ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5581/2020

Ședința publică din data de 29 octombrie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 09.05.2018, sub nr. x/2018, reclamanta A. a formulat contestație, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, prin care a solicitat anularea parțială a deciziei nr. 14017/16.04.2014, în ceea ce privește art. 2 al acesteia, obligarea intimatei la plata suma de 1155 RON lunar începând cu luna mai a anului 2015 și până la majoratul minorei A., dar nu mai târziu de 26 de ani, precum și obligarea intimatei la plata sumei de 50.000 euro cu titlu de daune morale.

Prin sentința civilă nr. 4067 din 12 octombrie 2018, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis în parte cererea de chemare în judecată promovată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a anulat parțial decizia nr. 6562/16.06.2017, sub aspectul respingerii ca tardiv formulate a cererii de plată înregistrate sub nr. x/30.01.2018 cu privire la suma de 50.000 EUR reprezentând daune morale și la prestațiile periodice anterioare datei de 24.10.2017 și a obligat pârâtul la soluționarea pe fond a cererii.

Împotriva sentinței civile recurate a formulat recurs pârâtul, invocând cazurile de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

În motivarea recursului, a arătat că hotărârea dată de prima instanță în dosarul procesual înregistrat cu nr. x/2018 cuprinde motive contradictorii, străine tic natura cauzei și este pronunțată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, fiind incidente cazurile de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 6 ("Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: 6. Când hotărîrea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei) și pct. 8 ("când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material") din C. proc. civ.

A arătat recurentul că așa cum a menționat prin întâmpinarea formulată în fața primei instanțe, având în vedere situația deschiderii procedurii de faliment a asigurătorului B. S.A. și pentru soluționarea dosarului de daună și a cererii de plată nr. x/30.01.2018 (data poștei 25.01.2018), Fondul de garantare a asiguraților, în cadrul procedurii administrative necontencioase prevăzută de Legea specială nr. 213/2015 și Norma nr. 16/2015 emisă de Autoritatea de Supraveghere Financiară în aplicarea Legii nr. 213/2015, a emis Decizia nr. 6562/16.06.2017, prin care a fost respinsă integral cererea petentei (reclamanta în prezentul dosar) ca tardiva -cererea de plată Fiind depusă la FGA, după împlinirea termenului legal de 90 de zile reglementat expres de art. 14 alin. (1) teza a II a din Legea nr. 213/2015 și art. 20 alin. (1) din Norma de aplicare nr. 16/2015 emisă de Autoritatea de Supraveghere Financiară.

A invocat prevederile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 precum și prevederile art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2016 emisă de Autoritatea de Supraveghere Financiară în aplicarea Legea nr. 213/2015.

A mai arătat recurenta că analiza cererii de plată și a dosarului de daună s-a realizat ținând scama de prevederile legale, respectiv art. 14 alin. (1) din Legea specială nr. 213/2015 și art. 20 alin. (1) din Norma ASF nr. 16/2015, care impun depunerea la FGA a cererii de plată înăuntrul termenului legal de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de deschidere a procedurii de faliment, respectiv de la data nașterii dreptului - termenul de 90 de zile fiind unul de decădere, iar sancțiunea nerespectării acestui termen prevăzut de legea specială și norma de aplicare a acesteia fiind decăderea din dreptul de a obține plata de despăgubiri din disponibilitățile FGA, cererea de plată fiind respinsă ca tardiv formulată.

De asemenea, recurenta a susținut că a arătat în fața instanței de fond că faptul că, în doctrina juridică, decăderea este considerată ca fiind "mai gravă decât nulitatea. Astfel, dacă actul nul poate fi refăcut, o asemenea posibilitate nu există și pentru actul tardiv, pentru că decăderea stinge însuși dreptul de a mai săvârși un anume act de procedură. Pe de altă parte, condițiile repunerii în termen sunt atât de stricte încât destul de rar se va ajunge ca sancțiunea să fie înlăturată".

