ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5809/2020

Ședința publică din data de 05 noiembrie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, la data de 28 martie 2018, petenta A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, în temeiul art. 29 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, coroborat cu art. 1 alin. (1) C. proc. civ., a formulat contestație împotriva hotărârii 1169/19.12.2017 a secției pentru judecători a CSM și a refuzului Plenului CSM de a soluționa contestația formulată la data de 19 februarie 2018 împotriva acestei hotărâri, solicitând completarea hotărârii 1169 cu dispoziția de repunere în situația anterioară Hotărârilor 119/02.02.2017 a PCSM și nr. 251/28.02.2017 a SJ a CSM, în sensul obligării intimatei la recunoașterea dreptului petentei la acordarea tuturor drepturilor bănești de care a fost lipsită pe perioada suspendării dispuse, la recunoașterea vechimii în magistratură și a dreptului la concediul de odihnă, precum și la achitarea drepturilor de asigurări sociale de sănătate, pentru perioada 02 februarie 2017-14 decembrie 2017, potrivit legii, cu obligarea intimatei la plata sumei de 10.000 RON, cu titlul de daune morale.

La data de 05 iunie 2018, petenta a formulat cerere completatoare, prin care a solicitat introducerea în cauză a Ministerului Justiției, în calitate de ordonator principal de credite și a Curții de Apel București, în calitate de ordonator secundar de credite.

Prin decizia nr. 234 din 22 ianuarie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, având în vedere art. 29 alin. (7) din Legea nr. 317/2004 și art. 10 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.

Cauza a fost înregistrată la Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal la data de 29 august 2019.

Prin sentința civilă nr. 13/F-CONT din 28 ianuarie 2020, Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a dispus următoarele:

- a respins excepțiile de inadmisibilitate a cererii, așa cum au fost formulate de intimați prin întâmpinare,

- a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a intimatului Ministerul Justiției,

- a admis excepția rămânerii fără obiect a capătului de cerere privind plata drepturilor salariale aferente perioadei de suspendare din funcție, precum și a contribuțiilor pentru asigurările sociale de sănătate,

- a admis capătul de cerere privind plata dobânzilor aferente drepturilor salariale și obligă intimații Ministerul Justiției și Curtea de Apel București la plata dobânzilor, calculate de la data scadenței, până la data plății efective,

- a respins contestația formulată de contestatoarea A., împotriva hotărârii 1169/19.12.2017 a secției pentru judecători a CSM și a refuzului Plenului CSM de a soluționa contestația formulată la data de 19 februarie 2018, în contradictoriu cu intimații Consiliul Superior al Magistraturii, Ministerul Justiției și Curtea de Apel București, ca rămasă fără obiect în ceea ce privește plata drepturilor salariale aferente perioadei de suspendare din funcție și a contribuțiilor pentru asigurările sociale de sănătate și ca nefondată pentru restul.

Împotriva sentinței civile nr. 13/F-CONT din 28 ianuarie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, au declarat recurs pârâții Curtea de Apel București și Ministerul Justiției.

3.1. Pârâta Curtea de Apel București a declarat recurs, fără să îl întemeieze în drept, solicitând admiterea recursului și schimbarea în parte a sentinței recurate, în sensul respingerii capătului de cerere privind obligarea sa la plata dobânzilor aferente drepturilor salariale, calculate de la data scadenței, până la data plății efective.

În motivare a arătat, în esență, că instanța de fond a reținut în mod greșit că obligarea pârâtei la plata de daune interese moratorii sub forma dobânzii legale datorate, de la scadența obligațiilor de plată, până la data plății efective, sunt drepturi accesorii celor privind plata indemnizației de judecător, față de care s-a constatat că au rămas fără obiect ca urmare a executării voluntare de către debitorii acestei obligații.

Apreciază că, în cauză, nu este incident niciunul din cazurile de repunere în situația anterioară prevăzute limitativ de Legea nr. 303/2004 și învederează că situațiile în care judecătorul suspendat din funcție trebuie repus în situația anterioră suspendării nu pot fi reglementate decât prin lege și nu pot fi extinse pe cale de interpretare dincolo de voința legiuitorului, o astfel de situație fiind prevăzută de art. 63 alin. (2) din Legea nr. 303/2004.

Susține că dispozițiile art. 65 indice 1 din Legea nr. 303/2004 nu conțin norme derogatorii care să prevadă repunerea în situația anterioară și recunoașterea drepturilor indicate aplicabile intimatei-reclamante, astfel că, nu există nici un temei legal care să permită intimatei să i se recunoască aceste drepturi.

3.2. Pârâtul Ministerul Justiției a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului astfel cum a fost formulat, casarea în parte a sentinței recurate, în sensul admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Justiției și respingerea cererii privind plata dobânzilor ca introdusă împotriva unei persoane fără calitate.

În motivare, apreciază că în mod nefondat prima instanță a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Justiției, doar în considerarea calității de ordonator principal de credite a ministrului justiției.

