ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1949/2022

Ședința publică din data de 30 martie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată la data de 07.05.2019, reclamanta A. a formulat contestație împotriva Deciziei nr. 19747/10.04.2019 emise de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, pe care o consideră ca fiind netemeinică în ceea ce privește art. 2:

"Respinge cererea de plata cu privire la diferența dintre suma solicitată și cea acordată".

Prin sentința civilă nr. 822 din 20 noiembrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a fost respinsă cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată.

Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond a formulat recurs reclamanta, întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, admiterea în parte a cererii de chemare în judecată prin acordarea sumei de 200000 lei cu titlu de daune morale.

În motivarea recursului, a prezentat situația de fapt, făcând referire la criteriile avute în vedere de instanța de fond și a atașat decizia nr. 170/A/2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2013, prin care persoanei vătămate i s-a acordat suma de 200000 RON daune morale. A arătat recurenta că situația acestei persoane este similară cu situația sa, numărul de îngrijiri medicale în cauză fiind de 110-120 de zile.

A apreciat recurenta că suma acordată de pârât și menținută de instanța de fond este contrară dispozițiilor art. 49 pct. 1 lit. f) din Ordinul CSA nr. 14/2011, potrivit cărora daunele morale se acordă în conformitate cu legislația și jurisprudența din România.

A arătat recurenta că, în raport de decizia invocată, înțelege să-și reducă pretențiile materiale la suma de 200000 RON.

A mai susținut că a fost criticată decizia emisă de pârât în ceea ce privește cuantumul despăgubirii care trebuie să se raporteze la legislația și jurisprudența în materie, iar față de decizia depusă la dosar, a apreciat recurenta că nu s-a realizat o cuantificare justă față de prejudiciul suferit. Nu poate exista o cuantificare a despăgubirilor egală pentru o persoană care suferă o vătămare corporală ușoară cu una pentru care se stabilește o vătămare corporală gravă.

A mai arătat recurenta că motivarea primei instanțe a fost formală, nefiind realizată o analiză profundă a cauzei sub toate aspectele. Astfel, apar referiri la o cauză privind o persoană care solicită despăgubiri ca urmare a decesului unei rude și, totodată, instanța de fond nu avea cunoștință de vârsta reclamantei de la momentul producerii accidentului, respectiv de 54 de ani. Instanța de fond nu a făcut o distincție între situațiile particulare ale petenților și s-a raportat strict la criteriile stabilite prin normele interne de pârâtă, dar, a apreciat recurenta, la situații diferite sunt necesare soluții diferite pentru a nu exista un regim discriminator.

4.1 Intimatul-pârât a depus la dosarul cauzei o primă întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței instanței de fond ca fiind temeinică și legală. Totodată, a apreciat intimatul că recursul este nul întrucât nu se aduc critici de nelegalitate sentinței atacate, ci se invocă în mod expres netemeinicia hotărârii.

4.2 Odată cu a doua întâmpinare depusă la dosarul cauzei prin care a reiterat în esență aceleași apărări, pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților a declarat și recurs incident, solicitând admiterea acestuia, casarea în parte a sentinței atacate și respingerea contestației ca urmare a prescrierii dreptului la despăgubire.

În motivare, recurentul a arătat că instanța de fond a soluționat cauza cu încălcarea dispozițiilor art. 2517 C. civ., motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

4.3 Intimata-reclamantă a depus întâmpinare față de recursul incident, solicitând respingerea acestuia ca tardiv formulat, iar în subsidiar ca nefondat.

II. Soluția instanței de recurs

Examinând cu prioritate, în raport de prevederile art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., excepția nulității recursului principal invocată de intimatul-pârât, Înalta Curte constată că aceasta este neîntemeiată și urmează să o respingă, având în vedere că motivele de nelegalitate invocate de recurentă pot fi circumscrise motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ.

Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport cu motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul principal este nefondat.

2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante.

Reclamanta a învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune prin care a formulat contestație împotriva Deciziei nr. 19747/10.04.2019 emise de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, prin care acesta a admis, în parte, cererea sa de despăgubire și a stabilit un cuantum al acesteia în valoare de 84.000 RON (120 zile x 700 RON), respingând restul pretențiilor, astfel cum rezultă din art. 2 al acesteia.