Față de situația de fapt dovedită cu înscrisurile administrate în dosarul primei instanțe, reiese că petentele au depus cererea de plată înregistrată la FGA cu nr. x/30.01.2018 (data poștei 25.01.2018) ulterior împlinirii termenului de decădere de 90 de zile calculat de la data rămânerii definitive a deciziei penale nr. 159/06.02.2017 pronunțata de Judecătoria Giurgiu in dosarul nr. x/2016 modificata in parte si rămasa definitiva la data de 19.10.2017, conform deciziei nr. 1429/A/2017 pronunțata de Curtea de Apel București.

Prin urmare, petenta avea posibilitatea de a depune o cerere de plată la FGA înăuntrul termenului de decădere de 90 de zile care a început să curgă de la data nașterii dreptului de creanță, adică de la data rămânerii dcflnilive a deciziei penale nr. 1429/A/2017/19. I0.2017. care esle data pronunțării acestei decizii. În condițiile în care sunt incidente dispozițiile art. 552 alin. (1) din C. proc. pen. "Hotărârea instanței de apel rămâne definitivă la data pronunțării acesteia, atunci când apelul a fost admis și procesul a luat sfârșit în fața instanței de apel și până la data de 18.01.2018.

În sensul aplicării dispozițiilor art. 552 alin. (1) din C. proc. pen. s-a pronunțat în mod constant și Înalta Curte de Casație și Justiție, care a dispus respingerea ca inadmisibilă a unei cereri de recurs, cu următoarea motivare: "deciziile pronunțate in apelurile soluționate potrivit alin. (1) sunt definitive, în condițiile art. 552 alin. (1) C. proc. pen.." (a se vedea decizia penală nr. 1327/30.09.2015 pronunțată de ICCJ - S.Penală în dosarul penal nr. x/2012).

Prin urmare, nu pot fi reținute ca temeinice și legale motivele prezentate de Curtea de Apel București, secția a VIII a contencios administrativ și fiscal prin sentința civilă nr. 4067/12.10.2018, argumentul exprimat de prima instanță în sensul că "decizia penală definitiva (prin care a fost majorat cuantumul despăgubirilor) a fost comunicata pârtilor la data de 13.12.2017, iar fata de acest moment, cererea de plata transmisa la data de 25.01.2018 si inregistrata la FGA sub nr. x/30.01.2018 este in termenul de 90 de zile" fiind contrar dispozițiilor exprese ale art. 522 alin. (1) din C. proc. pen., care arată în mod lămurit care este data rămânerii definitive a hotărârilor penale.

Este lipsit de temei de drept considerentul prezentat de prima instanță prin sentința recurară în sensul că termenul de decădere de 90 de zile nu a început să curgă de la data pronunțării deciziei penale nr. 1429/A/2017/19.10.2017 pronunțata de Curtea de Apel București, ci de la data la care această hotărâre a fost comunicata.

Potrivit dispozițiilor Legii nr. 213/2015 si ale Normei ASF nr. 16/2015, Fondul de garantare a asiguraților este constituit cu scop si destinație specifice, nu se substituie asigurătorului aflat in insolventa si nu preia obligațiile asigurătorului asumate in urma incheierii contractului de asigurare pentru accidente produse de vehicule.

Potrivit art. 2 din Legea 213/2015 dispune la alin. (1) ca: Fondul, ca schema de garantare in domeniul asigurărilor, are ca scop protejarea creditorilor de asigurări de consecințele insolventei unui asigurător.

FGA nu preia OPE LEGIS obligațiile vreunui asigurător in faliment, ci are ca scop protejarea creditorilor de asigurare de consecințele insolventei unui asigurător si FGA funcționează in baza unor dispoziții legale a analizat cererea si a aplicat întocmai dispozițiile legale. FGA nu este succesoarea in drepturi si obligații a vreunui asigurător, in acest caz, C. S.A. si nu datorează despăgubiri prin "efectul legii", asa cum a înteles reclamantul.