A susținut recurentul-pârât că, potrivit art. 6 punctul VII subpunctul 3 din H.G. nr. 652/2009, are obligația fie de a asigura fondurile necesare, fie de a repartiza creditele bugetare ordonatorilor secundari de credite, astfel că, o eventuală obligație de plată a acestor diferențe salariale în sarcina sa, nu ar putea fi pusă în executare, dat fiind că excedează atribuțiilor sale.

A învederat în susținerea acestei critici și Decizia nr. 13/13.06.2016 pronunțată în dosarul nr. x/2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în soluționarea unui recurs în interesul legii.

Intimata-reclamantă A. și intimatul-pârât Consiliul Superior al Magistraturii nu au formulat întâmpinare.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursurile declarate de pârâții Curtea de Apel București și Ministerul Justiției sunt nefondate, pentru următoarele considerente:

Cu privire la recursul declarat de pârâta Curtea de Apel București, criticile acesteia, pe care Înalta Curte le constată ca fiind subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat, sunt neîntemeiate.

Astfel, intimata-pârâtă Curtea de Apel București a plătit intimatei-reclamante drepturile salariale cuvenite pentru perioada suspendării, respectiv 28 februarie 2017-14 decembrie 2017, cu ordinul de plată nr. x/24.05.2018, în baza Statului de plată nr. x/15.05.2018, precum și obligațiile fiscale aferente acestor drepturi, așa cum rezultă din înscrisurile de la dosarul instanței de fond.

Contrar susținerilor recurentei-pârâte referitoare la greșita aplicare a dispozițiilor art. 65 indice 1 din Legea nr. 303/2004, Înalta Curte constată că, în virtutea executării voluntare a obligației de plată a indemnizației de judecător, pe perioada suspendării acestuia, de către debitorii acestei obligații, precum și a caracterului accesoriu al obligației de plată a dobânzilor legale, a dispus instanța de fond admiterea acestui capăt de cerere.

În speță, prejudiciul constă în beneficiul nerealizat, ca urmare a executării cu întârziere a obligației de plată a unei sume de bani, respectiv a indemnizației de judecător pe perioada suspendării acestuia.

În această privință, Înalta Curte are în vedere că, prin Decizia nr. 2 din 17 februarie 2014, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, s-a reținut că actualizarea unei sume datorate cu indicele de inflație acoperă prejudiciul cauzat creditorului, datorat devalorizării monedei naționale (damnum emergens), iar plata dobânzii legale acoperă beneficiul de care a fost lipsit creditorul (lucrum cessans), dând expresie astfel principiului reparării integrale a prejudiciului suferit de creditor, principiu consacrat de art. 1.531 alin. (1), alin. (2) teza întâi și art. 1.535 alin. (1) din C. civ.

Repararea integrală a prejudiciului suferit de reclamantă implică și plata prejudiciului cauzat de devalorizarea monedei naționale, echivalent al ratei inflației, precum și plata beneficiului nerealizat, echivalent al dobânzii legale.

Înalta Curte reține că dispozițiile art. 1 alin. (3) din acest O.G. nr. 13/2011 reglementează dobânda penalizatoare, respectiv dobânda datorată de debitorul obligației bănești pentru neîndeplinirea obligației respective la scadență, situație regăsită în speța de față.

Totodată, se va avea în vedere și că prevederile art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011 stabilesc modul de calcul al dobânzii penalizatoare, iar dispozițiile art. 10 din același act normativ statuează că dispozițiile art. 1535 și art. 1538 - 1543 din Legea nr. 287/2009, republicată, sunt aplicabile dobânzii penalizatoare.

Prin urmare, instanța de fond a făcut o corectă aplicare în cauză a dispozițiilor legale prevăzute de legislația civilă, constatând existența obligației pârâților Curtea de Apel București și Ministerul Justiției de plată a dobânzilor aferente drepturilor salariale, calculate de la data scadenței, până la data plății efective.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâta Curtea de Apel București, ca nefondat.

Referitor la recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiției

Motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat, este nefondat, sentința recurată reflectând aplicarea corectă a normelor de drept material incidente la circumstanțele de fapt ale cauzei.

Criticile recurentului-pârât Ministerul Justiției referitoare la soluția dată excepției lipsei calității sale procesuale pasive, vor fi respinse, ca nefondate.

Ministerul Justiției este ordonatorul principal de credite, respectiv cel care împarte resursele financiare către Curțile de Apel, resurse din care se plătesc salariile personalului din autoritatea judecătorească, Ministerul nefiind o autoritate care se rezumă doar la gândirea și realizarea strategiilor de politică a statului în domeniul justiției.