Soluția primei instanțe de respingere a acțiunii este legală, fiind împărtășită și de instanța de control judiciar pentru că reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale pertinente, în raport cu situația de fapt rezultată din probele administrate în cauză.

Recurenta-reclamantă a criticat sentința instanței de fond, apreciind, în esență, că suma acordată de pârât și menținută de instanța de fond este contrară dispozițiilor art. 49 pct. 1 lit. f) din Ordinul CSA nr. 14/2011, potrivit cărora daunele morale se acordă în conformitate cu legislația și jurisprudența din România. A atașat decizia nr. 170/A/2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2013, prin care persoanei vătămate i s-a acordat suma de 200000 RON daune morale și a arătat că situația acestei persoane este similară cu situația sa, numărul de îngrijiri medicale în cauză fiind de 110-120 de zile. Instanța de fond nu a făcut o distincție între situațiile particulare ale petenților și s-a raportat strict la criteriile stabilite prin normele interne de pârâtă, dar, a apreciat recurenta, la situații diferite sunt necesare soluții diferite pentru a nu exista un regim discriminator.

Relativ la criticile invocate prin cererea de recurs ce privesc soluția primei instanțe prin prisma greșitei rețineri a situației de fapt și a aprecierii greșite asupra probelor administrate, Înalta Curte reține că, în actuala reglementare a procedurii civile, recursul nu poate privi temeinicia unei hotărârii judecătorești sau reaprecierea mijloacelor de probă.

Recursul este reglementat în Titlul II - Căile de atac, Capitolul III - Căile extraordinare de atac, Secțiunea 1, iar dispozițiile art. 456 din C. proc. civ. precizează că recursul este o cale extraordinară de atac, alături de contestația în anulare și revizuire, ceea ce presupune că poate fi exercitată numai în condițiile legii și pentru motivele prevăzute expres și limitativ de lege.

Recursul este o cale nedevolutivă de atac, având în vedere că nu are drept consecință rejudecarea fondului pricinii, spre deosebire de calea de atac devolutivă (în actuala reglementare, apelul este cale de atac devolutivă), ce are ca rezultat o nouă judecată asupra fondului. Caracterul nedevolutiv al recursului decurge din motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., ce vizează numai nelegalitatea hotărârii atacate.

În concluzie, Înalta Curte reține că în privința criticilor recurentei ce vizează netemeinicia hotărârii, respectiv a celor referitoare la stabilirea situației de fapt, acestea exced controlului instanței de recurs.

A mai susținut recurenta că motivarea primei instanțe a fost formală, nefiind realizată o analiză profundă a cauzei sub toate aspectele. Astfel, a menționat aceasta, apar referiri la o cauză privind o persoană care solicită despăgubiri ca urmare a decesului unei rude și, totodată, instanța de fond nu avea cunoștință de vârsta reclamantei de la momentul producerii accidentului, respectiv de 54 de ani.

Înalta Curte apreciază aceste susțineri ca fiind neîntemeiate. Hotărârea instanței de fond răspunde cerinței argumentării soluției adoptate, considerentele acesteia conținând analiza complexă și detaliată a motivelor de nelegalitate a actului administrativ contestat, cu luarea în considerare a apărărilor părților, nefiind vorba despre o motivare formală, referirile la cauza privind o persoană care solicită despăgubiri ca urmare a decesului unei rude fiind simple erori materiale.

În aceste condiții, motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. nu este fondat.

În ceea ce privește daunele morale, Înalta Curte reține că în mod corect s-a reținut că stabilirea cuantumului acestora nu poate fi realizată prin raportare la parametri exacți, astfel că determinarea acestui cuantum implică o marjă de apreciere a autorității învestite cu cererea petenților, ce poate fi analizată în concret prin prisma consecințelor negative suferite de cel vătămat în plan fizic și/sau psihic, precum și de importanța valorilor sociale lezate, măsura în care au fost lezate și intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, iar în lipsa unor criterii și limite legale, intimatul-pârât a stabilit corect cuantumul daunelor morale, raportându-se la un criteriu obiectiv și rezonabil.

