ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2778/2020

Ședința publică din data de 24 iunie 2020

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Potrivit art. 499 teza I C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins.".

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul la data de 6.07.2017, reclamanta A., asistată de mama sa și reprezentată convențional de apărător, a formulat contestație împotriva deciziei numărul 6561/16.06.2017 emisă de către Fondul de Garantare a Asiguraților din România, solicitând anularea acesteia cu consecința obligării pârâtului la emiterea unei noi decizii pentru suma de 15.000 RON reprezentând daune materiale și suma de 100.000 euro reprezentând daune morale.

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 1445 din 27 martie 2018, a admis în parte cererea formulată de reclamanta A. asistată de reprezentant legal B., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a anulat în parte decizia nr. 6561/16.06.2017 emisă de pârât și, pe cale de consecință, a obligat pârâtul să-i plătească reclamantei suma de 5.000 euro, în RON la cursul BNR din ziua plății, reprezentând contravaloarea despăgubirilor morale.

Totodată, a respins restul pretențiilor ca neîntemeiate.

Reclamanta A. și pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților au promovat recurs împotriva sentinței nr. 1445 din 27 martie 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, în condițiile art. 483 C. proc. civ.

În recursul reclamantei, încadrat în drept în prevederile pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., s-a relevat un scurt istoric al cauzei și s-a criticat sentința recurată, ca nelegală și netemeinică, considerând că încalcă prevederile art. 49 din Ordinul CSA nr. 14/2011, în dezvoltarea motivelor de recurs susținând, în esență, următoarele:

- familia sa s-a aflat în imposibilitate obiectivă de preconstitui probe, întrucât preocuparea principală a fost aceea de a scăpa cu viață, având în vedere că ambele am fost victime ale aceluiași accident rutier, nicidecum păstrarea dovezilor aferente cheltuielilor efectuate, atât în perioada spitalizării, cât și ulterior;

- în acest sens, cheltuielile materiale pe care le-a solicitat intimatei Fondul de Garantare a Asiguraților au fost estimate la suma de 15.000 RON.

Referitor la daunele morale acordate prin Decizia nr. 6561/16.06.2017, Curțea de Apel a aplicat greșit normele de drept material incidente în cauza dedusă judecății.

Arată recurenta că, deși nu există citerii legale de cuantificare a daunelor morale, acestea se stabilesc prin apreciere, de către instanța de judecată, "în conformitate cu legislația și jurisprudența din România", astfel cum o impun dispozițiile art. 49 din Ordinul CSA nr. 14/2011, precum și prin raportare la împrejurările concrete ale cauzei.

Suma acordată de prima instanță, cu titlu de despăgubiri morale, nu este în acord cu despăgubirile acordate în practica judiciară care, în situații similare, reflectă sume mult superioare celei acordate în prezenta cauză.

De asemenea, în determinarea daunelor morale, prima instanță s-a raportat la Anexa 2 la Procedura de soluționare pe cale amiabilă a pretențiilor precuniare izvorâte din cazuri de vătămări corporale, or, după cum este lesne de observat, în prezenta cauza nu este aplicabil.

Pe de-o parte, susține recurenta nu ne regăsim în situația soluționării pe cale amiabilă iar, pe de altă parte, această anexă cuprinde valori medii pentru despăgubirile morale, iar scopul formulării prezentei contestații este tocmai acela de a asigura îndreptarea aprecierii subiective a Fondului de Garantare a Asiguraților.

Mai susține recurenta, în sensul că, demersul judiciar a fost inițiat tocmai pentru că nu există criterii și limite legale, recurenta adresându-se instanței de judecată, pentru a aprecia în mod just suferințele pe care le-a avut de trecut în perioada producerii evenimentului precum și trauma pricinuită la care se adaugă și vârsta fragedă de 12 ani, pe care o avea la momentul producerii accidentului rutier.

Deși prima instanță susține că, la cuantificarea daunelor morale s-au avut în vedere și "criteriile referitoare la consecințele negative suferite de cel în cauză" aceasta nu a analizat toate documentele justificative care demonstrau cele 35 de zile de îngrijiri medicale, cu toate acestea, nesocotind aceste dovezi și acordând o suma extrem de redusă.