Înalta Curte reține că potrivit art. 5 din H.G. nr. 652/2009, Ministerul are următoarele funcții principale: a) elaborează politicile publice, strategiile și planurile de acțiune în domeniul justiției, al prevenirii și combaterii corupției și formelor grave de criminalitate, inclusiv în concordanță cu obiectivele programului de guvernare; c) reglementează cadrul normativ și instituțional al sistemului judiciar și al înfăptuirii justiției ca serviciu public; d) coordonează și controlează aplicarea unitară și respectarea normelor legale privind organizarea și funcționarea instituțiilor care se află în subordinea sau în coordonarea sa; e) asigură autoritatea prevăzută la art. 132 alin. (1) din Constituția României, republicată, potrivit legilor de organizare a sistemului judiciar și a înfăptuirii justiției ca serviciu public; e^1) asigură resursele financiare necesare administrării justiției ca serviciu public; f) veghează la respectarea ordinii de drept și a drepturilor și libertăților cetățenești, prin mijloacele și procedurile puse la dispoziție prin prezenta hotărâre sau prin alte reglementări; g) reprezintă statul sau Guvernul în domeniul de activitate și competență specifice stabilite prin prezenta hotărâre sau prin alte reglementări; h) este autoritate centrală în domeniul cooperării judiciare internaționale, potrivit tratatelor la care România este parte și instrumentelor juridice adoptate în cadrul Uniunii Europene; i) coordonează integrarea eforturilor de realizare a obiectivelor de referință specifice din cadrul Mecanismului de cooperare și verificare instituit prin Decizia Comisiei Europene 2006/928/CE din 13 decembrie 2006 și integrează informațiile solicitate autorităților în virtutea acestei funcții; reprezintă statul și guvernul în cooperarea cu Comisia Europeană în cadrul Mecanismului de cooperare și verificare.

De asemenea, potrivit art. 6 din aceeași Hotărâre de Guvern, ministerul, printre multe alte atribuții principale, în cadrul atribuțiilor grupate la pct. VII al menționatului art. 6, punct intitulat "domeniul gestionării resurselor", deține pe aceea de a organiza și conduce contabilitatea, de a organiza activitatea de control financiar preventiv propriu, precum și pe aceea de a asigura salarizarea personalului și centralizarea situațiilor financiare.

Este de subliniat că această hotărâre de Guvern, emisă în anul 2009, prin care a fost organizată activitatea Ministerului Justiției a suferit modificări de mai multe ori de-a lungul timpului, iar, în anul 2016, prin H.G. nr. 328/2016 din 27 aprilie 2016 pentru modificarea și completarea Hotărârii Guvernului nr. 652/2009 privind organizarea și funcționarea Ministerului Justiției, precum și pentru modificarea unor acte normative (publicată în Monitorul Oficial nr. 361 din 11 mai 2016), a fost introdusă, în mod expres, obligația asigurării salarizării personalului.

Această atribuție, precizată în mod expres la nivelul anului 2016, se adaugă și explică, în chip concret, unul din scopurile funcției Ministerului care se regăsește enunțată în art. 5 lit. e) indice 1, și anume, de a asigura resursele financiare necesare administrării justiției ca serviciu public, această funcție fiind, de asemenea, introdusă, între funcțiile Ministerului, tot în anul 2016, prin aceeași H.G. nr. 328/2016 din 27 aprilie 2016 pentru modificarea și completarea Hotărârii Guvernului nr. 652/2009 privind organizarea și funcționarea Ministerului Justiției.

Prin urmare, de vreme ce, la nivelul anului 2016, s-a resimțit necesitatea legislativă de a fi modificat conținutul H.G. anterioare ce reglementa activitatea Ministerului Justiției cu prevederi exprese privind implicare directă și de netăgăduit a Ministerului în aspecte legate de salarizarea personalului din autoritatea judecătorească, pe cale de consecință acest pârât nu poate susține, cu temei, faptul că nu ar avea nicio legătură cu plata drepturilor salariale, întrucât prevederile legale mai sus redate demonstrează contrariul și arată în ce fel situația de drept ce privește atribuțiile și funcțiile Ministerului Justiției este diferită de situația Ministerului de Interne, instituție avută în vedere de către Înalta Curte de Casație și Justiție în analiza corespunzătoare Deciziei nr. 13/13.06.2016, pronunțată în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție, în dosarul nr. x/2016.

Această decizie a Înaltei Curți are, într-adevăr, o valoare obligatorie, însă valoarea sa obligatorie se circumscrie situației de drept analizate care se referă la calitatea procesuală pasivă a Ministerului Afacerilor Interne.

Nu în ultimul rând, Înalta Curte reține și că prin decizia nr. 4098/14.12.2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2017, prin care s-a anulat hotărârea nr. 119/2017 a Plenului CSM, s-a reținut că nu îi revine Consiliului Superior al Magistraturii obligația de plată a indemnizației de judecător reținute contestatoarei pe perioada suspendării din funcție, atât timp cât potrivit art. 131 alin. (2) din Legea 304/2004 bugetul curților de apel, al tribunalelor, al tribunalelor specializate și al judecătoriilor este gestionat de Ministerul Justiției, ministrul justiției având calitatea de ordonator principal de credite .

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinței atacate, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiției, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de pârâții Ministerul Justiției și de Curtea de Apel București împotriva sentinței civile nr. 13/F-CONT din 28 ianuarie 2020 a Curții de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 05 noiembrie 2020.