Astfel, s-au avut în vedere consecințele negative suferite de reclamantă, atât pe plan fizic, cât și pe plan psihic, vârsta reclamantei, importanța valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori și intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, măsura în care i-au fost afectate viața socială și familială, criteriul echității, care presupune existența unei corespondențe între prejudiciul încercat și dimensiunea despăgubirii.

Cât privește cuantumul daunelor morale acordate, pe care recurenta-reclamantă îl consideră insuficient, Înalta Curte reține că, spre deosebire de prejudiciul material, a cărui întindere nu poate fi stabilită decât pe baza unui suport probator, în privința daunelor morale nu pot fi produse probe materiale în vederea cuantificării pierderii suferite. De aceea, judecătorul are dreptul să aprecieze, în raport cu toate circumstanțele cauzei, asupra unei sume globale, care să constituie o reparație echitabilă în raport cu efectele faptei generatoare de prejudicii. Daunele morale corespund atingerii aduse cinstei, onoarei, imaginii publice ori prestigiului profesional al persoanei, scopul lor fiind unul compensatoriu, care să nu constituie însă o penalitate excesivă pentru cel care a produs dauna.

În mod evident, nu se poate pretinde că acordarea de despăgubiri morale, oricare ar fi cuantumul acestora, este în măsură să conducă la înlăturarea suferinței produse recurentei-reclamante, o astfel de pierdere neputând fi cuantificată în bani. Ceea ce se intenționează prin acordarea daunelor morale este în primul rând recunoașterea caracterului vătămător al faptei, precum și recunoașterea faptului că aceasta a fost de natură a produce persoanelor vătămate suferințe psihice/emoționale imposibil de cuantificat.

Așadar, scopul acordării daunelor morale este acela de a oferi o compensație persoanelor vătămate pentru pierderea suferită, fără a avea pretenția însă ca despăgubirile morale să înlăture integral urmările faptei cauzatoare de prejudicii, acesta fiind motivul pentru care regulile de evaluare a cuantumului acestora sunt diferite de modalitatea de stabilire a daunelor materiale.

De asemenea, se reține că în procedura de evaluare a despăgubirilor morale, intimatul-pârât FGA a procedat la aplicarea Procedurii interne aprobate prin Decizia FGA nr. 74/2018, dat fiind că nu există dispoziții legale exprese cu privire la modalitatea în care trebuie evaluat cuantumul despăgubirilor morale, iar această procedură utilizată de intimatul-pârât FGA în evaluarea daunelor morale reprezintă un criteriu obiectiv de evaluare a prejudiciului, în condițiile în care acest act intern a fost elaborat la rândul său prin raportare la evoluția practicii judiciare în materie.

Înalta Curte reține și dispozițiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 potrivit cărora:

"Fondul garantează plata de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, încheiate, în condițiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege și în limita resurselor financiare disponibile la momentul plății, așa cum sunt definite la art. 5"

Rezultă așadar, din textul legii, că în aplicarea dispozițiilor legale, intimatul-pârât FGA are dreptul de a stabili proceduri interne privind modul de cuantificare a daunelor morale și, dat fiind că aceste proceduri reprezintă rezultatul cercetării jurisprudenței în materie, Înalta Curte observă că Procedura aprobată prin Decizia nr. 74/2018 reprezintă un criteriu obiectiv în stabilirea cuantumului daunelor morale.

Din această perspectivă, nu se poate stabili, în prezenta cauză, vreun motiv de nelegalitate în ceea ce privește sentința recurată sau actul administrativ atacat, prin care s-au stabilit despăgubiri morale în cuantumul menționat, având în vedere că din cererea de plată depusă de reclamantă și înscrisurile doveditoare depuse nu rezultă că aceasta s-ar afla într-o situație diferită de petenți cărora li s-au acordat despăgubiri în cuantum similar și nu poate pretinde o situație mai favorabilă față de alte persoane îndreptățite la despăgubiri din partea FGA.

Înalta Curte reține că, potrivit art. 49 pct. 1) din Normele aprobate prin Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, stabilirea despăgubirilor pentru daune morale se face în conformitate cu legislația și jurisprudența din România.

