Decizia nr. 5787/2020 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs împotriva sentinței nr. 4642/2017 a Curții de Apel București

Cadrul procesual Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 29.06.2017, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, anularea articolului 2 al Deciziei nr. 6474 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraților la data de 14.06.2017; obligarea paratului la plata sumei de 931,80 RON și la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu. 1.

Hotărârea pronunțată de instanța de fond Prin sentința civilă nr. 4642 din 28 noiembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a fost admisă cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată de către reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, cu sediul în București. A fost anulată în parte Decizia nr. 6474/14.06.2016 emisă de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, respectiv art. 2. A fost obligat pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților la plata către reclamantă a sumei de 874,20 RON, precum și la plata sumei de 137,42 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată. 1.

Cererea de recurs Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond a formulat recurs Fondul de Garantare a Asiguraților, fiind criticată sentința atacată pentru motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. Recurentul a arătat că sentința instanței de fond a fost dată cu aplicarea greșită a prevederilor art. 51 alin. (1), (3) și (9) din Norma ASF 23/2014, art. 14 din Legea nr. 213/2015 și art. 21 alin. (2) din Norma ASF 16/2015. Recurentul a arătat că din analiza dispozițiilor legale rezultă că FGA are obligația de a proceda el însuși la verificarea documentelor justificative din întreg dosarul de daună aferent evenimentului asigurat și de a face plata despăgubirilor rezultate în urma propriei analize. A susținut recurentul că FGA nu poate proceda direct la achitarea sumelor pretinse prin cererea de plată, ci are obligația de a stabili suma cuvenită în urma propriilor analize și verificări. A arătat recurentul că în baza acestor atribuții, FGA a procedat la analiza cererii intimatei și a înscrisurilor depuse de aceasta, a înscrisurilor existente în dosarul de daună preluat de la asigurătorul B. și a corectat devizul de reparație prezentat de intimată, respectiv s-a scăzut suma de 57,60 RON aferentă a 0,2 ore manoperă nejustificată tehnologic, diferența acceptată de către intimata-reclamantă, precum și suma de 874.20 RON, reprezentând diferența tarif manoperă. În ceea ce privește diferența de manoperă, recurentul a arătat că FGA se raportează la prețurile practicate de reprezentantele mărcilor, în considerarea faptului că acestea sunt special autorizate pentru anumite mărci de mașini, prețurile acestora fiind un reper la care se raportează toți agenții economici interesați de execuția lucrărilor de reparații auto pentru marca respectivă. Recurentul a arătat că pentru marca x, reprezentanta mărcii x a comunicat că manopera practicată este de 85 RON/oră fără TVA. 1.