Cuantumul sumei acordate cu titlu de despăgubire este nejustificat de redus, instanța neținând cont de vârsta pe care o are recurenta, de consecințele nefericitului eveniment rutier, de suferința produsă, constituind o limitare disproporționată'a dreptului la despăgubire.

Fată de acestea recurenta -reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a sentinței și, în rejudecare, admiterea în tot a acțiunii astfel cum a fost formulată.

Invocând ca temei al cererii de recurs dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ., recurentul -pârât Fondul de Garantare a Asiguraților (denumit pe scurt FGA),prin argumentele prezentate în susținerea motivelor de nelegalitate, a făcut trimitere la normele de drept prevăzute de Legea nr. 213/2015, Norma 16/2015 a ASF, Norma 23/2014 a ASF, Legea nr. 503/2004 si Legea nr. 85/2014.

După prezentarea detaliată a contextului raportului juridic fiscal litigios, recurentul-pârât, în esență, a punctat îndeosebi aspectele care vizează soluționarea cererii de plată, susținând că în mod greșit instanța de fond a obligat autoritatea pârâtă direct la plata sumei de 5000 Euro.

În aceste condiții, practic judecătorul de fond s-a substituit Comisiei FGA, unica autoritate cu atribuții in analizarea unei cereri de plata prin prisma documentelor justificative.

De asemenea, judecătorul fondului nu a explicat dacă, în cuantumul acestei sume la care a fost obligat este inclusă indemnizația pe care recurentul a achitat-o deja intimatei-recurente în valoare de 8750 RON.

Față de acestea recurentul a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a sentinței recurate, în sensul modificării dispozițiilor privind acordarea de daune morale în valoare de 5000 de euro, menținerea dispozițiilor sentinței, în ceea ce privește cererea de despăgubiri materiale și, în consecință, respingerea contestației formulate de către intimata-reclamantă.

În cauză, s-au formulat întâmpinări de către părțile recurente.

În recurs s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs și de comunicare a actelor de procedură între părți, prin intermediul grefei instanței, în conformitate cu dispozițiile art. 486, art. 490 C. proc. civ.

Prin rezoluția completului învestit cu soluționarea dosarului din data de 27 noiembrie 2018 a fost fixat termen de judecată pe fond a recursurilor la data de 24 iunie 2020, constatându-se că nu mai subzistă motivele care au determinat fixarea termenului de judecată pentru examinarea recursului, prin prisma exigențelor dispozițiilor art. 493 alin. (5) - (7) din C. proc. civ., față de Hotărârea Colegiului de Conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de Hotărârea Plenului Judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 din C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Analizând recursurile formulate, prin prisma motivelor invocate și a temeiului de drept indicat, precum și din perspectiva obiectului și a normelor legale incidente, dar și a apărărilor expuse în întâmpinările formulate, Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate, urmând a fi respinse, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

În speță, pe calea acțiunii în contencios administrativ deduse judecății, reclamanta A., asistată de mama sa și reprezentată convențional de apărător, a solicitat anularea Deciziei ne 6561/16.06.2017 emisă de către Fondul de Garantare a Asiguraților din România, cu consecința obligării pârâtului la emiterea unei noi decizii pentru suma de 15.000 RON reprezentând daune materiale și suma de 100.000 euro reprezentând daune morale.

În fapt, reclamanta arătat că la data de 02.06.2017 a formulat cerere de plată înregistrată sub nr. x/02.06.2016, prin care a solicitat Fondului de Garantare a Asiguraților aprobarea plății despăgubirii în cuantum de 15.000 RON reprezentând daune materiale și 100.000 Euro reprezentând daune morale (în RON, la cursul BNR din ziua efectuării plății), ca urmare a producerii evenimentului din data de 10.11.2013, în care a fost implicat autoturismul cu nr. de înmatriculare x asigurat la societatea C. S.A., conform poliței de asigurare seria x nr. x

La data de 28.06.2017, reclamantei i-a fost comunicată Decizia de nr. 6561/16.06.2017, prin care FGA a admis cererea de plată doar pentru suma de 8.750 RON și a respins cererea cu privire la diferența dintre suma solicitată și cea acordată.