FGA nu plătește pentru asigurătorul in faliment, după cum nici asigurătorul in aliment nu plătește prin FGA. FGA nu plătește in baza răspunderii contractuale, FGA neavand niciun raport contractual cu creditorul de sigurare. Recurenta - reclamanta - confunda obligația de plata a FGA cu obligația de plata a sigurătorului.

Astfel, FGA plătește in baza dispozițiilor Legii nr. 213/2015 si ale Normei 16/2015 a ASF, ca urmare a descinderii procedurii de faliment si nicidecum in baza unei răspunderi contractuale, izvorul obligațiilor fiind cu totul si cu totul diferite.

Potrivit art. 12, alin. (2) din Legea 213/2015:

"...Instrumentarea dosarelor de dăunase va face cu respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data producerii evenimentului asigurat și a condițiilor de asigurare generale și specifice prevăzute în contractele de asigurare".

Fondul de garantare acoperă creanțele de asigurări. în virtutea principiului protecției consumatorilor produselor si serviciilor de asigurări- iar nu ca obligații proprii ale FGA, obligația fiind născuta din raportul contractual al asiguratului sad beneficiarul asigurării cu asigurătorul.

Tocmai caracterul independent si statutul juridic de autoritate distinctă, ale FGA conferă FGA-ului, legitimitate procesuala activa in dosarul de faliment al asigurătorului sa solicite acoperirea, din averea societății de asigurare debitoare, a creanțelor pe care le-a plătit creditorilor de asigurări, în urma parcurgerii procedurii admimistrative necontencioase prevăzuta de Legea nr. 213/2015 si a Normei 16/2015 a ASF, procedura obligatorie si nu opționala.

Astfel, art. 18, alin. (1) din Norma-16/2015 a ASF privind Fondul de garantare a asiguraților dispune: "După data publicării deciziei privind închiderea procedurii de redresare financiară și constatarea indiciilor stării de insolvență a asigurătorului de către Autoritatea de Supraveghere Financiară, în termenul prevăzut de art. 23 alin. (1) din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, Fondul va prelua de la asigurător evidența contractelor de asigurare în vigoare la data închiderii procedurii de redresare financiară, evidența completă a dosarelor de daună, precum și evidențele tehnico-operative și contabile aferente acestor contracte și dosare".

In acest caz FGA a preluat de la asigurătorul B. S.A. si dosarul de dauna respectiv dar, pentru ca si creditorii de asigurare sa fie despăgubiți sunt obligați sa parcurgă o procedura administrativa necontencioasa obligatorie, procedura respectata de reclamantul din cauza dedusa judecații.

B. S.A. s-a făcut prin Hotărârea intermediara nr. 132 pronunțata la data de 16.02.2017 in dosarul nr. x/2016 de Tribunalul Sibiu, secția a ll-a Civila, devenind definitiva la data de 17.03.2017, termen de la care încep a se calcula cele 90 zile (pentru creanțele născute anterior rămânerii definitive), conform prevederilor mai sus menționate.

In speta prezenta, se poate observa faptul ca, decizia penala nr. 159/06.02.2017 pronunțata de Judecătoria Giurgiu in dosarul nr. x/2016 a fost modificata in parte si a rămas definitiva la data de 19.10.2017, conform deciziei nr. 1429/A/2017 pronunțata de Curtea de Apel București, petenta înțelegând sa formuleze cererea de plata (anexa nr. 6) la data de 25.01.2018-data poștei, peste termenul de 90 zile stabilit de legislație.

Dreptul de creanța a reclamantei s-a născut ulterior rămânerii definitive hotărârii de descindere a procedurii falimentului asigurătorului, si anume la data la care a fost recunoscut printr-o hotărâre judecătoreasca definitiva (19.10.2017).

Astfel cum a susținut si in fata instanței de fond, in cauza de fata, termenul de 90 de zile pentru depunerea cererii de plata începe sa curgă de Ia data nașterii dreptului de creanța al reclamantei.

Așadar, momentul nașterii dreptului de creanța al petentei este 19.10.2017, când a fost pronuntala decizia penala nr. 429/A/20l7 pronunțata de Curtea de Apel București si nu data la care i-a fost comunicata decizia penala.

