ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5831/2020

Ședința publică din data de 05 noiembrie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Caraș-Severin, sub nr. x/2016, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Integritate, a solicitat anularea Raportului de evaluare nr. x/29.11.2016, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 292 din 21 martie 2017, Tribunalul Caraș-Severin a admis excepția lipsei competenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, dosarul fiind înregistrat pe rolul acestei instanțe la data de 25 aprilie 2017, sub același număr.

Prin sentința civilă nr. 171 din 31 mai 2017, Curtea de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Integritate, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile nr. 171 din 31 mai 2017, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamanta A., în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecarea cauzei, admiterea cererii de chemare în judecată.

În motivare, reclamanta a învederat că situația de fapt reținută prin raportul de evaluare nu se circumscrie cazului de incompatibilitate prevăzut de art. 95 alin. (1) din Legea nr. 161/2013, iar instanța de fond nu a ținut cont de faptul că, deși căsătoria sa cu B. a fost desfăcută prin Certificatul de divorț nr. x din 20 aprilie 2015, era despărțită în fapt de fostul său soț încă din anul 2010, aspect probat prin documentele înaintate intimatei-pârâte.

Totodată, recurenta-reclamantă a apreciat că, în mod nelegal instanța de fond a constatat că îi revenea intimatei-pârâte competența de a constata starea de incompatibilitate prevăzută la art. 95 din Legea nr. 161/2003 și de a sesiza organele competente pentru declanșarea procedurii disciplinare, conform art. 22 alin. (3) din Legea nr. 176/2010, această competență revenind șefului său ierarhic.

De asemenea, recurenta-reclamantă a arătat că raportul de evaluare nu respectă condițiile de validitate prevăzute de lege, fiind emis cu încălcarea dispozițiilor art. 21 alin. (3) din Legea nr. 176/2010.

Nu în ultimul rând, recurenta-reclamantă a învederat că judecătorul fondului a reținut în mod incorect situația de fapt, încălcând astfel dreptul la un proces echitabil și obligația de a exercita un rol activ în aflarea adevărului. În acest sens, recurenta-reclamantă a criticat faptul că instanța de fond i-a respins în mod nelegal și nemotivat solicitarea de atașare la dosarul cauzei a dosarului administrativ, precum și proba testimonială.

4.1. Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 19 septembrie 2017, intimata-pârâtă Agenția Națională de Integritate a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

În motivare, a arătat că instanța de fond a examinat toate apărările formulate de părțile din proces, precum și înscrisurile depuse în probațiune de aceștia, constatând în mod corect, față de dispozițiile legale aplicabile în cauză, că Raportul de evaluare x/29.11.2016 este legal și temeinic.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta A. este nefondat, pentru următoarele considerente:

Astfel, prin Raportul de evaluare nr. x/29.11.2016, întocmit de către Inspecția de Integritate din cadrul Agenției Naționale de Integritate, s-a stabilit că, reclamanta, în perioada 2010-2015, în calitate de funcționar public, respectiv director executiv în cadrul Direcției pentru Cultură și Patrimoniu Național a județului Caraș-Severin, s-a aflat în stare de incompatibilitate, întrucât era în raporturi ierarhice directe cu soțul său, B., consilier-superior în cadrul Direcției pentru Cultură și Patrimoniu Național a județului Caraș-Severin, încălcând astfel dispozițiile art. 95 alin. (1) din Legea nr. 161/2003 privind unele masuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției.

Prima instanță a reținut corect situația de fapt și a realizat o încadrare juridică adecvată, soluția de respingere a acțiunii fiind temeinică și legală.

Criticile referitoare la competența Agenției Naționale de Integritate de a emite raportul de evaluare și implicit de a constata nerespectarea regimului juridic al incompatibilităților, sunt nefondate.

Dispozițiile art. 8 din Legea nr. 176/2010, prevăd că scopul Agenției Naționale de Integritate este asigurarea integrității în exercitarea demnităților și funcțiilor publice și prevenirea corupției instituționale, prin exercitarea de responsabilități în evaluarea declarațiilor de avere, a datelor și informațiilor privind averea, precum și a modificărilor patrimoniale intervenite, a incompatibilităților și a conflictelor de interese potențiale în care se pot afla persoanele care îndeplinesc funcții publice, pe perioada îndeplinirii acestora.

De asemenea, potrivit dispozițiilor art. 11 din același act normativ, activitatea de evaluare a declarației de avere, a datelor și informațiilor privind averea existentă, precum și a modificărilor patrimoniale intervenite, existente în perioada exercitării funcțiilor ori demnităților publice, precum și cea de evaluare a conflictelor de interese și a incompatibilităților se efectuează atât pe durata exercitării funcțiilor ori demnităților publice, cât și în decursul a 3 ani după încetarea acestora.