S-a reținut în cuprinsul deciziei contestate că, având în vedere că vătămarea corporală a provocat drept consecințe fractura piramidala nazala, plaga metoniera, contuzie forte toracica, ruptura de mezenter, partea vătămată necesitând pentru vindecare un număr de 35 de ziler de îngrijiri medicale, s-a stabilit acordarea unei sume de 250 RON/zi de îngrijire medicala, rezultând 8750 RON.

Verificând sentința recurată, prin prisma cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., căruia se circumscriu criticile de nelegalitate formulate de recurenta-reclamantă, Înalta Curte reține următoarele:

Se reține că recurenta-reclamantă a criticat, în principal, cuantumul daunelor morale acordate și care în opinia sa nu reflectă suferința fizică și psihică cauzată de leziunile suferite și de sechelele traumatice.

Dată fiind natura prejudiciului care le generează, practica judiciară și literatura de specialitate au subliniat că nu există criterii precise pentru evaluarea prejudiciului moral. Așadar, problema stabilirii despăgubirilor morale nu trebuie privită ca o cuantificare economică a unor drepturi și valori nepatrimoniale, ci ca o evaluare complexă a aspectelor în care vătămările produse se exteriorizează, supusă puterii de apreciere a instanțelor de judecată, include o doză de aproximare, dar are la bază o serie de criterii, cum ar fi: consecințele negative suferite de cel în cauză pe plan fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori și intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, măsura în care i-a fost afectată situația familială, profesională și socială.

Totodată, instanța trebuie să stabilească un anumit echilibru între prejudiciul moral suferit și despăgubirile acordate, în măsură să permită celui prejudiciat anumite avantaje care să atenueze suferințele morale, fără a se ajunge însă în situația îmbogățirii fără just temei.

Principiul care se degajă din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materia daunelor morale, pe care instanțele naționale sunt obligate să îl aplice, este acela al statuării în echitate asupra despăgubirii acordate victimei, în raport de circumstanțele particulare ale fiecărui caz în parte. De asemenea, conform aceleiași jurisprudențe, despăgubirile acordate trebuie să păstreze un raport rezonabil de proporționalitate cu dauna suferită, sens în care a fost consacrat principiul proporționalității daunei cu despăgubirea acordată.

Suma de bani acordată cu titlu de daune morale nu trebuie să devină o sursă de îmbogățire pentru victimă, dar nici să aibă numai un caracter pur simbolic, ci ea trebuie să reprezinte doar atât cât este necesar pentru a-i ușura ori compensa, în măsura posibilă, suferințele pe care le-a îndurat sau eventual mai trebuie să le îndure.

Despăgubirea bănească pentru repararea unui prejudiciu nepatrimonial fiind, prin însăși destinația ei - aceea de a ușura situația persoanei lezate, de a-i acorda o satisfacție - o categorie juridică cu caracter special, ea trebuie să fie rezultatul unei analize atente a împrejurărilor concrete ale cauzei, deci a unor elemente obiective, care înlătură posibilitatea ca despăgubirea bănească acordată să constituie un mijloc imoral de îmbogățire a victimei.

Referitor la daunele morale solicitate în speță, Înalta Curte constată că instanța de fond în mod corect a apreciat că stabilirea cuantumului daunelor morale nu poate fi realizată prin raportare la parametri exacți, astfel că determinarea acestui cuantum implică o marjă de apreciere a autorității învestite cu cererea petentului, ce poate fi analizată în concret prin prisma consecințelor negative suferite de cel vătămat în plan fizic și/sau psihic, precum și de importanța valorilor sociale lezate, măsura în care au fost lezate și intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării.

Așadar, în lipsa unor criterii și limite legale, intimatul- pârât a stabilit corect cuantumul daunelor morale, raportându-se, la un criteriu obiectiv și rezonabil, respectiv zilele de îngrijiri medicale.