In mod greșit instanța de fond nu a avut in vedere si dispozițiile art. 552 si art. 553 alin. (1) din C. proc. pen., potrivit cărora decizia penala este definitiva si poate fi pusa in executare de la momentul pronunțării sale, iar nu de la comunicarea sa.

In cazul dedus judecații FGA nu a respins cererea de plata ca fiind prescris vreun drept material la acțiune ci, a constatat ca reclamanta a formulai si adresat cererea de plata după expirarea termenului de 90 de zile, ultima zi in care aceasta putea sa formuleze cererea de plata si sa o inregislreze la FGA fiind 18.01.2018.

II. Soluția instanței de recurs

După închiderea dezbaterilor, până la pronunțarea prezentei cauze, recurentul a transmis la dosarul cauzei ordinul de plată reprezentând dovada achitării taxei judiciare de timbru în sumă de 200 RON.

Argumente de fapt și de drept relevante

Înalta Curte, examinând cu prioritate, în temeiul art. 248 C. proc. civ., excepția nulității recursului, urmează a o admite, pentru următoarele considerentele:

Recursul este o cale extraordinară de atac care poate fi exercitată numai în condițiile expres prevăzute de lege, pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Potrivit dispozițiilor art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ. "cererea de recurs va cuprinde următoarele mențiuni: … d) motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat", iar în conformitate cu prevederile art. 488 din același cod, casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru motivele de nelegalitate limitativ prevăzute în cuprinsul acestui articol.

Aceste norme imperative instituie în sarcina recurentei obligația de a indica și dezvolta motivele de nelegalitate pe care se întemeiază calea de atac, iar neîncadrarea în cazurile de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 C. proc. civ. atrage, conform dispozițiilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ., sancțiunea nulității recursului, în caz contrar neputând fi exercitat controlul judiciar de către instanța de recurs.

Instanța de control judiciar învestită cu judecarea recursului poate exercita un control judecătoresc eficient numai în măsura în care motivele de nelegalitate sunt indicate și dezvoltate într-o formă concretă și se referă la unul din cazurile de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 C. proc. civ.

În cauză, recurentul-pârât nu a formulat motive de recurs la adresa sentinței pronunțate de Curtea de Apel București, prin care să arate în ce constă nelegalitatea acesteia.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul a enunțat textul legal, fără a dezvolta critici circumscrise acestuia. În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a reluat prin cererea de recurs situația de fapt a cauzei, însă nu a formulat critici efective pentru care hotărârea instanței de fond este nelegală.

În motivele de recurs nu se regăsesc niciun fel de critici cu privire la sentința recurată, susținerile din recurs fiind practic reluate din susținerile formulate în faza primei instanțe, fără a se arăta în concret în ce constă nelegalitatea hotărârii atacate, deși cererea de recurs trebuie să vizeze, pentru motive de nelegalitate, argumentele instanței care a pronunțat hotărârea, în caz contrar neputând fi exercitat controlul judiciar de către instanța de recurs.

În mottivarea soluției, a reținut instanța de fond că, potrivit dispozițiilor art. 186 alin. (1) C. proc. civ., "partea care a pierdut un termen procedural va fi repusă în termen numai dacă dovedește că întârzierea se datorează unor motive temeinic justificate".

Spre deosebire de vechea reglementare a C. proc. civ., care folosea sintagma "împrejurare mai presus de voința părții", noua expresie folosită de legiuitor extinde posibilitatea de repunere în termen prin acceptarea mai multor cazuri care să justifice pierderea termenului legal imperativ, putându-se înțelege acele situații care nu sunt imputabile titularului dreptului procesual și care sunt apte să împiedice exercitarea actului de procedură în termen.

Instanța de fond a reținut că reprezintă "motive temeinic justificate" împrejurările invocate de reclamantă, titular al unui drept de creanță constând în contravaloarea daunelor acordate ca urmare a decesului unui părinte, având în vedere că nu există nicio dovadă a aducerii de către asigurător la cunoștința reclamantei a măsurilor și dispozițiilor stabilite de Autoritatea de Supraveghere Financiară, deși aceștia se aflau într-un proces pe rolul Curții de Apel București, iar după obținerea pe cale jurisdicțională a unui titlu executoriu, cererea de plată trebuia însoțită de copia acestuia.

