Decizia nr. 5613/2020 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs

Cererea de chemare în judecată Prin acțiunea formulată, reclamanta Episcopia Română Unită cu Roma Greco-Catolică de Lugoj, în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, a solicitat anularea Deciziei nr. 7270/31.08.2017 emisă de pârâtă ca nelegală și netemeinică și, pe cale de consecință, reconstituirea parțial în natură și parțial în echivalent, a dreptului de proprietate asupra terenului intravilan ilegal si abuziv preluat de Statul Român în anul 1949 de la cultul greco - catolic, în suprafață totală de 20.142 m2, înscris ca A.2 în CE vechi nr. 1139 Zgribești cu nr. top. x, situat în jud. Timiș, cu o valoare estimată de 138.901 RON, potrivit grilei notariale pe anul 2017, după cum urmează: - reconstituirea în natură a dreptului de proprietate asupra suprafeței de teren intravilan de 16.256 m2, înscrise sub A.1 în CF nr. x Știuca cu nr. top. x, situat în jud. Timiș; - reconstituirea în echivalent a dreptului de proprietate asupra suprafeței totale de teren intravilan de 3.886 m2, înscrise în CF nr. x Copăcele cu nr. cadastral x(211 m2) și în CF nr. x Copăcele cu nr. cadastral x (3.675 m2). Totodată, a solicitat să se dispună îndrumarea Oficiului de Cadastru și Publicitate Imobiliară Timiș - Biroul de Cadastru și Publicitate Imobiliară Lugoj, să intabuleze dreptul de proprietate al Episcopiei Române Unite cu Roma Greco - Catolice de Lugoj asupra terenului intravilan în suprafață de 16.256 m2, pentru care se impune restituirea în natură, după rămânerea definitivă a hotărârii, fără cheltuieli de judecată.

Soluția instanței de fond Curtea de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 20 din 25 ianuarie 2018, a respins acțiunea formulată de reclamanta Episcopia Română Unită cu Roma Greco - Catolică de Lugoj, în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din Romania, fără cheltuieli de judecată.

Calea de atac exercitată Împotriva hotărârii instanței de fond reclamanta Episcopia Română Unită cu Roma Greco - Catolică de Lugoj a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. În motivarea recursului său, reclamanta Episcopia Română Unită cu Roma Greco Catolică de Lugoj, a arătat, în esență, următoarele: Instanța de fond a încălcat dispozițiile art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, ignorând nejustificat înscrierile din coala de carte funciară nr. x Zgribești și din extrasul de carte funciară nr. x Știuca, înscrieri care probează fără echivoc dreptul de proprietate până în anul 1948 al unei fundații greco-catolice și al unei asociații greco-catolice asupra terenului intravilan în suprafață totală de 20.142 m 2 , revendicați prin acțiune parțial în natură și parțial în echivalent. Mențiunile din cele două cărți funciare nu pot fi combătute de un înscris cu forță probanta net inferioară emis de către Primăria Copăcele, respectivul act descriind starea de fapt actuală a terenului revendicat prin acțiune . Rezultă așadar din întregul material probator administrat în cauză că titulare ale dreptului de proprietate din anul 1948 asupra terenului intravilan revendicat prin prezenta acțiune au fost două instituții ale cultului greco-catolic, instituții care nu au fost reînființate după recunoașterea de către statul român, prin Decretul nr. 126/1990 a cultului greco-catolic, astfel că, pe cale de consecință, Episcopiei Române Unite cu Roma Greco-Catolică din Lugoj îi revine calitatea de a revendica imobilele care au aparținut cultului greco-catolic. Curtea de Apel Timișoara a pronunțat o hotărâre nelegală și prin aceea că a reținut că reclamanta nu a depus acte din care să reiasă dovada preluării abuzive a terenului intravilan revendicat. După desființarea cultului greco-catolic, prin efectul Decretului nr. 358/1948, Statul Român a preluat prin efectul legii toate proprietățile imobiliare și mobiliare aparținând acestui cult, fără a se mai întocmi actele de transfer al proprietății, pentru simplul motiv că partea care a predat către state aceste imobile, biserica greco-catolică, nu mai exista în fapt la momentul respectiv. Această stare de fapt este notorie, astfel că instanța trebuia să facă aplicarea dispozițiilor art. 255 alin. (2) din C. proc. civ., având în vedere că nu mai era necesară dovedirea lui. În speță nu sunt incidente prevederile de excepție conținute în art. 2 din Decretul nr. 358/1948 referitoare la averea fostelor parohii greco-catolice, deoarece terenul intravilan revendicat în prezenta cauză a aparținut unei fundații a cultului greco-catolic, respectiv unei asociații a aceluiași cult, averea acestora fiind preluată în întregime de Statul Român și nu de alte persoane juridice, după care în aplicarea tezei a II-a din art. 2 al decretului susmenționat, o parte din construcțiile edificate pe terenul intravilan au fost atribuite în administrarea bisericii ortodoxe române, iar o altă parte a rămas în administrarea autorității publice locale . Așa cum rezultă din documentul intitulat situația juridică și locativă, înscris emanând de la Primăria Copăcele, este liberă de construcții suprafața de teren de 11.884 m 2 , restul de 1.258 m 2 fiind ocupat de construcții, astfel încât cererea de retrocedare în natură era admisibilă pentru suprafața de teren ocupată, iar pentru diferența de teren se impune acordarea reparațiilor în echivalent.

Apărările formulate în cauză Intimata Comisia Specială de Retrocedare a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca neîntemeiat.