În ceea ce privește legislația din România, astfel cum reiese din art. 1381 alin. (1) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., orice prejudiciu dă dreptul la reparație, iar potrivit art. 1385 alin. (1) din C. civ., repararea prejudiciului trebuie să fie integrală, fără însă ca acordarea despăgubirii să ducă la îmbogățirea fără justă cauză a victimei.

Astfel, faptul că pârâtul a elaborat o procedură internă de cuantificare a daunelor morale, pentru a realiza o stabilire echitabilă raportat la alte persoane vătămate în incidente similare nu conduce nici la obligativitatea acestei proceduri în fața instanței de judecată, dar nici la considerarea ca fiind derizorii a sumelor stabilite prin aplicarea acestei proceduri. Având în vedere, din perspectiva autorității administrative, necesitatea existenței unor repere care să poată fi cuantificate raportat la multitudinea și varietatea cererilor de despăgubiri, Înalta Curte nu poate însă să dea întâietate sumelor stabilite automat și formalist conform acestei proceduri, în măsura în care într-o anumită cauză se aduc argumente solide ce antamează criterii din practica judiciară relevantă a stabilirii și acordării daunelor morale și denotă greșita stabilire a acestui cuantum.

Însă, în cauza de față, Înalta Curte nu poate reține existența unei astfel de situații, aspectele teoretice invocate de către reclamantă cu privire la diferitele sume acordate de instanțe în cuantificarea daunelor morale nereprezentând un argument solid care să determine destabilizarea finului echilibru pe care autoritatea pârâtă încearcă să îl stabilească în cadrul soluțiilor date multiplelor cereri cu care este învestită.

Cu alte cuvinte, practica internă administrativă a pârâtului este un reper de avut în vedere, care, chiar dacă este un reper relativ, nu a fost răsturnat prin administrarea de probe în fața instanței de judecată, în sensul că în mod evident și neîndoielnic, sumele stabilite de pârât sunt derizorii, reclamanta depunând la dosar în sprijinul susținerilor sale o singură decizie, respectiv decizia nr. 170/A/2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2013, prin care persoanei vătămate i s-a acordat suma de 200000 RON daune morale.

Concluzionând, instanța de control judiciar apreciază că nu este fondat nici motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. și că instanța de fond a realizat o corectă aplicare și interpretare a dispozițiilor legale incidente cauzei.

În ceea ce privește recursul incident formulat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, examinând cu prioritate excepția tardivității acestuia, conform dispozițiilor art. 248 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că această excepție este întemeiată, iar recursul incident este tardiv formulat.

Recursul incident declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților a fost depus la dosar la data de 25.05.2020, odată cu a doua întâmpinare formulată față de recursul principal al reclamantei A., cale de atac ce i-a fost comunicat acestei părți litigante la data de 20.03.2020.

Potrivit prevederilor art. 491 alin. (1) din C. proc. civ., "Recursul incident și recursul provocat se pot exercita, în cazurile prevăzute la art. 472 și 473, care se aplică în mod corespunzător. Dispozițiile art. 488 rămân aplicabile.".

Termenul de depunere a recursului incident este cel în care poate fi depusă întâmpinarea la recursul principal, după cum se arată în dispozițiile art. 474 alin. (1) din C. proc. civ., la care face trimitere alin. (2) al art. 491 din C. proc. civ.

Prin urmare, comunicarea recursului principal la data de 20.03.2020 îndreptățea partea adversă să depună la dosar recursul său incident până la data de 20.04.2020, ultima zi în care mai era în termen calea de atac exercitată de Fondul de Garantare a Asiguraților. În atare condiții, înregistrarea la dosar a recursului incident la data de 22.05.2020 s-a realizat în afara termenului pentru depunerea întâmpinării, astfel încât sancțiunea decăderii operează pentru recursul incident depus de aceeași parte litigantă.

În consecință, va fi respins acest recurs ca tardiv declarat.

2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul principal formulat de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 822 din 20 noiembrie 2019 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Va respinge recursul incident formulat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva aceleiași sentințe, ca tardiv formulat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului principal.

Respinge recursul principal formulat de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 822 din 20 noiembrie 2019 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Respinge recursul incident formulat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva aceleiași sentințe, ca tardiv formulat.

Definitivă.

Soluția va fi pusă la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.

Pronunțată astăzi, 30 martie 2022.