Cât privește cuantumul daunelor morale acordate, pe care recurenta-reclamantă îl consideră insuficient, Înalta Curte reține că, spre deosebire de prejudiciul material, a cărui întindere nu poate fi stabilită decât pe baza unui suport probator, în privința daunelor morale nu pot fi produse probe materiale în vederea cuantificării pierderii suferite. De aceea, judecătorul are dreptul să aprecieze, în raport cu toate circumstanțele cauzei, asupra unei sume globale, care să constituie o reparație echitabilă în raport cu efectele faptei generatoare de prejudicii. Daunele morale corespund atingerii aduse cinstei, onoarei, imaginii publice ori prestigiului profesional al persoanei, scopul lor fiind unul compensatoriu, fără să constituie însă o penalitate excesivă pentru cel care a produs dauna.

În mod evident, nu se poate pretinde că acordarea de despăgubiri morale, oricare ar fi cuantumul acestora, este în măsură să conducă la înlăturarea suferinței produse recurentei-reclamante urmare a producerii evenimentului rutier, o asemenea suferință suportată ca urmare a recuperării fizice îndelungate, neputând fi cuantificată în bani. Ceea ce se intenționează prin acordarea daunelor morale este în primul rând recunoașterea caracterului vătămător al faptei, precum și recunoașterea faptului că aceasta a fost de natură a produce persoanelor vătămate, suferințe psihice/emoționale imposibil de cuantificat.

Așadar, scopul acordării daunelor morale este acela de a oferi o compensație persoanelor vătămate pentru pierderea suferită, fără a avea pretenția însă ca despăgubirile morale să înlăture integral urmările faptei cauzatoare de prejudicii, acesta fiind motivul pentru care regulile de evaluare a cuantumului acestora este diferit de modalitatea de stabilire a daunelor materiale.

Nu în ultimul rând, Curtea nu neagă faptul că evenimentul rutier a cărui victimă a fost reclamanta a fost de natură a provoca acesteia suferințe psihice, consecințe ce sunt inerente oricărui incident rutier din care rezultă vătămări ale integrității persoanei. Cu toate acestea, Curtea apreciază că suma acordată de pârât cu titlu de daune morale apare ca fiind adecvată reparării prejudiciului moral suferit de către reclamantă, în condițiile în care pentru stabilirea cuantumului acestora s-au utilizat criterii obiective.

Examinând sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu motivele invocate precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, Înalta Curte constată că recursul formulat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților este nefondat, neputându-se reține incidența cazurilor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 sau pct. 8 C. proc. civ.

Cu privire la motivul de recurs încadrat în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. Înalta Curte apreciază, de asemenea, că nu poate fi primit.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., casarea hotărârii se poate cere când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Acest motiv de recurs include toate neregularitățile procedurale care atrag sancțiunea nulității, cu excepția celor menționate anterior, precum și nesocotirea unor principii fundamentale a căror nerespectare nu se încadrează în alte motive de recurs.

În doctrină s-a arătat, cu titlu de exemplu, că hotărârea poate fi casată pentru acest motiv atunci când se invocă: nesemnarea minutei de către judecători; nerespectarea principiului oralității, al publicității ședințelor de judecată; încălcarea dreptului de apărare urmare a nelegalei citări a părții pentru ultimul termen de judecată; efectuarea expertizei cu nesocotirea prevederilor art. 335 alin. (1) și art. 338 C. proc. civ. încălcarea dreptului de apărare dacă instanța a admis apelul și s-a pronunțat și asupra fondului, fără ca părțile să fi pus concluzii și asupra fondului; încălcarea principiului contradictorialității și al nemijlocirii prin pronunțarea soluției în baza unor dovezi care nu au fost administrate în cursul procesului și nu au fost puse în dezbaterea părților; decăderea din administrarea unei probe cu nesocotirea prevederilor art. 254 din C. proc. civ. lipsa încheierii de dezbateri sau nesemnarea acesteia; respingerea cererii de recuzare dacă a fost cauzată o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea hotărârii; aplicarea greșită a unor texte de lege.

Verificând considerentele sentinței recurate, Înalta Curte nu poate reține incidența motivului de casare prevăzut de pct. 6 al art. 488 C. proc. civ., având în vedere că acestea îndeplinesc exigențele dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. și explică în mod convingător soluția pronunțată în dispozitiv, prin argumente de fapt și de drept care demonstrează că judecătorul fondului a analizat în mod adecvat probele dosarului, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri și a explicat raționamentul pe baza căruia a reținut, în final, că cererea reclamanților este parțial întemeiată.