Apărările intimatei Prin întâmpinarea depusă la dosarul de recurs, intimata A. S.R.L. a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca temeinică și legală a hotărârii pronunțate de instanța de fond. II. Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție Analizând actele și lucrările dosarului, în raport cu motivele de recurs formulate, sentința atacată și dispozițiile legale incidente cauzei, instanța de control judiciar va menține soluția dată de instanța de primă jurisdicție ca fiind legală și, pe cale de consecință, recursul formulat va fi respins, pentru considerentele ce urmează. 2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante. Prin cererea introductivă, reclamanta a supus controlului judiciar art. 2 din decizia emisă de pârât, prin care a fost respinsă cererea de plată a sumei de 931.80 RON, motivat de faptul că nu se justifică acordarea sumei. Instanța de primă jurisdicție a admis cererea reclamantului. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că prin Decizia nr. 6474/14.06.2017 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraților, în temeiul disp. art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015 coroborat cu art. 19 din Legea nr. 503/2004, pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, recunoscând reclamantei A. S.R.L. calitatea de creditor de asigurare, a admis cererea de plată pentru suma de 2.275 RON (art. 1) și a respins cererea de plată cu privire la suma de 931,80 RON (art. 2). Instanța de fond a reținut că interpretarea logică și sistematică a acestor norme impune concluzia potrivit căreia autoritatea pârâtă garantează cuantumul despăgubirii ce rezultă din documentele justificative eliberate de unitatea de specialitate care a efectuat reparațiile necesare. Argumentele expuse în justificarea refuzului FGA, în esență necesitatea evitării unei discrepanțe între sumele solicitate de creditorii de asigurări pentru servicii similare, respectiv pentru a asigura respectarea principiului echității în ceea ce privește soluționarea cererilor de plată formulate de aceștia, a apreciat instanța că nu pot conduce la pronunțarea unei soluții de menținere a deciziei contestate. În lipsa unui temei legal, instanța de fond nu a validat demersul autorității pârâte de a reduce cuantumul despăgubirii la un plafon pe care aceasta îl apreciază serios, rezonabil, chiar și în contextul în care pentru a efectua această operațiune ar avea în vedere un criteriu obiectiv, și anume prețurile practicate de unitățile service de reprezentanță. Se observă, din decizia litigioasă și din documentația administrativă ce a stat la baza emiterii acesteia, că diferența de 874,20 RON, respinsă la plată, rezultă din reducerea contravalorii manoperei, însă, a reținut instanța de fond că nu rezultă modalitatea de determinare în concret a acesteia și elementele la care pârâta s-a raportat. Critica formulată de recurent vizează în esență aplicarea greșită a dispoziilor legale incidente cauzei, susținându-se că în urma analizării documentelor justificative a fost necesar să fie corectat devizul de reparație prezentat de intimata-reclamantă cu privire la diferența de manoperă constatată. Înalta Curte analizând criticile formulate de recurent constată că nu sunt întemeiate, întrucât instanța de primă jurisdicție a făcut o corectă aplicare și interpretare a dispozițiilor legale la situația de fapt existentă. Potrivit dispozițiilor art. 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților: "În vederea efectuării plății sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, Fondul procedează la verificarea dosarelor de daună și a creanțelor de asigurări înregistrate în evidențele sale, ținând seama de normele aplicabile în materie și de condițiile de asigurare generale și specifice prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu asigurătorul față de care s-a stabilit starea de insolvență". Dispozițiile art. 51 din Norma ASF nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule au în vedere stabilirea cuantumul pagubei, definirea unităților de reparație și stabilirea costului reparațiilor efectuate, legiuitorul arătând că toate aceste cheltuieli se dovedesc cu documente justificative eliberate de unitățile de specialitate. Or, Înalta Curte reține că ceea ce are în competență recurentul-pârât este de a verifica legalitatea documentelor prezentate și nu de a face corecturi de prețuri ori de a aprecia asupra costului reparațiilor efectuate prin analizarea prețurilor practicate de alte unități. Art. 48 din Norma ASF nr. 23/2014 prevede clar limitele despăgubirilor, fără a include în această enumerare ipoteza solicitării unor prețuri mai mari pentru execuția lucrărilor de reparație decât cele practicate de unitatea service de reprezentanță. În conformitate cu prevederile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015, respectiv: "Fondul garantează plata de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, încheiate, în condițiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege și în limita resurselor financiare disponibile la momentul plății, așa cum sunt definite la art.

În cazul în care disponibilitățile Fondului nu sunt suficiente pentru acoperirea cuantumului sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, creanțele acestora vor putea fi onorate pe măsura alimentării Fondului cu resursele financiare prevăzute de prezenta lege". Înalta Curte reține în deplin acord cu cele reținute de instanța de fond că numai lipsa fondurilor bănești la momentul plății ar putea fi un motiv temeinic pentru plata parțială. Sub această rezervă, pârâtul are obligația de a plăti indemnizațiile/despăgubirile rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, încheiate, în condițiile legii, în cazul falimentului unui asigurător. Înalta Curte reține că cererea de despăgubire a fost formulată după data efectuării reparațiilor de unitatea reparatoare, iar recurentul-pârât avea obligația sa procedeze la soluționarea cererii de plata în baza documentelor justificative eliberate de unitatea de specialitate, nefiind reglementată legislativ posibilitatea de analizare a prețurilor practicate în funcție de un anumit statut al unității reparatoare. Nefiind motive de casare a hotărârii pronunțate de instanța de fond, Înalta Curte va menține ca legală această hotărâre și, pe cale de consecință, va respinge recursul formulat. 2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.