Potrivit dispozițiilor art. 14 alin. (2) din Legea nr. 213/2015:

"(2) Cererea-tip de plată prevăzută la alin. (1) se formulează în scris de către potențialul creditor și se depune direct la sediul Fondului sau prin poștă, cu scrisoare recomandată, cu confirmare de primire, prin poșta electronică sau prin alte mijloace ce asigură transmiterea textului actului și confirmarea primirii acestuia. Odată cu cererea-tip de plată, persoana respectivă anexează înscrisurile justificative, în copie legalizată, din care să rezulte cu exactitate cuantumul sumelor solicitate".

Or, decizia penală definitivă (prin care a fost majorat cuantumul despăgubirilor) a fost comunicată părților la data de 13.12.2017, iar față de acest moment, cererea de plată transmisă la data de 25.01.2018 și înregistrată la Fondul de Garantare a Asiguraților sub nr. x/30.01.2018 este în termenul de 90 de zile.

Prin urmare, în materia decăderii, deși nu este caz de întrerupere legală a termenului, instanța reține că poate constitui motiv temeinic justificat pentru sesizarea în aceste condiții a Fondului de Garantare a Asiguraților împrejurarea că reclamanta, față de situația personală constând în pierderea unui părinte la vârsta de 12 ani și parcurgerea unei proceduri judiciare penale care a durat aproape doi ani, nu a cunoscut data deschiderii procedurii de insolvență a asigurătorului B., nefiind nici notificată conform art. 14 alin. (1) din Legea nr. 503/2004.

Deși hotărârile judecătorești sunt pronunțate în contradictoriu cu un particular (asigurătorul B.), astfel că nu poate fi invocat principiul executării din oficiu de către stat (prin FGA) a obligațiilor civile stabilite prin titluri executorii, imposibilitatea de exercitare a dreptului de a primi despăgubiri din fondul de garantare a asiguraților, prin interpretarea restrictivă a dispozițiilor legale raportat la situația specifică a reclamantei, ar constitui o sancțiune disproporționată în dreptul de a accesa procedura specială, care are ca scop acoperirea creanțelor de asigurări în virtutea principiului protecției consumatorilor produselor și serviciilor de asigurări.

Astfel, instanța de fond a admis în parte cererea reclamantei apreciind cererea acesteia repusă în termen, argumentând în fapt și în drept această împrejurare, considerente împotriva cărora recurentul nu a formulat critici concrete cu privire la acest aspect.

Recurentul se limitează la reluarea susținerilor invocate la fond, fără să combată pentru nelegalitate raționamentul instanței și să formuleze, astfel, critici susceptibile de examinare în recurs, la adresa hotărârii pronunțate de instanța de fond, cu privire la repunerea în termen reținută de instanța de fond în baza incidenței dispozițiilor art. 186 alin. (1) C. proc. civ.

Or, condiția legală a dezvoltării motivelor de recurs implică în mod concret și efectiv determinarea greșelilor anume imputate instanței și încadrarea lor în motivele de nelegalitate limitativ prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 1 - 8 C. proc. civ.

În aceste condiții, Înalta Curte constată că, deși dezvoltarea recursului trebuie să cuprindă o motivare corespunzătoare, formularea de critici circumscrise cazurilor de casare, de natură a evidenția nelegalitatea hotărârii, prezentul recurs reprezintă un recurs formal, prin care nu se aduc niciun fel de critici efective de nelegalitate hotărârii recurate.

În consecință, pentru neîncadrarea în cazurile de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 C. proc. civ., conform dispozițiilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a aplica sancțiunea expres prevăzută de lege, a nulității recursului.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va constata nulitatea recursului.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul formulat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței civile nr. 4067 din 12 octombrie 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 29 octombrie 2020.