Recurentul-pârât a invocat formal acest motiv de casare, neprecizând în niciun fel în ce ar consta motivarea contradictorie a primei instanțe.

Înalta Curte apreciază că nu este întemeiat nici motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., neputându-se reține că prima instanță ar fi încălcat sau aplicat greșit normele de drept material.

În literatura de specialitate, dar și în practica judecătorească s-a arătat că în absența unor criterii legale pe baza cărora să se poată realiza o cuantificare obiectivă a acestora, daunele morale sunt stabilite în raport cu consecințele negative suferite de victima accidentului, importanța valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea și consecințele traumei fizice și psihice suferite ori în ce măsură a fost afectată situația familială, socială și profesională. Din această perspectivă, nu se poate stabili, în prezenta cauză, vreun motiv de nelegalitate al sentinței recurate, prin care s-a stabilit cuantumul despăgubirilor morale cuvenite reclamantei, având în vedere că scopul acordării daunelor morale este acela de a oferi o compensație persoanelor vătămate pentru pierderea suferită, fără a avea pretenția însă ca despăgubirile morale să înlăture integral urmările faptei cauzatoare de prejudicii, acesta fiind motivul pentru care regulile de evaluare a cuantumului acestora este diferit de modalitatea de stabilire a daunelor materiale.

Rațiunile obiective determinate de limitele impuse de lege și respectarea principiului proporționalității, al echității în raport de toate celelalte cazuri ce fac obiectul acestui gen de acțiuni și respectarea principiului îmbogățirii fără justă cauză conduc la aprecierea de față.

Or, în mod corect instanța a constat că încadrarea făcută de pârât la nivelul pragului 2 din anexa arătată este greșită, reclamanta făcând dovada că a suferit vătămări corporale care au avut ca urmare punerea în primejdie a vieții sale (raportul de expertiză medico-legală - fila x verso), astfel că punctajul minim ce putea fi acordat reclamantei conform pragului 3 ar fi fost de 510 RON/zi de îngrijire medicală. Astfel, reclamanta avea dreptul potrivit normelor FGA la plata sumei de 17.850 RON (510 RON X 35 zile de îngrijiri medicale).

Cu toate acestea, având în vedere faptul că, la data accidentului, reclamanta avea doar 13 ani, precum și faptul că și mama sa a fost rănită în același accident, neputând fi alături de reclamantă pe timpul suferințelor acesteia, consecințele negative suferite de reclamantă în plan psihic și afectiv au fost considerabile, la fel și intensitatea cu care au fost percepute acestea de reclamantă.

Totodată, Înalta Curte apreciază că FGA nu se putea raporta, astfel cum acesta a motivat decizia contestată, la procedura internă de soluționare pe cale amiabilă a pretențiilor pecuniare izvorâte din cazuri de vătămări corporale sau decese, prin care s-au adoptat criterii proprii de determinare a unor praguri valorice și s-au stabilit actele necesare pentru constituirea dosarului de daună, pentru a se evita săvârșirea unor discriminări într-un domeniu în care nu există criterii legale de individualizare a sumelor acordate, fără a le corela cu principiile de drept naționale si convenționale în aceasta materie.

În acest sens trebuie subliniat faptul că principiul reparării integrale a prejudiciului, consacrat de art. 1349 alin. (2) și art. 1385 alin. (1) C. civ. justifică nerespectarea condițiilor privind depunerea unor anumite acte la dosarul de daună și depășirea pragurilor stabilite prin proceduri interne adoptate de FGA, acte cu o forță juridică inferioară C. civ. și care contravin și paragrafului 20 al expunerii de motive al Directivei 2009/103/CE, potrivit cărora:

"Victimelor accidentelor de circulație cauzate de autovehicule ar trebui să li se garanteze un tratament comparabil, indiferent de locul în care are loc accidentul pe teritoriul Comunității".

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte, va respinge recursurile, ca nefondate.

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile formulate de reclamanta A. și pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței nr. 1445 din 27 martie 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 24 iunie 2020.