Incompatibilitatea reținută în situația recurentei este cea prevăzută de prevederile art. 95 alin. (1) din Legea nr. 161/2003, în care se arată că nu sunt permise raporturi ierarhice directe în cazul în care funcționarii publici sunt soți sau rude de gradul I.

În speță, este necontestat faptul că în perioada vizată, reclamanta îndeplinea funcția publică de director executiv în cadrul Direcției pentru Cultură și Patrimoniu Național, făcând parte, așadar, din categoria persoanelor prevăzute la art. 1 alin. (1) pct. 31 din Legea nr. 176/2010 și intrând, astfel, în competența ANI de verificare a stării de incompatibilitate.

Contrar susținerilor recurentei-reclamante, prevederile art. 95 alin. (5) din Legea nr. 161/2003 potrivit cărora "Situațiile prevăzute la alin. (1) și neîndeplinirea obligației prevăzute la alin. (3) se constată de către șeful ierarhic superior al funcționarilor publici respectivi, care dispune încetarea raporturilor ierarhice directe dintre funcționarii publici soți sau rude de gradul I", nu prezintă relevanță în ceea ce privește starea de incompatibilitate în care reclamanta se afla și pe care pârâta o poate constata în temeiul dispozițiilor legale ce-i reglementează activitatea.

Astfel, chiar dacă șeful ierarhic superior poate constată situația descrisă la art. 95 alin. (1) și neîndeplinirea obligației prevăzute la alin. (3), competența legală de a evalua și constata starea de incompatibilitate a respectivilor funcționari revine în continuare autorității pârâte, pentru acțiunea ce o desfășoară Agenția Națională de Integritate neavând nicio semnificație sau urmare directă măsurile pe care instituția publică, cu care cel evaluat se află în raporturi de serviciu, le-a luat sau urmează să le adopte.

Criticile referitoare la faptul că raportul de evaluare nu respectă condițiile de validitate cerute de lege la întocmirea acestuia, fiind emis cu încălcarea dispozițiilor art. 21 alin. (3) din Legea nr. 176/2010, sunt nefondate.

Conform prevederilor art. 21 alin. (3) din Legea nr. 176/2010:

"Raportul de evaluare va avea următorul cuprins:

a) partea descriptivă a situației de fapt;

b) punctul de vedere al persoanei supuse evaluării, dacă acesta a fost exprimat;

c) evaluarea elementelor de conflict de interese sau de incompatibilitate;

d) concluzii."

În speță, raportul de evaluare contestat conține o parte descriptivă a situației de fapt, în care nu se menționează doar modalitatea de sesizare a Agenției Naționale de Integritate, ci și competența autorității, perioada în care s-a desfășurat activitatea de evaluare, precum și informarea persoanei evaluate cu privire la declanșarea activității de evaluare.

La punctul II din raportul de evaluare contestat este consemnat faptul că s-a realizat procedura de informare a persoanei evaluate cu privire la identificarea unor elemente de incompatibilitate, precum și că aceasta a fost invitată să depună în scris un punct de vedere.

Totodată, este prezentat, în esență, și punctul de vedere al persoanei evaluate A..

La punctul III din raportul de evaluare contestat privind evaluarea elementelor în sensul existenței unei stări de incompatibilitate, inspectorul de integritate a prezentat documentele primite de la alte instituții și autorități publice și a prezentat, în concret, situația ce rezultă din conținutul acelor documente, situație ce a stat la baza concluziilor existente în conținutul acestui raport și consemnate la punctul V.

În consecință, în mod corect instanța de fond a apreciat că actul administrativ contestat a fost elaborat cu respectarea dispozițiilor acestui articol de lege și nu poate fi reținută nemotivarea ca motiv de nulitate al raportului de evaluare întocmit de intimata-pârâtă.

Criticile referitoare la faptul că hotărârea pronunțată a fost dată cu interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 95 din Legea nr. 161/2003, sunt, de asemenea, nefondate.

Prin Raportul de evaluare nr. x/29.11.2016, intimata a stabilit că reclamanta, în perioada 2010-2015, îndeplinind funcția publică de director executiv în cadrul Direcției pentru Cultură și Patrimoniu Național a județului Caraș-Severin, s-a aflat în stare de incompatibilitate, întrucât era în raporturi ierarhice directe cu soțul său, B., consilier-superior în cadrul Direcției pentru Cultură și Patrimoniu Național a județului Caraș-Severin.

Conform art. 95 alin. (1) din Legea nr. 161/2003, privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției, cu modificările și completările ulterioare:

"Nu sunt permise raporturile ierarhice directe în cazul în care funcționarii publici respectivi sunt soți sau rude de gradul I."

