primei instanțe recurentul-pârât a depus întâmpinare, în care și-a prezentat apărările, iar cu privire la dovada achitării taxei judiciare de timbru, din dispozitivul hotărârii rezultă că acesta a fost obligat la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 50 RON reprezentând taxa judiciară de timbru achitată de către intimatul-reclamant.

III. Cu privire la motivul trei de recurs, Înalta Curte constată că este lipsită de relevanță apărarea recurentului-pârât referitoare la încălcarea principiului egalității de tratament, raportat la numărul mare de dosare de daună, atât timp cât acesta nu a făcut dovada acestei apărări, prin niciun mijloc de probă nu a dovedit demersul făcut cu privire la soluționarea cererii reclamantului, ci a stat în pasivitate.

Într-adevăr, Înalta Curte constată că pentru soluționarea cererii adresată recurentului-pârât, Legea nr. 213/2015 ca lege specială nu prevede un termen de soluționare, însă, în această situație devin incidente dispozițiile art. 2 lit. h) din Legea nr. 554/2004 care prevăd un termen de 30 de zile de a răspunde solicitantului la cererea depusă.

Instanța de recurs împărtășește opinia primei instanțe în sensul că nesoluționarea cererii de despăgubire de către autoritatea administrativă într-un termen rezonabil nu poate fi justificată în principiu de existența unui număr mare de cereri, cât timp nu s-a dovedit imposibilitatea analizării sau cel puțin a demarării analizării cererii reclamanților.

În completarea argumentelor reținute de prima instanță, Înalta Curte observă că obligația de a soluționa cererile pe măsura analizării acestora, urmată de întocmirea listei creditorilor de asigurări ale căror creanțe urmează să fie plătite de disponibilitățile Fondului și înaintarea listei către Comisia Specială, constituie o operațiune reglementată de dispozițiile art. 15 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 distinct de cele care reglementează condițiile de efectuare a plății în limitele plafonului de garantare stabilit de lege.

Prin urmare, chiar dacă cererile adresate Fondului de Garantare a Asiguraților ar trebui soluționate în ordinea înregistrării și completării dosarelor cu respectarea procedurii reglementată de Legea nr. 213/2015 și Norma nr. 16/2015, în vederea protejării intereselor tuturor și fiecărui creditor de asigurare, atât timp cât de la data înregistrării cererii la această etintate (01.03.2017) și până la pronunțarea instanței de recurs (07.11.2017) acesta nu a prezentat nicio dovadă care să-i susțină apărarea, rezultă că nesoluționarea cererii adresată recurentului-pârât se perpetuează în timp.

De asemenea, Înalta Curte constată că ulterior, la data de 09.08.2018, Fondul de Garantare a Asiguraților a emis Decizia nr. 16295 prin care a soluționat cererea de despăgubire formulată de intimatul-reclamant, însă, în raport cu cele prezentate, se apreciază că emiterea acestei decizii, nu afectează, prin ea însăși, legalitatea sentinței recurate, fiind o împrejurare ulterioară pronunțării acesteia.

Pentru ansamblul argumentelor prezentate, Înalta Curte în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. va respinge recursul ca nefondat și va menține hotărârea atacată.

În temeiul art. 453 C. proc. civ. va obliga recurentul-pârât la plata sumei de 800 RON cheltuieli de judecată către intimatul-reclamant A..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-pârât FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR împotriva sentinței nr. 4162 din 07 noiembrie 2017, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Obligă recurentul-pârât la plata sumei de 800 RON cheltuieli de judecată către intimatul-reclamant A..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 29 ianuarie 2020.