Soluția și considerentele instanței de recurs Examinând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatei, precum și a dispozițiilor legale incidente pricinii Înalta Curte apreciază că recursul este fondat. Pentru a ajunge la această soluție instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate. Prima instanță a făcut o greșită interpretare a normelor legale incidente în speță, consecința fiind nesoluționarea fondului cauzei. Contrar celor arătate de instanță că reclamanta nu ar fi probat dovada preluării abuzive de către Statul Român a imobilelor revendicate prin prezenta acțiune, Înalta Curte reține că este de notorietate că Statul Român a preluat toate proprietățile mobiliare și imobiliare ale cultului greco-catolic, în baza Decretului nr. 358/1948. Instanța de fond consideră că în speță ar fi aplicabile prevederile art. 2 din decretul mai susmenționat, în considerarea faptului că cererea de retrocedare vizează averea unei foste parohii, iar respectivul text legal instituie o excepție de la dispozițiile art. 1 din același decret, cu alte cuvinte, că în legătură cu respectivele imobile nu a operat preluarea abuzivă de către stat a acestora . Dispozițiile cuprinse în art. 2 din Decretul nr. 358/1948 nu reprezintă, cum eronat consideră instanța de judecată, o excepție de la dispozițiile art. 1 al aceluiași decret, în sensul că pentru imobilele aparținând parohiilor nu ar fi operat confiscarea, și astfel reclamanta nu ar fi îndreptățită să formuleze pretenții în baza O.U.G. nr. 94/2000 . În 1948, în temeiul prevederilor decretului menționat, Statul Român a desființat pur și simplu cultul greco-catolic și a confiscat patrimoniul acestuia. În ceea ce privește beneficiarii confiscării, statul a statuat că parte a patrimoniului va fi preluat de însuși statul, iar parte a acestui patrimoniu va fi transferat bisericii ortodoxe. Or, art. 2 din decret se referă la împosedarea bisericii ortodoxe cu averea fostelor parohii greco-catolice. Interpretarea pe care o face prima instanță nu este validă din punct de vedere juridic deoarece rezultatul interpretării este unul absurd, acela că parte a patrimoniului bisericii greco-catolice nu este confiscat/preluat de la aceasta, cu toate că în baza aceluiași act normativ biserica respectivă a încetat să funcționeze. În realitate, Statul Român a decis în 1948 desființarea bisericii greco-catolice și confiscarea patrimoniului acesteia, statul fiind singurul răspunzător pentru această măsură, indiferent cine sunt beneficiarii patrimoniului confiscat de la această biserică. Altfel spus, atât deposedarea cat și împosedarea sunt la fel de ilegitime, singurul responsabil pentru decizia încorporată în Decretul nr. 358/1948 fiind Statul Român. De aceea, este fără echivoc că în mod corect reclamanta din prezenta cauză și-a întemeiat acțiunea pe prevederile O.U.G. nr. 94/2000, iar instanța de judecată avea obligația să soluționeze pe fond cererea reclamantei . Mai trebuie subliniat că în 1948 nu a avut loc unificarea bisericii ortodoxe cu cea greco-catolică, cum se susține în documentul "situația juridică și locativă", document ce emană de la Primăria Copăcele, afirmație preluată în mod necritic și de către instanța de judecată, ci, așa cum Înalta Curte a precizat în cuprinsul prezentei decizii, Cultul greco-catolic a fost desființat, iar întreg patrimoniul său a fost confiscat de către stat, indiferent de cei care au fost beneficiarii confiscării. Pe de altă parte, ideea împărtășită de către judecătorul fondului că imobilul revendicat nu ar fi fost preluat de stat este de nesusținut și pentru aceea că, potrivit înscrisurilor depuse de către reclamantă, cel puțin parte a imobilului revendicat a fost preluat de către autoritățile locale, iar nu de către biserica ortodoxă. Astfel, din cartea funciară nr. x Zgribești, jud. Timiș, rezultă că anumite suprafețe de teren au fost preluate de către comuna Copăcele . În ceea ce privește dovada proprietății, deși instanța de judecată consideră că reclamanta nu a probat că imobilele solicitate ar fi aparținut fostei parohii a cultului greco-catolic sau unei asociații a acestui cult, chiar în cuprinsul hotărârii se menționează dobândirea unui imobil de către Fundațiunea Școlii greco-catolice și de către comuna parohială greco-catolică, nefiind deloc clar de ce acest lucru nu demonstrează că anterior Decretului nr. 358/1948 imobilul s-ar fi aflat în proprietatea cultului greco-catolic . Opinia instanței că înscrisurile depuse în probațiune nu confirmă susținerile reclamantei, deoarece sunt neconcordante și incomplete nu poate fi primită. În virtutea rolului activ al judecătorului, acesta posedă dreptul de a ordona dovezile pe care le consideră necesare pentru aflarea adevărului, chiar în afara probelor propuse de părți și, uneori, chiar împotriva susținerilor părților. În acest sens, art. 254 alin. (5) din C. proc. civ. prevede că, în cazul în care probele propuse de părți nu sunt îndestulătoare pentru lămurirea în întregime a procesului, instanța va dispune ca părțile să completeze probele și că judecătorul poate, din oficiu, se pună în discuție a părților necesitatea administrării altor probe, pe care le poate ordonă chiar dacă părțile se împotrivesc. Or, cu nerespectarea acestui principiu fundamental al procesului civil, instanța de judecată a respins ca nedovedită acțiunea promovată de către reclamanta din prezenta cauză. Astfel încât, văzând prevederile art. 498 alin. (2) din C. proc. civ., se impune admiterea recursului, casarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe, pentru soluționarea pe fond a litigiului, inclusiv pentru respectarea dublului grad de jurisdicție ce funcționează în materia contenciosului administrativ.