Înalta Curte apreciază că în mod corect prima instanță a reținut că raporturile ierarhice directe dintre reclamantă și soțul său, rezultă în mod indubitabil din înscrisurile existente la dosarul cauzei.

Astfel, din Organigrama aferentă pentru perioada 2010-2015 și conform Deciziilor nr. 5/01.11.2010, nr. 8/20.05.2011 și nr. 12/30.08.2013 și a Fișei postului nr. 5 ce constituie anexă la contractul individual de muncă nr. x/01.11.2010, rezultă fără echivoc faptul că, în perioada 01 noiembrie 2010 - 20 aprilie 2015, A., în calitatea sa de director executiv în cadrul Direcției pentru Cultură și Patrimoniul Național a județului Caraș-Severin, s-a aflat în raporturi ierarhice directe cu soțul său B., funcționar public de execuție - consilier superior în cadrul Direcției pentru Cultură și Patrimoniul Național a județului Caraș-Severin.

Câtă vreme între A., director executiv în cadrul Direcției pentru Cultură și Patrimoniul Național a județului Caraș-Severin și soțul său B., consilier superior în cadrul aceleiași instituții, au existat raporturi ierarhice directe, aceasta s-a aflat în stare de incompatibilitate, ipoteza normei legale instituite prin art. 95 alin. (1) din Legea nr. 161/2003, fiind astfel întrunită.

Deasemenea, nu prezintă relevanță faptul că situația de incompatibilitate s-a născut ca urmare a dispoziției șefilor ierarhici superiori de a-l transfera pe soțul reclamantei la Direcția pentru Cultură și Patrimoniu Național, la care aceasta deținea funcția de director executiv, atâta timp cât recurenta-reclamantă avea obligații profesionale clare impuse de dispozițiile art. 95 alin. (1) din Legea nr. 161/2003 și nu a acționat în termen legal prevăzut de alin. (3) al aceluiași articol de lege pentru a pune capăt acestei stări de incompatibilitate.

Nu în ultimul rând, în ceea ce privește susținerile recurentei-reclamante potrivit cărora în perioada 2010 - 2015, în care s-a constatat starea de incompatibilitate, nu ar fi conviețuit cu soțul, fiind separați în fapt, acestea nu prezintă nicio relevanță juridică în prezenta cauză, întrucât dispozițiile art. 95 alin. (1) și (2) din Legea nr. 161/2003 sunt clare, prevederile legale incidente în cauză nepermințând nuanțări în stabilirea stărilor de incompatibilitate prevăzute de lege în raport de împrejurări de fapt potențial justificative, fiind necesară și suficientă existența căsătoriei între persoanele aflate în raport de incompatibilitate.

În consecință, singura condiție pentru a se reține starea de incompatibilitate prevăzută de dispozițiile art. 95 alin. (1) din Legea nr. 161/2003 este aceea de a exista un raport ierarhic direct între soți, condiție îndeplinită în cauza dedusă judecății.

Cu privire la criticile recurentei-reclamante privind administrarea probatoriilor, Înalta Curte le apreciază, de asemenea, nefondate.

Referitor la depunerea dosarului administrativ, Înalta Curte constată că odată cu întâmpinarea formulată la fondul cauzei, intimata-pârâtă a depus, în copii certificate conform cu originalul, atât raportul de evaluare contestat, cât și actele care au stat la baza întocmirii acestuia .

În ceea ce privește proba testimonială, Înalta Curte reține că proba cu martori propusă de reclamantă avea ca teză probatorie dovedirea separării în fapt de soțul său în perioada în care s-a reținut starea de incompatibilitate prin raportul de evaluare, aspect, care, pe de o parte, nu era contestat în cauză, iar pe de altă parte, nu era relevant, întrucât, așa cum s-a statuat și anterior, în raport de dispozițiile legale incidente în speță, pentru a se constata starea de incompatibilitate, era necesară și suficientă existența căsătoriei între persoanele aflate în raport de incompatibilitate.

Prin urmare, Înalta Curte constată că, în cauză, nu se poate reține încălcarea dreptului reclamantei la un proces echitabil sau a principiului rolului activ al judecătorului, iar soluția pronunțată de instanța de fond reflectă interpretarea corectă a prevederilor legale incidente, în raport cu elementele de fapt ale speței, prin prisma cărora judecătorul a ajuns la concluzia că actul administrativ contestat a fost emis de autoritatea competentă, în limitele atribuțiilor reglementate de lege, fiind interpretate și aplicate în mod corect dispozițiile legale incidente în cauză.

Pentru aceste considerente, constatând că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanta A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 171 din 31 mai 2017 a Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 05 noiembrie 2020.